CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Marturii >  





A FOST TATĂL MEU - ÎMI ÎNTEMEIEZ FAMILIA- urmare din ed. 2957 / 4 febr. a.c.
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Îmi întemeiez familia 
  
M-am odihnit bine în patul meu, în odaia dinspre curte. Nicăieri nu este mai bine decât acasă... M-am trezit dis de dimineaţă cu insistenţe din partea tatei care dorea să ştie cât mai multe despre ce mai este în lume. Am băut cafeaua şi am mâncat, am mai tăinuit punându-mă în temă cu stadiul lucrărilor la casă, după care am plecat „La vale”, adică spre casa pe care începusem s-o construiesc, vis-à-vis de unchiul Nicu, fratele mai mare al mamei, pe terenul moștenire de la bunicul, popa Dumitru. . 
  
Nea Nicu, fratele mamei și directorul școlii din sat, se plimba prin curte, aşa că ni s-a alăturat și împreună, am dat o raită pe locul viitoarei mele gospodării. 
  
Tata tăiase salcâmii uriaşi ce împrejmuiseră locul şi făcuse din ei bulumaci de gard, iar restul lemnului îl folosise să ardă cărămida necesară construcţiei. În acest sens, tocmise două familii de ţigani din Laloşu din neamul lui Tomosache, Lăstărache şi fratele lui Ciucure, care tăiaseră 30.000 de cărămidă pe care au ars-o în două cuptoare ridicate în curte. Tot în curte, aproape de fântâna de la drum săpată în 1938, stimpărase varul adus de la Curtea de Argeş în patru care, de vărarii tocmiţi din toamna lui 1938. 
  
Plimbându-ne, am discutat cu nea Nicu viaţa satului, evenimentele prin care treceam, am fost pus la curent cu cancanurile locale. Am ajuns şi la postul meu de învăţător pe care-l ocupasem prin transfer la cerere pentru anul şcolar 1939 – 1940. Pe post era acum suplinitoare fata cea mare a lui nea Nicu, Piţa, care începând de a doua zi, mi-a cedat locul. . 
  
Desconcentrarea din armată dar şi o oarecare stare de acalmie care a urmat, deşi expansiunea germană ameninţa şi ţara noastră, lipsa de experienţă şi de preocupări politice, au făcut să nu prevăd iminența unui război la care trebuia volens-nolens să iau şi eu parte. Şi acum mă gândesc cu consternare la lipsa aceasta de înţelegere a evenimentelor, la teama de război. Preocupările mele nu cuprindeau şi latura politică. Numai aşa îmi explic hotărârea luată atunci, de a mă căsători. 
  
În decembrie 1940, într-o dimineaţă, am fost vizitat acasă de viitoarea mea soacră, care în drum spre Galaţi unde locuiau şi aveau o afacere cu o pensiune și vânzători stradali, a ţinut să mă cunoască, cerându-mi şi o fotografie. În urmă, la mai mult timp de la căsătorie, am aflat că lucrurile fuseseră regizate de mama mea vitregă, pe de o parte din dorinţa de a scăpa de mine pentru a avea „mână liberă” în exploatarea bunurilor şi veniturilor casei şi în al doilea rând, pentru că, faţă de viitoarea mea soacră şi implicit familie, erau prietene fiind vecine în cătunul Preoteşti unde erau născute. 
  
La câteva zile după această vizită, cu ocazia zilei mele onomastice Sf. Nicolae, am primit o scrisoare şi o felicitare împreună cu o fotografie a fetei, ceea ce m-a bucurat. Fata din poză mi-a plăcut şi cum în ziua aceea eram invitat la masă la nea Nicu unchiul şi naşul meu, fiica lui Piţa-Eleonora, aflând cine ştie de la cine că am primit o felicitare prin poştă, pe atunci acest lucru era destul de rar, m-a iscodit şi am fost nevoit să-i arăt felicitarea şi fotografia. Au urmat discuţiile de rigoare şi în final toţi au fost de acord că fata era frumoasă. 
  
Chiar a doua zi am răspuns felicitării, hotărând să ne întâlnim când vin ei de la Galaţi pentru sărbătorile de iarnă. Până atunci, am schimbat mai multe scrisori din care reieşea dorinţa fetei de a se căsători cu mine, deşi era încă elevă în clasa a IV a de liceu şi avea numai 16 ani, pe când eu eram cu 14 ani mai mare. Părinţii ei erau ţărani înstărițí din Boghia – Goruneşti, sat peste apa Aninoasei, situat pe dealul dinspre vest la 7 km distanţă, pe drumul scurt spre Bălceşti. Aici, viitorul meu socru, pe numele adevărat Petre M. Dumitru, Mitrică al Ciungoaicei aşa cum era poreclit în sat, avea o frumoasă gospodărie şi o bună stare material urmare a negustoriei de la Galaţi, unde aveau proprietate şi o cârciumă-pensiune. 
  
