CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Eseuri >  





ARTA DE A TRĂI ORICE - ÎNTR-O LUME CREATĂ PRIN PUTEREA IMAGINAŢIEI
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
...Astfel aş putea defini (desigur, într-o formulare extrem de scurtă şi de nesofisticată) arta scrisului. 
  
Voi prezenta în cele ce urmează câteva lucruri care sper să fie de interes pentru cititori, cu care m-am confruntat în calitate de scriitor amator, şi voi încerca de asemenea să-mi exprim câteva păreri legate de menirea artistului. 
  
Precizare necesară: dacă aş fi un erudit, aş face-o cu mijloacele specifice. Dacă aş fi urmat facultatea de filosofie, aş fi putut scrie un tratat. Nu am însă decât pretenţia de a fi un simplu om pasionat de artă, în toate manifestările ei, inclusiv muzica modernă sau cinematografia horror, dar acordând importanţa cuvenită şi clasicilor (în literatură, de exemplu, spre deosebire de film, am luat contact mai mult cu clasicii). Şi mă bucur că am reuşit să scriu numeroase short-stories, în care m-am străduit să ofer lumii un microunivers în care am trăit mult timp şi care cred că ar fi fost păcat să nu se materializeze în această formă. 
  
Deci: cum văd scrisul? În primul rând, ca pe o experienţă unică, în care, aşa cum spuneam în titlu, poţi fi oricine şi poţi trăi orice, fiindcă în scris nu este nevoie să te cenzurezi. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fii preocupat de a da valoare literară textului tău, nu înseamnă că opera ta nu trebuie să servească un crez mai înalt, al artei, dincolo de viziunile personale, care uneori pot fi chiar morbide. 
  
Dar trebuie să înţelegem, în egală măsură, că Dostoievski a dăruit literaturii un Raskolnikov fără a fi el însuşi un criminal, că e posibil să forţezi anumite limite fără a face cu adevărat un rău - cu condiţia, evident, de a rămâne pe tărâmul artistic. 
  
Prin scris creezi o lume în miniatură, cu personaje “vii”, care au o întreagă gamă de emoţii şi sentimente, care se urăsc sau se iubesc sau se invidiază... Care trăiesc şi mor, asemeni nouă. 
  
Dar pe care le putem face nepieritoare, dacă reuşim să le introducem în vasta galerie a personajelor literaturii universale. 
  
Mi s-au întâmplat, uneori, lucruri uluitoare cu propriile personaje. De pildă, dacă eram “silit” să fac rău unuia, să-l ucid sau să-l supun unor cazne (vezi, de pildă, “Chinurile inocentei Isabelle”, o lucrare pe care am scris-o foarte greu, cu strângere de inimă, deşi am pus multă pasiune în realizarea ei), aproape că îmi făceam rău mie însumi prin aceste acţiuni. Dar, dacă realizam că acest lucru trebuie să se întâmple, în folosul artei, dacă îmi dădeam seama că doar astfel lucrarea mea ar fi împlinită, completă, în lipsa cuvenitei “jertfe” povestirea putând aluneca în comun, desigur că urmam linia pe care o consideram corectă. 
  
Romanul sau nuvela au apanajul de a transmite sentimente profunde, de a impresiona (uneori, chiar de a traumatiza), de a fi vii, de a introduce cititorul într-un microunivers, de a-l face pe acesta să interacţioneze cu scriitorul chiar dacă aparţin unor epoci diferite, rămânând totuşi o ficţiune. 
  
(Repet exemplul: sunt mulţi criminali în lume. Dar studentul Raskolnikov e doar un personaj fictiv, iar creatorul său, marele Dostoievski, nu a fost un ucigaş. Iar romanul său, “Crimă şi pedeapsă”, deşi tratează subiectul crimei, îndeamnă la reflecţie profundă şi la căinţă, la meditaţie adâncă asupra sensurilor vieţii, şi nu la ucidere). 
  
În acelaşi timp, te poţi trezi, ca scriitor, prizonier al propriului univers, rătăcit în propriul labirint. 
  
