CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Marturii >  





A fost tatăl meu - Cubleșul după 40 de ani - continuare
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cubleşul după 40 de ani.... 
  
Aveam nostalgia zilelor petrecute în Ardeal. Cei patru ani de la Cubleşu Român au format cea mai frumoasă perioadă şi plină de neșterse amintiri din viaţa mea. 
  
Regret foarte mult că nu am ţinut o legătură strânsă şi constantă cu locuitorii satului şi regret nespus că măcar cu ocazia anumitor sărbători sau zile importante ale cunoscuţilor, zile pe care le-am petrecut cu ei, zile pline de veselie, nu le-am scris. 
  
În afară de cele câteva scrisori trimise de mine şi răspunsuri primite de la familia preotului Ciouca în perioada 1936- 1938, scrisori însoţite de fotografii pe care le păstrez la loc de cinste în albumul familiei, corespondenţa şi legăturile noastre au stagnat. 
  
Prin anul 1962, poşta mi-a adus o scrisoare nesperată şi neaşteptată de la fosta mea elevă din perioada cubleşană, Paulina Drâglă şi fostul prieten și gazdă, Vasile Chiorean, care mă puneau la curent cu ce s-a mai întâmplat în sat în cei 28 de ani de când părăsisem frumoasele lor meleaguri. Corespondența înfiripată după atâția ani a continuat aproape săptămânal și în fiecare scrisoare eram invitat să-i vizitez. 
  
Nostalgia clipelor petrecute pe acele încântătoare locuri, m-au determinat în vara anului 1964 să urc împreună cu soţia în tren, după ce am luat un bilet C.F.R. în circuit şi să merg la Cubleş. 
  
I-am anunţat din timp de venirea noastră şi, aşa cum venisem în 1932, am fost aşteptaţi la Aghireş la gară, tot cu o căruţă cu care am ajuns la Cubleş. În faţa şcolii eram aşteptaţi de toată suflarea satului, foştii mei elevi fiind acum gospodari la casele lor, cu familii întemeiate, cu copii şcolari, care priveau la „Domnul Învăţător al mamei şi al tatei”. 
  
Cubleşul parcă era neschimbat. Casele erau parcă aceleaşi, cu o arhitectonică conservator ardelenească, dar acoperite cu ţiglă roșie fabricată la Aghireş. Schimbările economice se vedeau însă în cele câteva case mai răsărite, construite din cărămidă, în Căminul Cultural, în Cooperativă... 
  
Şcoala era aceeaşi pe care o construisem împreună cu sătenii, cu copiii şi ceilalţi oameni cu suflet din partea locului. Viaţa spirituală a satului rămăsese neschimbată. În zilele de sărbătoare, chiar şi cei tineri îmbrăcau costumul popular strămoşesc şi păşeau agale urcând coasta dealului unde-şi înălţa turla ţuguiată acoperită cu şindrilă, biserica cu hramul Învierea Domnului, ctitorită prin 1700, pentru a lua parte la slujba religioasă, ascultată cu aceeaşi evlavie de la mic la mare. 
  
Săptămâna pe care am petrecut-o, a trecut fără să pot bate cu piciorul toate locurile pline de amintiri şi să vizitez toate familiile, care se întreceau să vină mai de dimineaţă la gazda schimbată în fiecare zi, pentru a ne lua la ei. Nu mai ştiau cum să ne primească mai bine şi ce bunătăţi să ne mai ofere. Acum am simţit din nou gustul de lapte cald de bivoliţă, proaspăt muls. Acum am mirosit din nou pâinea groasă, ardelenească, coaptă în cuptorul săpat direct în piatra din fundul curţii, aşa cum avea fiecare gospodărie. Acum mi-am reamintit aroma slanei și a pălincii de prună, cu sâmburii sparţi şi fierţi odată cu „întoarcerea ţuicii”. Acum am savurat din nou brânza de burduf, afumată în podul ”Casei brânzei”, sub acoperişul de paie . 
  
Familia preotului Ciouca se mutase la Dânc. Aici i-am găsit pe Ioan şi pe Silvia, mai bătrâni şi singuri, Fiul lor era plecat la facultate la Cluj. Nu am stat cu ei decât o zi şi o noapte, pe care am petrecut-o depănând amintiri. De atunci nu i-am mai văzut niciodată. Nu am mai apucat să schimbăm scrisori doar un singur an, apoi am primit vestea morţii Silviei din cauza unui cancer mamar. Ioan s-a retras din preoţie şi s-a retras şi în uitare. Fiul lor a reuşit să plece din ţară, trecând fraudulos graniţa şi am aflat mai târziu că s-a stabilit în Germania pentru câţiva ani unde s-a şi căsătorit, l-a luat la el şi pe Ioan, apoi au plecat în Canada. 
  
