CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





DRUMUL SPRE CELEBRITATE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
...Stau închis în încăperea prăfuită, mizeră, în care de-abia dacă pătrund razele soarelui. Mă întreb uneori cărui fapt îi datorez această inedită penitenţă - probabil epocii în care trăiesc, pe care o reneg din toate puterile, în fine, cele care mi-au mai rămas. Mai mult ca sigur, incapacităţii de adaptare, care uneori mă face să mă simt asemeni unui infirm - dovadă că mai curând mă identific cu eroul din ”Inimi cicatrizate”(fără a suferi, slavă Domnului, de vreo boală) decât cu James Bond.  
 
La fel de adevărat ca faptul că sunt un introvertit este însă şi acela că trăiesc într-o lume de coşmar: SIDA, moarte, kamikaze, atentat, pruncucidere, snuff, porno ilegal, sinucidere, foamete. Aceste cuvinte nu sunt luate chiar la întâmplare, nu, ele reprezintă chintesenţa începutului de secol XXI.  
 
Nu îmi rămâne decât să plonjez într-un univers imaginar, vag inspirat din realitate, fiindcă cel cu caracteristicile enumerate mai sus m-ar ucide pe loc, asemeni unei fiole cu cianură.  
 
...Uneori merg prin centru, şi asta mai mult fiindcă am ceea ce s-ar putea numi un serviciu decât pentru că mi-aş dori cu ardoare să văd praful, mizeria, oamenii fără adăpost şi golanii care mişună pe acolo. Doar parcurile mi se mai par atrăgătoare.  
 
Chiar astăzi, am trecut pe lângă un cuplu, pe una dintre arterele centrale. Pe el nu l-am văzut aproape deloc, am băgat de seamă doar că o ţinea de talie. Ea era blondă natural, frumoasă, cu trăsături armonioase şi un corp bine proporţionat. Dar nu o asemuiţi cu ”vampele” autohtone, aş fi putut jura că e poloneză, motiv pentru care aşa o voi şi numi, sau poate o voi alinta ”Agniezska”. M-a surprins că a răspuns privirii pe care i-am aruncat-o, ceea ce mi-a dat fiori. Cum ar fi să o răpesc de lângă acel tip, să o fac să fie a mea? (Bine, e puţin probabil, recunosc, dar încă nu s-a interzis dreptul de a visa).  
 
Aşadar, iată cum arată reveria mea: singur în cameră, ascultând la nesfârşit ”Adagio”, de Albinoni, primind-o în încăpere pe Agniezska, rugând-o să se dezbrace, făcând dragoste pasional, închizând televizorul tocmai când ajunge la reclama cu ”Pest Repeller”, cel care alungă ţânţarii, gândacii, şoarecii şi şobolanii şi celelalte insecte, după propriile-i spuse (sau cel puţin aşa îmi amintesc eu acum), imaginându-mi că sunt călător prin timp, şi că văd mări, oceane, munţi şi văi atât din trecutul îndepărtat, cât şi din prezent, deschizând într-un final o bere Ursus Black, din aceea de care beau de obicei cu un prieten muzician rock, probabil la fel de anonim şi de neînţeles ca şi mine, şi apoi, ameţit, întinzându-mă pe spate şi încercând să-mi spun că realitatea e, de fapt, o simplă convenţie şi că, dacă vreau, pot foarte bine s-o şi ignor...  
 
*  
 
Atentate, sânge, moarte.  
 
Discursuri sforăitoare în parlamente, legi care îi fac pe cei bogaţi şi mai bogaţi, iar pe cei săraci, şi mai năpăstuiţi. Mulţi securişti pe posturile tv, multă prostituţie şi puţină logică.  
 
Într-o seară, după ce am navigat pe Cinemagia, am început să caut cu disperare o ediţie în limba română de Byron, întrucât, cu tot sentimentul de ruşine aferent, nu mă încumet să-l citesc în original. Nu am mai găsit decât la anticariat.  
 
Întrucât mi se părea absurd să comand online ceva ce puteam găsi foarte uşor a doua zi în plin centrul oraşului, mi-am notat adresa şi a rămas să trec în ziua următoare pe acolo.  
 
După serviciu (o, da, repet, am ceea ce pretenţioşii ar putea numi un serviciu!) m-am îndreptat către locul stabilit.  
 
La intrare m-a întâmpinat un tip puţin ştirb şi cu părul rar, care părea a îndeplini şi rolul de portar, şi pe cel de îndrumător. După un scurt dialog, am ajuns faţă în faţă cu ”şeful”, adică patronul anticariatului, care s-a oferit, afabil, să mă ajute să găsesc o ediţie mai veche din Byron. Mi s-a părut, în mod bizar, că seamănă cu La Vey, deşi s-ar putea ca doar barba şi ciocul să fi jucat un rol semnificativ în această potenţială asemănare.  
 
Mi-a dus un volum de versuri, pe care l-am şi achiziţionat.  
 
”Byron aţi spus...”, mi se adresă, pe neaşteptate.  
 
”Da... De ce?”, am întrebat, nedumerit.  
 
