CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Marturii >  





ULTIMUL VETERAN
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ULTIMUL VETERAN 
  
Îl întâlnesc într-o dimineaţă senină a lui august. Mă duceam spre şcoală să mai frunzăresc documentele aflate în arhiva ei. Căutam ceva despre foştii elevi, colegii mei din clasa I. Din faţă se apropia un bătrân suplu, cu pas scurt, greoi. Pe pieptul cămăşii are o medalie. Se apropie. Sunt curioasă şi-l opresc. 
  
Îi spun de ce l-am oprit. De ce poartă medalia de veteran azi, că doar nu este sărbătoare?. Îmi răspunde zâmbind, că se duce la Primărie să-şi scoată nişte acte ce le trebuie copiilor la serviciu şi când pleacă de acasă o poartă ca să cinstească instituția unde merge, nu pe el. 
  
Stabilim o întâlnire pentru după amiază, când se mai lasă căldura. Vreau să-l ispitesc despre război, despre camarazi, despre trecut.. Ştiam de la tata că este ultimul în viată dintre veteranii localităţii. Abia aştep să-l ascult. Pare un conviv plăcut. 
  
Pe la 18 mă duc spre casa unde locuieşte. Stă vis-a-vis de fosta mea colegă de primară, azi doamna învăţătoare pensionară Geta Popescu, pe la care trec să o salut. Îmi spune să aştept o clipă să se schimbe, că merge şi ea la „tanti Nae”. Cine este tanti Nae? Păi aşa îi spunem noi vecinii soţiei lui nea Milică. Ajungem. 
  
Îi găsim pe soţii Burtescu sub vişinul din curte, la umbră. Mă aşteptau. Cafeaua aburea în ceşti. Nu vreau să canalizez sau să impun anumite întrebări. Mai bine ascult.. 
  
Din primul moment descopăr un om cu spiritul tânăr, un om care, în ciuda vârstei respectabile, de invidiat, are mintea iute şi sigură. Brici cum ar zice bunicul meu. 
  
Apuc să zic doar „să începem” şi-mi deschid carneţelul de notiţe. Foarte natural, pe un ton jos, îmi marturiseste: 
  
„M-am născut la sfârşitul iernii lui 1922, în februarie. Inainte de război, a fost o perioadă, cam prin 1939, când se faceau mereu concentrări. Am fost încorporat la Regimentul 31 Dorobanţi, la Calafat. 
  
L-am întrerupt întrebând ce ştie despre regiment. Nu ştia prea multe. I-am spus că, Regimentul 31 Dorobanti “Calafat” a fost înfiinţat între 1882-1883 în Calafat (Legea 86./1882, Decret 1057 / 3.1883). 
  
Între 1932 şi începutul războiului avea două divizii, cu peste 6000 de militari fiecare. Divizia I cartiruia chiar în Calafat iar divizia a II a la Maglavit. Îşi aminteşte că a plecat pe front cu tot regimentul, îmbarcaţi în trenuri bou-vagon. 
  
,,In 1942, în primavară, am luat parte la luptele de la Harcov. Am plecat apoi în marş spre Volga. Eram companie de cercetare şi mergeam înaintea regimentului. Nu a fost nimic periculos până ce am ajuns la Don. Aici, gloanţele şuierau din toate părţile. A fost mai greu la început, până ne-am obişnuit cu ele. După sunet ştiam dacă ne vizează sau nu. Unul mi-a trecut prin cizmă. Prin picior, găurindu-mi mantaua. Un camarad de-al meu a cazut secerat lângă mine, fără altceva decât să scoată un oftat”. 
  
Probabil că pe chip mi-a aparut o grimasă, dar, până să zic ceva, nea Milică a continuat: 
  
„Nu aveam timp să mă înfricoşez. De răniţi aveau grijă cei din spatele nostru. Glonţul îmi intrase doar prin piele. Sângeram. M-a văzut brancardierul, că mă dusesem să mă pansez. Aveam şi nişte degerături groaznice din cauza obielelor care se udaseră şi se uscaseră în cizme, fără să le descalţ aproape o săptămână cât am mers prin ploaie şi nămoale. Aproape că putreziseră. M-au trimis la un spital de campanie, aproape de Zaporojie, unde am fost tratat o lună. Totul mergea spre bine, numai un călcâi mă deranja groaznic. 
  
