CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Artistic >  





HAIKUUL ÎNTRE TRADIȚIE ȘI INOVAȚIE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
HAIKUUL, ÎNTRE TRADIȚIE ȘI INOVAȚIE  
  
MIHAI MERTICARU  
  
 
  
Apărut în Japonia, în urmă cu peste 300 de ani, ca un reflex al concepţiilor filozofice şintoiste, confucianiste, daoiste, buddhiste şi zeniste, dar trăgându-şi sevele şi din literaturile populare chineză şi japoneză, haiku-ul este un micropoem alcătuit din trei versuri, dintre care primul şi al treilea conţin câte 5 silabe, iar cel din mijloc este format din 7 silabe.  
  
Schema 5-7-5 exprimă armonia şi echilibrul acestui tristih, care se încadrează în specia lirică a pastelului şi izvorăşte din nemărginita dragoste a omului pentru natură, menţinându-se în spaţiul laconic al aforismului şi al poemului într-un vers. Natura reprezintă, aşadar, principala sursă de inspiraţie a haiku-ului, dar nu este exclusă nici viaţa cu multiplele ei faţete: naşterea, dragostea, suferinţa, despărţirea, dorul, aşteptarea, moartea ş.a.  
  
Până aici, explicaţia este destul de simplă dacă mai avem în vedere că budismul, concentrat asupra atingerii conştiinţei pure, şi şintoismul, care propăvăduieşte sacralitatea naturii, se află la baza culturii japoneze şi favorizează apariţia haiku-ului într-o ţară în care pădurile ocupă 85% din suprafaţa acesteia. Japonia pare a fi un imens parc, o grandioasă grădină aşezată ca o podoabă la vestul Pacificului, de-a lungul a 3800 de km.  
  
Pentru orice japonez, natura este un templu sacru. Palatele şi vilele sunt amplasate în mijlocul unor grădini încântătoare, de care se ocupă grădinari cu o cvadruplă specializare: agronom,  
  
inginer, arhitect şi... poet. Dar nici locuinţele cele mai modeste nu sunt lipsite de o grădină minusculă.  
  
Iată de ce, haiku-ul trebuie să conţină, în mod obligatoriu, un cuvânt care să indice sau să sugereze anotimpul. Alături de acesta, e necesar să se afle un cuvânt sau o sintagmă care să delimiteze spaţiul şi un altul care să numească obiectul. Altfel spus, un haiku reuşit răspunde la trei întrebări: când?, unde? şi cine? (ce?). În construcţia acestui poem, se adevereşte celebra aserţiune care conchide că nu scrisul lung e greu, ci cel scurt.  
  
Pentru o primă edificare, transcriem mai jos un haiku, cu întrebările de rigoare în paranteză:  
  
Foşnetul ierbii (ce?)  
  
pe dealuri şi pe câmpii – (unde?)  
  
e vremea coasei. (când?)  
  
Întrebarea când? rezultă din timpul verbului, chiar dacă acesta este subînţeles, întrucât o altă regulă recomandă folosirea cu multă parcimonie a acestei părţi de vorbire. Aceeaşi zgârcenie se cere şi în legătură cu semnele de punctuaţie.  
  
„Haiku-ul este cea mai scurtă poezie din lume”, afirmă Florin Vasiliu, autorul a zeci de volume închinate poeziei şi culturii japoneze, fondatorul revistei HAIKU din Bucureşti şi al Societăţii Române de Haiku, poetul şi cercetătorul care şi-a dedicat întreaga viaţă studierii (la sursă) şi propagării acestui micropoem în literatura română, teoreticianul absolut al tristihului, căruia i-a jalonat canoanele de bază. Acest autor se dovedeşte a fi cel mai riguros în respectarea regulilor sacrosante ale haiku-ului, situându-se cel mai aproape de teoreticienii japonezi care recomandă respectarea cu stricteţe a prozodiei (5–7–5), folosirea unui cuvânt care să sugereze, direct sau indirect, anotimpul (kigo-ul), prezenţa cezurii (kireji-ul) după versul al  
  
doilea şi, mai rar, după primul (prin liniuţă sau punct), dar şi respectarea unor reguli estetice inspirate din filozofia ZEN, care – afirmă Florin Vasiliu – „consideră că noţiunile de bine, rău, adevăr, fals, timp, mişcare, repaus, subiect, obiect sunt relative şi convenţionale, realitatea fiind unică... Această realitate poate fi cunoscută pe calea directă a meditaţiei, în care momentul prezentat este trăit cu toată atenţia şi cu conştiinţa clară” (Universul paradoxurilor, Editura Eficient, Bucureşti, 1999).  
  
