toamno, parcă ești prea așezată-n timp
prea în distribuția tristelor ore rostogolitoare
cu prea destulă frunză în risipa morții
și-n sentimentul neaducător de tihnă nicicând
ori leac împotriva milei.
aduni asimetrice răsuflări
din miresmele strivite în cozi de amurguri
odată cu spațiul mișcător al sclipirilor de vânt.
ora ți-e pirată plecatelor păsări-n variațiuni
ce n-au lăsat nicio privire-n urmă
în zadarnicele regrete înfipte-n mioritică ușă.
o, te văd cum metaforele ți le înfigi
în neizbânda visului schingiuit
de nedormite nopți cu gânduri în urcuș.
o, toamnă, cât de ciudată conjugi verbul a fi
în direcția mea
și nimeni nu știe, cum în consistența-mi aleatorie
ai tot împrăștiat fluide de lacrimi
în care gândurile și-au muiat picioarele…
o neîncredere mereu
mi-ai înscris în geamul tău
înfundat cu lemne de foc;
o, și cât de simbolică ești în extincție
cu trista-mi înserare curbată pe după inimă…
nestingherit lăsată să se întrevadă
în goana literelor și rimei absență.
neînțelesul lumii pelerinaj mereu
apare cum o ecuație beată,
dezbrăcată și azvârlită
în frigul unui pârâu de al tău,
sub privirile inverse ale arborilor pleșuvi
ce se lasă la mâna unor petice de cuget
dinspre Goethe.
Mihai Savin Iași/drept de autor.