În aprilie 1944 am fost întors iar la regiment şi trimis în luptă pe acelaşi front de est –Basarabia , Odessa, etc. Eram în sudul Basarabiei, aproape de Cetatea Albă, pe Valea Plătăreştilor. Aici am fost încercuiţi pentru a cincea oară de ruşi. Din primele patru încercuiri reuşisem să scap cu unitatea mea. Eram caporal şi conduceam grupa de cercetare. Vroiam să spargem cu foc încercuirea, când un rus a venit spre noi, cerând să nu tragem. Vorbea româneşte. El ne-a spus că suntem fără scăpare şi ar fi mai bine să ne predăm ca să nu murim degeaba, ca proştii. 
  
Am predat armele. Ne-au încolonat împreună cu restul oştaşilor şi cu comandantul în frunte, un sublocotenent din Severin, fost învăţător în civilie, ne-au dus la Odessa în lagăr. Sublocotenentul, un anume Gheorghe Georgescu, a profitat de un moment de neatenţie din partea ruşilor şi a făcut un salt în lateral pirzîndu-se în păduricea de lângă drum. După câteva rafale de automat îndreptate spre locul unde sărise, ruşii ne-au încolonat din nou şi cu mai multă grijă, ne-au escortat până în lagăr.” . 
  
După spusele lui, în ciuda armistitiului încheiat atunci, trupele ruseşti au continuat să ia prizonieri de război români până la sfârşitul lunii septembrie. 
  
,,Am fost închis împreună cu alte mii de soldati români, germani, italieni, cehi, etc. în lagărul de muncă de la Zaporojie, unde am fost încartiruiţi, până la jumătatea anului 1945. Mulți dintre camarazii mei au pierit acolo, fiind înmormântaţi precum câinii, adică aruncaţi într-o râpă. 
  
La nici două săptămâni, a fost adus în lagăr sublocotenentul care fugise din escortă. Era vlăguit de puteri şi deabia vorbea. Ne-a povestit ce a făcut. A mers pe jos, prin lanuri şi pe drumuri ocolite până aproape de Galaţi. Aici s-a oprit să se odihnească şi să aştepte noaptea ca să plece. Adormise. A fost trezit de două rusoaice îmbrăcate în ţinută militară, cu automatele îndreptate spre el. L-au luat prizonier. 
  
Ruşii ajunseseră deja în Galaţi şi-i arestau pe toţi fugarii români scăpaţi din încercuire. Aşa a căzut şi el, luat prizonier a doua oară, dar de data asta de două rusoaice care veniseră să se scalde la balta pe malul căreia se ascunsese el. Ce ironie a sorţii !” 
  
Nea Milică se opreşte din depănarea amintirilor . Tanti Nae îl îndeamnă să povestească cum a scăpat cu viaţă din greaua încercare a lagărului rusesc. 
  
,,Eram prizonieri. Am fost mutaţi la Tighina şi apoi la Tiraspol. Acolo am intrat în lagăr, într-un spatiu înconjurat cu sârmă ghimpată, păziţi de paznici cu arma în mână. Era un lagăr pentru soldaţi de toate naţiile. 
  
Mergeam la adus lemne la săpături şi la alte munci obositoare. Ne spuneau că trebuie să muncim ca să refacem ce distrusesem. Dimineaţa beam un ceai gol şi ne dădeau 500 de grame de pâine neagră, de secară, pe zi. Asta era raţia.Unii o mâncau atunci şi restul zilei şi noaptea, răbdau. Eu oîmpărţeam în trei părti şi o păstram în sân pentru prânz şi seara. 
  
Am slăbit foarte mult şi am ajuns distrofic. La cei peste 1,80 metri înălţime ai mei, arătam ca un ţâr. În această perioadă am suferit deseori tratamente la limita supravietuirii, prin înfometare, suferinţe şi boli prelungite, duse pe picioare, astfel încât, la un moment dat aveam o greutate de 59 kg ! 
  
Mulţi dintre camarazii au pierit acolo, fiind aruncaţi în gropi comune. La un moment dat, un neamt care fusese făcut un fel de şef, a zis ca are nevoie de o brigadă de 30 de oameni care să se priceapa la tâmplarie – dulgherie. Trebuiau ridicate barăcile pentru iarnă. M-am înscris şi eu. Am lucrat la cărat de lemne, în alt loc. Acolo am dat peste o groapă în care sătenii, înainte de a ajunge frontul la ei în 1941, ascunseseră grâu. Toata ziua mâncam pe furiş grâu uscat şi am câstigat 11 kilograme într-o lună cât am lucrat cu nemţul la fasonat lemnul pentru barăci. Era extraordinar! Asta a fost salvarea mea, căci altfel mă prăpădeam.” 
  