În una din scrisorile pe care mi le trimite, Şerban Codrin, un împătimit al acestei specii miniaturale, îmi dezvăluie că nu poate exista haiku, oricât de perfect ar fi din punct de vedere formal, dacă autorul acestuia nu este familiarizat cât de cât cu filozofia ZEN.  
  
Pentru a umple acest gol, trebuie să apelăm tot la Florin Vasiliu care prezintă pe larg, în cărţile sale, regulile estetice inspirate din doctrina ZEN. Dintre acestea amintim, în primul rând, folosirea perechilor antinomice: etern – efemer, plin – gol, cauză – efect, alb – negru, sus – jos, pământ – cer, întuneric – lumină, laic – divin, viaţă – moarte etc. Acestora li se adaugă o serie de caracteristici pur estetice: altruismul, singurătatea, resemnarea, tăcerea, contradicţia, umorul, simplitatea, materialitatea, dragostea, curajul ş.a.  
  
De asemenea, filozofia ZEN consideră că realitatea adevărată şi unică nu poate fi cunoscută decât pe calea directă a meditaţiei, iar procesul de creare a haiku-ului nu se bazează doar pe simpla percepere, recunoaştere şi descriere a naturii. Realitatea empirică trebuie să fie „prinsă” imediat de poet în impulsul ei dinamic (clipa întâlnirii dialectice dintre subiect şi obiect). Cu cât poetul a scris mai puţin, cu atât cititorul e nevoit să gândească mai mult.  
  
in aceste motive, figurile de stil nu sunt recomandate, iar rima este interzisă cu desăvârşire, oricât ar părea de ciudat, întrucât realitatea trebuie să fie prezentată fără prelucrări, fără cosmetizări, adică aşa cum se găseşte ea, în stare frustă. E necesar ca fondul poemului să tindă spre echilibrul ideatic, adică să ne introducă în starea de traversare ZEN, de la etern, abstract, plenitudine conceptuală spre trecerea timpului, perisabilitate, efemeritate; un balans continuu de la divin la laic, de la eternitate la vremelnicie, de la viaţă la moarte etc.  
  
Aici se cuvine să tăiem o fereastră în zidul consideraţiilor teoretice şi să exemplificăm, într-un alt haiku, o pereche de contrarii, care reuşeşte să pună în cumpănă clipa efemeră cu eternitatea:  
  
Munte de granit (eternul)  
  
mângâiat de o umbră – (efemerul)  
  
pasărea în zbor. (echilibrul dintre ele)  
  
Perechea antinomică eternefemer reprezintă aici ceea ce am putea numi arcul voltaic, adică descărcarea electrică luminoasă într-o încăpere întunecată, care trezeşte în mintea şi în sensibilitatea cititorului o adiere proaspătă de viaţă, o tresărire în faţa infinitelor aspecte ale realităţii, declanşându-i o emoţie estetică pe măsura capacităţii sale de a percepe dinamismul a două forţe opuse, din a căror întâlnire se naşte spiritul haiku.  
  
Un comentariu interesant întreprinde Vasile Moldovan, în revista Haiku, nr. 35 / 2006, referindu-se doar la sintagma Stele în rouă, pe care Amalia Voicu o foloseşte drept titlu al unui volum de haiku-uri: „Poeta oscilează între frumuseţile celeste şi cele pământeşti. Titlul are o mare putere de sugestie. Stelele, unele dintre ele de dimensiuni gigantice, se oglindesc în  
  
boabele de rouă, simbol al miniaturalului şi al gingăşiei. Pe de altă parte, corpurile cereşti de temperaturi incandescente, asemenea soarelui, pătrund în rouă, simbolizând răcoarea dimineţii. În roua care, la puţină vreme după apariţia razelor soarelui, îşi schimbă entitatea, înălţându-se la cer. Stelele au o viaţă de miliarde de ani, boabele de rouă, o existenţă efemeră de câteve zeci de minute. Astfel, într-o singură sintagmă încap cel puţin trei perechi antagonice, care fac sarea şi piperul haiku-ului”.  
  