”Şi un laptop din care se aude «Adagio» de Albinoni, şi o fată pe nume Agniezska într-o ţinută sumară, şi o cutie de bere neagră...”, adăugă misterios.  
 
Am încremenit.  
 
”De unde....”. m-am bâlbâit, ”de unde ştiţi asta?”.  
 
”Aceasta îmi este meseria. Să ştiu”, îmi replică, apoi continuă, pe un ton mieros: ”Aţi spus că mai vreţi şi alte opere. Veniţi săptămâna viitoare, poate mai stăm de vorbă atunci”.  
 
”Desigur. Cu cea mai mare plăcere”, am răspuns, nelăsând să se vadă uluirea care mă cuprinsese. Reveria mea nu ar fi putut fi înregistrată nici măcar de aparatura SRI-ului, fiindcă exista doar în imaginaţie...  
 
În parc, am continuat să meditez la această întâmplare.  
 
*  
 
...Am cititori, dar nu interacţionez prea mult cu ei. Vânzarea de carte merge prost, chiar şi la autori celebri, darămite la anonimi. Spaţiul din reviste şi alte publicaţii de specialitate este rezervat... celor cu foarte multe relaţii. Mediile literare sunt roase de putreziciune şi de invidii, nemaiconstituind un spaţiu dedicat dezbaterilor autentice.  
 
Ce fac? Încotro mă îndrept?  
 
...Ascultând muzică clasică descărcată de pe Internet, visând la trupul Agniezskăi, luând o înghiţitură de bere şi meditând, poate, la călătoria în timp...  
 
Adagio, adagio, adagio...  
 
Cred că e timpul să trec iar pe la anticariat.  
 
Faţă în faţă cu enigmaticul patron ce semăna cu La Vey. Interiorul era prăfuit, rafturile cu cărţi aveau un aspect arhaic, o scară de lemn ducea la un etaj superior. Un interior de anticariat veritabil.  
 
Mă simţeam uşor pierdut.  
 
”Mai avem Rimbaud, Baudelaire... Nu vă interesează?”.  
 
”Ba da, desigur... Dar cel mai mult mă interesează de unde aţi ştiut de Albinoni şi de fata poloneză. Era secretul meu”.  
 
”Niciun secret nu poate fi păstrat prea multă vreme...”, rosti, uşor meditativ, apoi îşi trecu două degete prin barbă.  
 
”Al dvs, care e?”, am plusat.  
 
”Eu însumi”, rosti şi mi s-a părut că aud un chicotit diabolic. ”Eu însumi reprezint cel mai mare secret... Nici măcar eu nu mă cunosc suficient”.  
 
”Aş putea zice absolut la fel!”, am exclamat, sincer, în timp ce portarul ştirb ne aducea două ceşti cu cafea aburindă.  
 
”Vă place cafeaua neagră?”, mă chestionă patronul.  
 
”E preferata mea”.  
 
”Cred că vă lipseşte, totuşi, ceva”, zise, în timp ce sorbea cu zgomot din ceaşcă.  
 
”Şi eu cred...”, am răspuns, meditativ. ”Dar vă las pe dvs. să completaţi. Văd că vă pricepeţi”, nu m-am putut abţine de la a adăuga o uşoară ironie.  
 
”În viaţa asta poţi avea zeci de fete, poloneze sau de altă naţionalitate, şi poţi aspira la mult mai mult decât o simplă cameră prăfuită din care se aude o muzică din laptop... Ştii cum e să fii pe prima pagină a ziarelor? Să dai interviuri? Să vorbească despre tine Liiceanu? Să călătoreşti în străinătate? Să te sune actori celebri interesaţi să joace în ecranizări ale operelor tale?”. ”Iar după aceea”, adăugă pe un ton conspirativ, ”noaptea e a ta... Nu mă interesează ce faci. Orgii, absint, cocaină...”.  
 
”Prefer Amanita Muscaria”, l-am întrerupt, fără să vreau.  
 
”Whatever”, rosti, înţelegător. ”Te las să alegi, doar nu ai uitat că ai libertatea alegerii”, improviză cu o ingeniozitate de-a dreptul diabolică.  
 
”Aşadar, îmi lipseşte celebritatea...”.  
 
”Întocmai”.  
 
”Pot fi ca Alain Delon. Ca Vladimir Nabokov. Ca Ozzy Osbourne”, am început, amuzat de noua descoperire.  
 
”Totul depinde numai de tine. Va veni, într-o zi, la tine un reprezentant al unei edituri foarte cunoscute... Probabil ţi se va impune o temă pe care să o tratezi în scrierile tale sau va trebui să intri într-un partid... Restul va veni de la sine. Deocamdată e tot ceea ce trebuie să ştii”.  
 
I-am mulţumit şi am plecat mai departe, către Parcul Cişmigiu.  
 
*  
 
Ajuns acasă, am căzut din nou pradă frământărilor.  
 
Lumea nu se va schimba prea uşor, asta e clar. Sunt şanse să-mi apară primele fire de păr alb şi să nu scap nici de teroare, nici de coşmaruri, nici de aberaţiile politicienilor, nici de tendinţa umană de a se vinde pe mai puţin de treizeci de arginţi. De toate lucrurile care m-au dus în criză, acea criză existenţială în care nu mai găsesc niciun sens propriei vieţi.  
 