Până prin 1973, corespondenţa noastră s-a desfăşurat continuu, astfel că am fost ţinut la curent de Paulina şi Vasile, apoi de copiii lor cu toate evenimentele locale . După peste un deceniu, în vara anului 1975, după ce fiul meu și-a luat carnet de conducere şi maşină, am hotărât să plecăm toată familia într-o excursie, care s-a transformat într-un pelerinaj în Ardealul tinereţii mele cu finalizare la Cubleşul Român. Deabia aşteptam să treacă zilele şi să plecăm. 
  
Am profitat de faptul că terminasem muncile de vară şi lăsând acasă pe Lucica lui nea Niţă Purcărea, zis „-al Liţăi” împreună cu soacra mea care venise de la Boghea să locuiască cu noi în urma decesului socrului meu, am plecat pe valea Oltului spre Cluj. A fost prima excursie cu mașina pe care am făcut-o cu familia. De atunci, în familie, s-a încetățenit obiceiul de a evada la sfârșit de săptămână spre locurile pitorești de care nu duce lipsă țara noastră. 
  
Iniţial nu plănuisem să ajungem la Cubleş dar Puiu, care terminase la Cluj în 1969 a insistat să mergem spre zona Sălajului unde avea colegi, chiar la Ruginoasa. 
  
După ce am trecut prin Cluj pe care am hotărât să-l vizităm la întoarcere, am tranzitat Baciu care acum era o suburbie a Clujului. Am lăsat în stânga şoseaua Gârboului luând-o spre Sânpaul, pe serpentinele de la Topa Mică, după care am intrat în Sălaj. Lăsând în dreapta Zimborul, am apucat-o spre Cuzăplac. 
  
Din informaţiile culese de la colegii din zonă, cu care coresponda, am oprit în Stobor - azi Ruginoasa, comuna de care aparţinea şi Cubleşul Român. Aici am parcat mașina în curtea unei foste colege a sa de la Cluj ( Viorica) şi călăuziţi de fratele acesteia, am apucat-o „per-pedes apostolorum” cale de 7 km. peste deal, prin pădure, pe marginea unui drum de ţară, fostul Drum al lui Traian, un drum de o importanță istorica acum, dar strategică pe vremea Imperiului Roman, desfundat de roţile carelor, impracticabil autoturismelor, spre Cubleş. 
  
Spre seară, am ajuns deasupra satului, cu case pe structură de lemn și îmbracate în lut datând de la 1900, stilul de construire de pe vremea dacilor. care mi s-a părut mic şi gârbovit. 
  
Coborând pe vechea uliţă a satului, acum desfundată de roţile tractoarelor, am rămas perplex. Profund deziluzionat la auzul veştilor că din cele 80 – 100 de familii „ fumuri” câte număra satul în 1936, acum nu au rămas decât 16, am păşit cu strângere de inimă. Călăuza noastră ne-a lăsat „La monument” grăbindu-se să nu-l apuce noaptea pe dealurile împădurite pe unde mişunau frecvent mistreţii. 
  
Cele câteva familii aflate în sat, au rămas uimite când ne-au văzut. Trecuseră 40 de ani de când fusesem numit învăţător aici. Acum eram pensionar. Chiar în vara aceea a anului 1973 ieşisem la pensie după 43 de ani de dăscălie. 
  
Am fost întâmpinaţi cu multă dragoste şi atenţie, fiecare dorind să ne găzduiască. Ne-au întâmpinat fosta mea elevă Drâglă Paulina, căsătorită Bărcan, Ioan Tripon, Ionaş al badei Mitrului, Lucica lui David Todoran şi omul ei Vasâlaş, Ionaş al lui Petrea Drâglă care se căsătorise cu Aurica lui Tripon şi alţii. 
  
Noaptea ne-a despărţit de săteni. Paulina nici nu a vrut să ne mai lase de mână trăgându-ne spre casa ei, unde am mas. Copiii au fost găzduiţi de Vasâlaş şi de Lucica Todoran, care rămăseseră singuri după moartea într-un accident minier la Aghireş al singurului lor fiu, de la care le rămăsese o nepoţică, mutată cu nora lor la Baciu. 
  
Noutăţile aflate de la Paulina şi soţul ei m-au mâhnit tare. Şcoala construită pe timpul meu, Căminul Cultural, erau acum „trecute în conservare”, pustii şi triste, fără viaţă. 
  
Tinerele familii, copiii foștilor mei elevi, părăsiseră satul şi se stabiliseră la Aghireş, Huiedin sau Baciu, lângă Cluj, care era populat de marea majoritate a cubleşenilor. Îşi părăsiseră locul natal şi intraseră în viaţa trepidantă a oraşului. Făceau asta pentru copii, care nu mai puteau rămâne să crească oi sau bivoli şi să muncească pământul sterp şi roşu al dealurilor sau să facă naveta la Aghireș la fabrică. 
  