Mai rămâne, adăugăm noi, să se îndeplinească şi condiţia ca un haiku reuşit şi chiar o sintagmă rară să întâlnească un cititor sensibil, negrăbit şi dispus la reflecţie, care să dezlege jocul criptic şi semnificaţia ideii.  
  
Un asemenea cititor, dar şi creator, care a intuit esenţa şi puterea de sugestie a acestui micropoem, este poetul Cezar Baltag, de la care ne-a rămas o definiţie memorabilă: „Un haiku nu descrie, ci arată, ajută să apuci senzaţia direct, e o unealtă, un instrument optic sau, mai bine zis, o fereastră, care se deschide pentru o clipă doar, luminată de un fulger, spre inima inexprimabilului”.  
  
De la Florin Vasiliu, ştafeta a fost preluată de Mioara Gheorghe, Valentin Nicoliţov, Vasile Moldovan, Manuela Miga, Florică Dan, Laura Văceanu, Amalia Voicu, Radu Patrichi, Marian Nicolae Tomi, Bogdan I. Pascu, Cornelia Atanasiu ş.a., toţi aceştia manifestându-se atât ca teoreticieni ai speciei, cât şi în calitate de creatori talentaţi de haiku.  
  
În studiul Haiku-ul tradiţional sau modern? din revista Haiku, nr. 36, toamnă – iarnă, Valentin Nicoliţov reaminteşte toate aceste criterii cu care se declară de acord, mai puţin cu folosirea cezurii, pe care dânsul o plasează „de obicei după primul vers, câteodată după al doilea”, adăugând şi alte reguli  
  
estetice: arta adevărului poetic, tristeţea individului singur, a sărăciei, a bătrâneţii, frumuseţea austeră, viaţa liniştită, lipsită  
  
de zorzoane, melancolia, pacea sufletească, dezolarea, atmosfera de mister a singurătăţii, ambiguitatea, calmul, simplitatea, eleganţa în exprimarea subiectului, starea de bucurie, armonia, extazul poetic în faţa frumuseţii efemere a naturii şi a vieţii, idealul de frumuseţe urbană, rafinată, senzuală etc. După cum se vede, graniţa haiku-ului depăşeşte sfera strict naturală, îmbogăţindu-se cu multe alte teme specifice vieţii moderne.  
  
Prof. univ. dr. Ion Rotaru, care a inclus un capitol important, dedicat haiku-ului, în Istoria literaturii române, vol. V, se dovedeşte şi mai generos cu tematica şi regulile acestuia: „cultivând această veche, frumoasă formă de poezie, liberi suntem, aducând-o în româneşte, să o umplem cu conţinuturi (idei, motive, teme) ce ne sunt proprii. În întreaga dezvoltare a literaturii române, în devenirea ei istorică, am luat ceea ce am crezut că ne este absolut necesar din varii sectoare ale literaturii universale (cum procedează toată lumea în definitiv), de la vechii greci, de la latini, de la italieni, francezi, spanioli, englezi, nord şi sud-americani etc. şi ne-am străduit să le încorporăm organic în arta cuvântului românesc. Haiku-ul japonez nu face excepţie de la această regulă.”  
  
Exceptându-i pe japonezi, idei asemănătoare propagă teoreticieni din toată lumea: „Fiecare popor, fiecare cultură – declară Alain Kervern, cunoscut poet de haiku din Franţa – poate folosi haiku-ul pentru a-şi adapta propriul geniu creator la factura acestuia şi a-şi deschide astfel noi posibilităţi de exprimare prin această formă de poezie.”  
  
În finalul articolului pomenit mai sus, Valentin Nicoliţov concluzionează: „se poate observa că majoritatea  
  
 
  
poeţilor moderni de haiku, deşi nu sunt subjugaţi tradiţionalismului, nici nu au intenţia de a renunţa la el...  
  