A doua zi de Crăciun, m-am dus cu șareta lui Andrei Belcea, un amic din Ştirbei, la Boghea, unde am cunoscut personal atât fata, viitoarea mea soţie, cât şi familia acesteia. Am stat la masă şi am vorbit până seara târziu și în ciuda insistenţelor de a rămâne şi peste noapte acolo, ne-am întors la Dobriceni. Ai mei mă aşteptau cu să le povestesc de impresia făcută, mai ales mama vitregă, care era interesată să mă căsătoresc cu „ nepoata ei ” cum o numea pe fiica fostei prietene și vecine, ca să scape de mine, un flăcău tomnatec. 
  
În zilele următoare am făcut dese vizite la Boghea într-un final hotărând căsătoria, fără niciun fel de pretenţii, părinţii fetei spunând că Petruţa va fi unica lor moştenitoare deoarece cealaltă fată pe care o aveau este grav bolnavă, şi medicii nu le-au mai dat nici-o nădejde de a se vindeca. În casă mai era un băiat, Vidă, pe care socrul meu „ îl luase de suflet“ găsindu-l pe stradă în Galaţi, fără a fi înfiat cu acte legale. 
  
Am fixat nunta pentru ziua de 19 ianuarie 1941, în care scop am plecat la Craiova pentru cumpărăturile inerente unui asemenea eveniment în viaţa fiecărui cuplu. Totul trebuia să fie „en vogue” scump şi, fără îndoială, aliniat cu moda de la oraș, cum avea pretenții socru-meu. Am cumpărat rochia de mireasă de la cunoscuta firmă „Casa Sigmund Prager –furnizorul Curţei Regale“ – care avea o filială în oraș, eu comandând costumul la o cunoscută croitorie de pe strada Unirii, undeva pe lângă restaurantul Minerva. Am mai cumpărat cadourile pentru rude şi prieteni şi încărcaţi, am ajuns acasă, la Dobriceni. A doua zi, am mers la Ştirbei şi am tocmit lăutarii, ocazie cu care am constatat că aproape terminasem banii economisiţi. 
  
Dobricenii noștri nu aveau ţigani şi fără ţigani se poate spune că nu aveam lăutari. Dar, când aveau nevoie de muzică de petrecere, cârciumarii din sat, ca să aibă clientelă în zilele de sărbătoare sau duminica, chemau „bante” de lăutari din Ştirbei, de-ai lui Chirea, Drîgulinii sau Caracalenii şi se întâmpla să vină uneori două sau trei benți de lăutari, că în sat erau şase cârciumi, mai să se ia la bătaie cei ce îi tocmeau, care să cânte întâi şi unde. Dar dobricenarii îi plăteau pe toţi, cinstit, după prestaţie. Cel mai iubit lăutar, şef de bandă şi gurist era Gică Chirea, ţigan înalt şi cu modestie la bani, virtuoz local, care cânta cu un fir de păr în loc de arcuş şi melodiile se revărsau bogate şi rotunde, tânguioase şi repezi, spre minunarea babelor, care plângeau şi îşi făceau cruce, cu toate că îl ştiau de ani de zile, artist-scamator, omul viorii, urmaş al lui Ilie Chirea şi care spre bătrâneţe ajunsese să aibă o supapă la gât, pe locul Mărului lui Adam, după o operaţie de cancer la laringe, care l-a lăsat fără glas, dar cu încă vreo cincisprezece ani de viaţă de trăit. 
  
Şi ce hore şi sârbe se încingeau şi ce chiote se ridicau în văzduh ca un clopot care oferea sonoritate melodiilor şi glasurilor, încât se părea că bucuria însăşi prindea contur şi se revărsa cumva peste meleagurile natale. În fapt, când se încingeau horele în faţa cârciumilor, era o zi de sărbătoare, altfel zis, zi de meritată odihnă pentru o comunitate supusă muncii de luni până sâmbăta, fără întrerupere, singurul răgaz fiind cel al nopţii, şi aceea scurtă, de vară. 
  
Biserica, cârciuma şi hora – iată cei trei piloni ai satului în zilele de sărbătoare. Biserica, cârciuma şi hora – locuri de întărire a virtuţii, a unităţii, a conştiinţei obârşiei comune. Biserica, cârciuma şi hora – instituţii în care se scurgeau anii oamenilor acestora, pornind de la botez, într-un periplu ciudat, de viaţă, cu absenţa uneia sau alteia dintre laturi, în anumite perioade, însă a căror prezenţă era obligatorie, lăsându-şi pecetea asupra lor, mai puternică ori mai pală, în funcţie de temperamentul, de înclinaţiile, de circumstanţele vieţii fiecăruia. Nu aveau cine ştie ce opţiuni sau convingeri religioase. Biserica o inventaseră strămoşii şi acolo se petrecea botezul sau intrarea oficială printre oameni, primind un nume, acolo se cununau, punând bazele familiei, şi acolo erau duşi înainte de despărţirea finală de sat, de lume. 
  