În sat rămăseseră cele 16 familii îmbătrânite, care duceau pe umerii gârboviţi de ani o tradiţie sortită dispariţiei iminente. Un singur copil de vârstă şcolară mai era în sat, care mergea la şcoala din Cuzăplac, cale de 12 de km. Peste săptămână stătea la o rudă şi venea acasă doar sâmbătă după cursuri. 
  
A doua zi era 23 August şi satul avea arborat la fiecare casă, locuită sau nu, drapelul tricolor pe suporturile în care văzusem fluturând în cei patru ani cât am stat acolo, tricolorul românesc de Ziua Regelui sau Unire. 
  
Casele nelocuite, mari şi frumoase, nu erau locuite decât câteva zile pe an, de hramul bisericii satului, când veneau la matcă cubleșenii plecați, cu mic cu mare la pomana şi serbarea câmpenească, apoi la Paşte, când îmbrăcau costumele populare scoase de la ladă, sau de Crăciun când tăiau porcul şi petreceau după obiceiurile locului. Tradiţiile moştenite şi patriotismul nu muriseră şi trebuiau duse mai departe, în ciuda desrădăcinării . 
  
Nu am stat decât trei nopţi şi două zile acolo şi, conduşi de gazdele noastre care ne-au petrecut până la căruta lui Ionaş al lui Petrea Drâglă, încărcându-ne cu daruri de tot felul, de la brânza afumată, pălincă, slană şi pită, la ştergare şi feţe de masă din in şi cânepă, ţesute în casă, am plecat spre Stobor, de unde pe la 10 dimineaţa am luat drumul spre casă. Am lăsat cu durere în urmă un sat care moare, precum multe altele de pe alte meleaguri. 
  
La întoarcere am trecut prin Cluj pentru a revedea şi eu dar şi copiii frumoasele locuri ale oraşului de pe Someş. Nora, Mia, trecea pentru prima dată pe aici. 
  
Băiatul, ne-a condus prin oraşul vechi, pe străduţele înguste cu aer medieval, unde casele erau construite din cărămidă veche, tencuite şi vopsite în acele culori calde, plăcute, verdele pal al naturii toamna, cafeole-ul calm şi alte culori care încântă privirea şi calmează psihicul. 
  
Am trecut prin parcul oraşului, urmând drumul pe care-l făcea zilnic de la căminul pe care-l numea „ La tata Mârza” după numele administratorului pe care chiar l-am cunoscut, până la sălile de curs de pe strada Moţilor. Domnului Mârza i-am dus o sticlă de lichior Triple-sec, deoarece era băutura pe care-o primea frecvent de la băieţii care se întorceau noaptea târziu, din oraş, pentru a le deschide uşa căminului... 
  
Am luat masa la restaurantul din mijlocul lacului din parcul Bolyai, pe care-l numeau Kyos, nu se ştie de ce. Tot aici, în parc, era stadionul municipal Ion Moina. Am trecut Someşul peste podul Decebal, am urcat pe Belvedere şi am depus o floare la crucea unui coleg al lui care murise acolo, electrocutat în noaptea de Paşte 1969 
  
Nu am petrecut prea mult timp în oraș, dar am păşit pe Corso, spre Zidul lui Baba Novac, comandantul Baba Novac fiind şi el arestat şi condamnat la moarte prin ardere pe rug la Cluj .unde se spune că acesta fusese închis şi apoi omorât după înfrângerea lui Mihai Viteazul şi moartea acestuia de la Câmpia Turzii, unde a fost lovit mortal cu o halebardă de către mercenarul valon Jacques Beauri, apoi am vizitat biserica unde a slujit ca preot paroh Ion Agârbiceanu. Am servit înainte de plecare şi o bere rece din halbe de zinc cu capac la cărciuma-berărie Humbertus, unde studenții mergeau în grup, la „ una rece”. 
  
Clujul cunoscut de mine și mai ales de fiul meu, cât a studiat aici, nu mai era cel cunoscut de noi. Totul parcă se transformase în rău. Nu mai era liniștea cunoscută, viața boemă studențească, terasele liniștite unde nu pătrundeau decât studenții, intelectualii sau oamenii așezați. Pe străzi se plimbau acum cocălarii, țiganii unguri, există o legendă în tradiţia comunităţii care spune că țiganii au fost eliberaţi de principele Gabor Bethlen între 1613-1629, gaborii cu pălării ale căror boruri uriaşe de „panama„ cădeau peste pletele slinoase și mustățile „ pe oală„ care le împodobeau fața. 
  
Adio civilizație. Păcat! 
  
În 1976 am primit o ultimă scrisoare de la soţul şi fiica Paulinei prin care anunţau moartea acesteia şi înhumarea în cimitirul din Baciu. Dumnezeu s-o odihnească în pace! 
  
Despre ceilalți prieteni, nu mai știu nimic... Adio Cubleș, adio cubleșeni ! 
  
Referinţă Bibliografică:
A fost tatăl meu - Cubleșul după 40 de ani - continuare / Mihai Petrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2726, Anul VIII, 18 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Mihai Petrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Petrescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!