Important este să ai talent, să scrii în spirit haiku şi să laşi posibilitatea oricărui cititor să umple spaţiul liber din jurul poemului cu fantezia sa, pe măsura intelectului său... Pentru a reuşi în această muncă poetică, trebuie să reţinem foarte clar două lucruri: ceea ce interesează, în primul rând, este păstrarea spirirului haiku (care nu se poate obţine fără a ne folosi de categoriile prozodice şi estetice proprii haiku-ului) şi, în al doilea rând, existenţa puterii de sugestie a acestuia. Milioane de poeme haiku ce sunt create în întreaga lume, dar şi cele scrise în limba română, confirmă această concluzie. Fiindcă orice poem haiku este, mai întâi de toate, o experienţă personală strâns legată de natură, de universul în care trăim.”  
  
O altă regulă estetică, tradiţională, pomenită mai sus, interzice folosirea figurilor de stil, dar şi aici părerile şi procedurile sunt împărţite; chiar cei care susţin regula sunt primii care o încalcă atunci când scriu haiku-uri. Ion Rotaru afirmă şi el că „în realitate, figurile de stil sunt prezente în subtext, plutesc nevăzute şi sunt simţite de orice cunoscător în materie.”  
  
În aceeaşi postură se află şi cei care susţin că, într-un haiku, ultimul cuvânt trebuie să fie un substantiv nearticulat, şi nicidecum un verb sau un adjectiv. Numai cine nu citeşte nu întâlneşte abateri şi de la această regulă.  
  
În ultima vreme, abaterile de la cele „aproximativ douăzeci şi şase de criterii ce caracterizează specia literară haiku” (Dan Florică) s-au înmulţit considerabil.  
  
Un semnal îngrijorător ne vine chiar de la preşedintele Clubului Mondial de Haiku, Susumi Takiguchi, care a editat o antologie (Flori de câmp, frunze noi), cu 123 de autori din toată  
  
 
  
lumea, în care, alături de subiectele tradiţionale, îşi fac loc altele din realitatea contemporană, prea puţin idilică şi destul de  
  
traumatizantă, cu un mesaj cutremurător. Astfel, în capitolul 14 – Condiţia umană – apar următoarele subdiviziuni: moarte, dragoste, boală, distrugerea mediului, familie, existenţa umană, relaţii umane, îmbătrânirea, sărăcia, injustiţia socială, tragedii, război, violenţă, atrocităţi.  
  
După cum se vede, natura, sursă de inspiraţie a haiku-ului, este tot mai mult subminată de presiunea lumii moderne şi, mai ales, postmoderne. Poetul Bruce Ross (S.U.A.) scrie – în revista Haiku, nr. 34 / 2005 – că „natura devine mai reală şi mai de dorit decât natura însăşi când este reprezentată de mass-media. Nu se mai urmează idealul japonez de a perfecta natura, ci se înlocuieşte natura... În pofida recomandărilor protocolului de la Kyoto, multe ţări nu şi-au redus emisiile industriale... astfel contribuind la încălzirea globală. Şi natura umană interioară este în declin din cauza războiului, genocidului şi intoleranţei. Oamenii apreciază mai mult realitatea artificială decât pe cea naturală. Aceasta este condiţia postmodernă.”  
  
Am mai reţinut de la acelaşi autor o întrebare răscolitoare: „Poate haiku-ul modern să mai aducă cântecul păsărilor, salturile peştilor pe suprafaţa apei, prospeţimea florilor şi briza plăcută a dimineţii în vacarmul marilor oraşe, în haosul produs de maşini şi de oameni aflaţi într-o continuă mişcare browniană?”  
  
Deocamdată, mai poate. Ba chiar s-ar părea că poemul cel mai mic din lume a rămas să se lupte singur (?) cu grozăviile unui secol ce aleargă în mare viteză spre apocalipsă.  
  
Cât mai avem haiku, mai avem şi o speranţă.  
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
HAIKUUL ÎNTRE TRADIȚIE ȘI INOVAȚIE / Mihai Merticaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3255, Anul IX, 29 noiembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Mihai Merticaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Merticaru
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!