Se mai adunau acolo de sărbători şi mai ales de Sfânta Maria, sau de hramul bisericii Sf. Paraschieva, într-o maximă colectivitate, încât numai penelul unui mare pictor lipsea să prindă în culori ceea ce ochii şi memoria afectivă a sute de ţărani imortalizau cu aviditate – o masă câmpenească. Altfel, ei aveau sângele iute al strămoşilor lor daci, erau oameni liberi şi se păstrau independenţi şi chiar dacă duminica dimineaţa se aflau la biserică, seara în sat,nelipsiți de la horă, săreau adesea la bătaie cu bâtele, din te-miri-ce. Nimic din atitudinea creştinească a supuşeniei şi a întoarcerii obrazului. Mai degrabă „întorceau pe dos obrazul împricinatului“. 
  
Şi dacă în zilele obişnuite de duminică oamenii mai lipseau de la una sau alta dintre activităţi şi cu precizie absentau de la prima, lăsând-o pe seama babelor, a celor pândiţi de nenorociri sau atinşi de beteşuguri, şi care îşi găseau o alinare în preceptele străvechi, dacă băutură, mai cu seamă toamna, aveau ei înşişi, neamurile şi vecinii, hora era obligatorie. Hora era un spectacol total, în care absolut întreaga suflare a satului îşi putea afla locul: copii, tineri şi maturi. Dar veneau şi bătrânii care îşi aminteau de tinereţe, dar ce spun eu, ei comentau spectacolul şi uneori încingeau câte o „horă bătrânească“, horă mare, în ritm lent, dar cu o ordine anumită a paşilor, cu răsuciri savante, inventate parcă anume pentru a nu fi reţinute uşor de cei tineri şi pentru a le da de înţeles că, „e-he-hei!“, lucru mare bătrâneţea, nu oricine se pricepe la ea şi birul care trebuie plătit e viaţa, ca într-o înţelegere cu „Ducă-se pe pustii”. 
  
Se dusese vestea horelor din Dobriceni. Veneau lăutari dintre cei mai vestiţi şi veneau tineri şi tinere din satele din jur. Comună mare şi bogată, Dobriceni devenise un fel de centru etnografic, nevalidat de autorităţi, însă susţinut de viaţă. Unii îi ziceau Micul Paradis. Şi câtă bogăţie de lume se revărsa pe uliţi, spre locul faptei, casele rămânând goale, în seama câinilor şi a fricii. Doar „frica păzeşte via. 
  
Aşa se prezentau lucrurile când, împreună cu câţiva prieteni, flăcăi din sat, cunoscători în ale nuntăritului, m-am dus la Ştirbei să tocmesc lăutari de nuntă. Am tras la cârciuma lui Ioniţă Goanţă din centrul Ştirbeiului, aproape de „ Cartierul lăutarilor “ şi am dat sfoară- târg că tocmim lăutari de nuntă. Au venit şefii bantelor, Gică Chirea, Marin Caracaleanu, Ilie Fieraru, Lache Drăgulin. Am stat de vorbă şi fiecare şi-a lăudat marfa şi şi-a spus pretenţiile pecuniare. De acasă plecasem cu dorinţa expresă a lui tata de al lua pe Gică Chirea, cel care cânta de obicei la cârciuma noastră. Era şi mai tânăr decât ceilalţi şi avea în spate ca mentor pe Ilie Chirea, cel care acompania şi orhestra cântecele lui Zavaidoc la spectacolele nacestuia. Mare mi-a fost mirarea când alături de Gică a venit cu lăutarii din taraf şi vestitul Ilie. Când l-au văzut, ceilalţi şefi de orchestre s-au retras ştiind că nu pot face faţă maestrului. Până s-a fript pastrama de capră pregătită personal de nea Ioniţă Goanţă, lăutarii s-au pus pe cântat, ca să-și demonstreze măestria. Din repertoriu nu au lipsit compoziţia personală a lui Gică “Zalina”, lansată alături de Maria Lătăreţu în 1939, dar şi hora “De pe Olteţ” , tot o compoziţie personală de care era mândru şi celor ce nu-l credeau că el ar fi autorul, scotea dintr-o geantă din piele de porc, placa de patefon pe care era fotografia lui alături de cea a Mariei Latareţu. Într-un târziu, am tocmit. Am plătit şi m-am întors acasă cu vestea. 
  
Chiar în casa nou construită, în ziua de 19 ianuarie 1941, a avut loc nunta noastră. După obiceiul locului, nunta a început joi, cu tăierea porcului, a viţelului şi a păsărilor din care bucătarul adus de la regimentul 26 Dorobanți-Rovine din Craiova, unde comandant era colonelul Alexandru Magereanu, provenit din învăţător, coleg cu nenea Mihalache, a pregătit specialităţile, sub supravegherea socrului meu, care având pensiune-restaurant în Galaţi, era priceput în ale bucătăriei. 
  
( Va urma ) 
  
Referinţă Bibliografică:
A FOST TATĂL MEU - ÎMI ÎNTEMEIEZ FAMILIA- urmare din ed. 2957 / 4 febr. a.c. / Mihai Petrescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2972, Anul IX, 19 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Mihai Petrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Petrescu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!