Şi atunci, de ce să nu încerc? De ce să n-o cuceresc pe fata cu chip de poloneză, de ce să nu scrie şi despre mine ziarele, de ce să nu apar peste tot (în fond sunt alţii mult mai tâmpiţi despre care se scrie, chiar în exces, şi care ”sufocă” sticla televizoarelor), de ce să îmi interzic fericirea?  
 
...Dar, oare, este fericire autentică? m-am întrebat, la puţin timp după ce îmi analizam aceste gânduri.  
 
Mi-am amintit că m-a pufnit râsul când am aflat că un sportiv celebru (nu dau nume) şi-a deschis un muzeu, mi-am adus, de asemenea, aminte, cât am fost de dezgustat de cei care achiziţionează şampanie de lux care costă sute sau mii de euro, de cei care îşi cumpără iahturi în timp ce în Africa oamenii mor de foame, mi-am rememorat momentul în care am gândit că între tema romanului ”Visul”, de Emile Zola, şi filmuleţele pornografice în care apar bărbaţi, femei şi tranassexuali la grămadă în cele mai obscene ipostaze este exact diferenţa dintre Rai şi Iad...  
 
...De asemenea, nu pot uita de petrecerile dezgustătoare ale unora dintre celebrităţi, de snobismul şi hidoşenia umane, de cei care mor asfixiaţi de propria vomă sau răpuşi de cocaină sau LSD, de orgoliul care ia, cel mai adesea, forme monstruoase...  
 
Şi mi-am dat seama că mai am să-i pun o întrebare misteriosului proprietar al anticariatului de unde cumpărasem volumul de Byron.  
 
Am trecut de intrarea care-mi devenise, de acum, familiară, l-am refuzat, politicos, pe portarul ştirb care-mi oferea o nouă ceaşcă cu cafea şi l-am abordat pe patron.  
 
”Bine aţi revenit”, îmi spuse, cu o uşoară nerăbdare în glas.  
 
”Doar vă promisesem”. ”Însă, înainte de toate, trebuie să vă pun o întrebare”.  
 
”Vă ascult”.  
 
”Fericirea pe care mi-o propuneţi... are un preţ?”.  
 
”La nivel terestru, totul are un preţ”, rosti, apoi îşi drese puţin glasul. ”Atât agonia, cât şi extazul”.  
 
”Exact cum bănuiam”, am răspuns.  
 
”Aşadar?”.  
 
”Aşadar, ne vom continua bunele relaţii, dumneavoastră în calitate de patron al anticariatului, iar eu de umil cumpărător... Mai precis, nici dvs. nu semănaţi cu celebrul La Vey, nici eu nu am reverii singur în cameră”.  
 
”Ah!”, exclamă, ”am înţeles”. ”Alegerea vă aparţine, eu nu pot decât să vă prezint oferta. Care poate include, am uitat să vă spun, şi premii importante”. Zâmbi uşor.  
 
”Nu, mulţumesc”, am răspuns. ”Fără premii”.  
 
”Cum doriţi”, rosti, cu o politeţe dezarmantă.  
 
Pentru câteva clipe, mi s-a părut că unul dintre ochii săi avea culoarea roşie, iar celălalt, cea verde.  
 
Am ieşit din anticariat, salutând politicos.  
 
*  
 
Peste câteva zile, m-am trezit totuşi la uşă cu un reprezentant al unei foarte importante edituri.  
 
”Mulţumesc, nu mă interesează”, i-am răspuns. ”Tocmai am aflat care este drumul către celebritate”.  
 
Apoi am rămas, din nou, singur în cameră.  
 
...La infinit, ”Adagio”, de Albinoni, apoi Agniezska, goală, în patul meu, o sticlă de vin bun şi nesfârşita reverie... Apoi o melodie de pian, munţi, văi şi oceane, ca într-un caleidoscop interzis muritorilor, o eliberare extatică, drumul către eternitate...  
 
Acesta este drogul care îmi este permis.  
 
Agniezska geme de plăcere şi văd că ţine în mână o oglindă.  
 
”Dragul meu, ai putea fi celebru... Dintotdeauna mi-am dorit să fiu o soţie de scriitor”.  
 
Şi, pentru prima dată, mi s-a făcut o frică teribilă de a mă privi în oglindă, fiindcă mi s-a părut cum văd, e drept că aproape imperceptibil, un chip asemănător cu al anticarului...  
 
Nu pot renunţa şi la reverie.  
 
Trebuie să învăţ să-mi trăiesc reveria fără riscuri.  
 
Lumea în care trăiesc cu adevărat m-ar ucide, dacă aş privi-o (nu aţi uitat, sper), în câteva secunde.  
 
Ca o fiolă cu cianură.  
 
Sursa foto: By Skitterphoto - http://skitterphoto.com/?portfolio=antique-shop, CC0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=47225520  
 
Referinţă Bibliografică:
DRUMUL SPRE CELEBRITATE / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2364, Anul VII, 21 iunie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!