În lagăr, degerătura de la călcâi s-a agravat, tinzând spre o cangrenă. Cu ei în lagăr era şi un felcer neamţ care s-a oferit să-l opereze, curăţind călcâiul afectat ca să nu agraveze cangrena şi să –i amputeze piciorul. Zis şi făcut. De frica unei amputări, în ciuda faptului că nu avea nici-un sprop de anestezic, dar ţinut strâns de câţiva camarazi, neamţul a curăţat carnea putredă de pe călcâi salvându-i piciorul. A rezistat durerilor operaţiei. 
  
Avea numai 23 de ani şi spectrul invalidităţii l-a speriat. Neamţul a fost salvatorul său. Nici nu-i mai aminteşte numele, că toţi îl strigau Fritz, dar se gândeşte tot timpul la el. O fi scăpat? A ajuns acasă la ai lui în Germania? Mai sunt şi oameni printre oameni ! 
  
Ca să scap de lagăr, continuă nea Milică, m-am înscris în Divizia Horia, Cloşca şi Crişan, care s-a format din foştii prizonieri români ai lagărelor din Rusia, ca să lupte alături de ruşi contra nemţilor. Tot atunci s-a format şi Divizia Tudor Vladimirescu. 
  
Când am scăpat din lagăr, primul gând a fost să ajung acasă, la ai mei. Nu ştiau nimic de mine, de când plecasem pe front. . Pe frontul de vest nu am mai ajuns din cauza călcâiului. Le-am scris alor mei că sunt în viaţă şi o să ajung acasă cu bine. 
  
M-au demobilizat după război. Am ajuns la Bucureşti şi de acolo, împrumutând ceva bani de la un consătean cobiliţar, am urcat în personalul de Balş. Eram îmbrăcat cu niste pantaloni cârpiţi, numai petice pe ei şi o tunică sfâşiată. 
  
În gară la Balş, aşteptau călători-muşterii, Năică şi Nicolae Fănuică, ai lui Dârlă care se învârtiseră şi nu făcuseră frontul. Făceau acum cărăuşie de la gară şi până la domiciliul clienţilor. 
  
Plângeam de fericire şi când i-am văzut, i-am pupat cu toate că atunci când flăcăiam împreună, nu prea eram prieteni. 
  
Caii mergeau la pas şi eu pe loitra căruţii, alături de Nicolae, ascultam veştile de pe acasă. Cu toate că nu aveam bani, mi-a cerut doi poli pentru drumul până la Dobriceni. 
  
Acasă mă aşteptau ai mei. I-au dat banii şi am intrat în casă. Timp de câteva săptămâni, am povestit şi eu şi ei. Asta a fost. Mi-a fost dată această medalie. Am o indemnizaţie de veteran. Este mică faţă de greutăţile îndurate. Ce să fac cu ea? Important este ca trăiesc şi ma bucur, la varsta mea, de cei doi băieţi pe care-i am şi de nepotii mei. Am apucat să fac parte din viata lor.” 
  
Din aminitirile sale despre război i-a rămas întipărit în minte faptul că această perioadă petrecută în lagar l-a marcat mult mai mult decât luptele de pe linia I. 
  
Din păcate, faptele de luptă şi sacrificiile făcute de nea Milică şi multi alţi români care s-au jertfit pentru a-şi apăra ţara nu au fost deloc recunoscute ulterior sau din păcate, prea tarziu. 
  
Acesta este NEA MILICĂ, ultimul veteran în viaţă, dintre eroii plaiurilor dobricenene, care s-au dus să se odihnească în ţărâna pe care au apărat-o şi pentru care şi-au vărsat sângele. 
  
Este trecătorul acela, drept de spate în ciuda celor 95 de ani pe care şi-i poartă cu cinste. 
  
Fii sănătos, NENE MILICĂ ! 
  
Referinţă Bibliografică:
ULTIMUL VETERAN / Mihai Petrescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2686, Anul VIII, 09 mai 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Mihai Petrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Petrescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!