Fiindcă, deşi eşti conştient că totul e o ficţiune (ce poate, e drept, să conţină elemente cu caracter autobiografic, fapte sau evenimente care te-au marcat profund, experienţe pe care le-ai trăit intens, rămânând însă ceva creat prin puterea imaginaţiei), de la un moment dat încolo simţi că participi tu însuţi la propria acţiune, la propriul scenariu. 
  
Te bucuri sau te întristezi, suferi sau te eliberezi, râzi sau plângi, eşti plin de speranţă sau deznădăjduit alături de personajele tale, prin ele, odată cu ele. 
  
Iar dacă, cum spuneam, ţi se poate întâmpla să construieşti, prin mijlocirea scrisului, un imens labirint (de trăiri, de emoţii, de frici, de speranţe, de eliberări şi remuşcări), vei sfârşi prin a fi fascinat de el, prin a fi subjugat de misiunea unică de a-l face aproape perfect, chiar dacă în egală măsură te-ai rătăcit în interiorul lui şi nu mai poţi continua mult timp fără a cunoaşte drumul către ieşire. Sau poţi continua, dar cu o teribilă angoasă, ca în mijlocul celui mai sofisticat thriller. 
  
Cred că aşa se întâmplă cu majoritatea creatorilor şi nu întâmplător pot apărea elemente în plus, care pot întări senzaţia de univers viu, de creaţie care-şi cere permanent drepturile atât în faţa creatorului, cât şi a publicului căruia îi este adresată. 
  
Orice operă trebuie să aibă şi un mesaj. Este greşit a spune că mesajul poate să nu existe sau să i se atribuie un rol secundar, cel puţin după părerea mea. Dar este adevărat că nu scrii (sau nu creezi, în general) obsedat de acest mesaj, nu doreşti să îl impui cu orice preţ, ci te laşi ghidat de firul poveştii, căreia i se va subsuma, de multe ori chiar fără să-ţi dai seama pe deplin, şi mesajul adecvat (care există în interiorul tău, al creatorului, dar în timp ce scrii nu elaborezi o teoremă, nu faci o demonstraţie, ci participi la un alt proces mult mai complex şi mult mai constructiv). 
  
Îmi voi exprima o părere şi în ceea ce priveşte controversele legate de feluritele consecinţe pe care le poate avea o operă cu conţinut mai violent sau cu încărcătură negativă. 
  
În primul rând, numai un artist înzestrat cu talent, cu har poate crea şi o astfel de operă. Simpla aruncare pe hârtie sau pe pelicule de film a unor elemente nu înseamnă artă. Odată ce a atins statutul de creaţie artistică, orice astfel de producţie merită să-şi urmeze drumul. Dar, din păcate, nu întotdeauna toţi cititorii sau cinefilii sunt pregătiţi să-i recepteze corect mesajul. 
  
Scurt exemplu: Stanley Kubrick a tratat, în ecranizarea “A Clockwork Orange”, o temă ce poate naşte multe polemici: până unde poate împinge un om violenţa şi faptele cu caracter antisocial, şi mai ales ce trebuie făcut pentru recuperarea acelui individ (filmul sugerând, evident, că depersonalizarea, reducerea la stadiul de “legumă” a individului respectiv nu pot avea niciun rol educativ, ci doar unul distructiv). Pentru ilustrarea acestei teze, Kubrick a redat fapte de o natură violentă, antisocială. S-a întâmplat chiar ca nişte indivizi să violeze o femeie după modelul filmului. 
  
Evident, însă (cel puţin după părerea mea, dar sunt convins că şi a multor altora) că nu acesta era mesajul real al filmului, ci indivizii respectivi, involuaţi cum erau, nu au fost capabili să-l recepteze corect, şi atunci ce au pus în practică a fost tot o faptă antisocială. 
  
La fel, dacă cineva ar comite o crimă copiind elemente din opera “Shining” a lui Stephen King, consider că ar fi absurd să spui că romanul l-a îndemnat la aceasta. Ci el nu a fost capabil să înţeleagă subtilitatea romanului. 
  
Aşadar, avem o problemă: creatorul este deseori cu un pas înaintea epocii în care trăieşte şi, ca atare, şi cu un pas înaintea unora dintre cititorii (sau receptorii) săi. 
  
Ce se poate face pentru acei cititori care nu sunt suficient de pregătiţi pentru a recepta o operă ce se poate dovedi chiar de avangardă? 
  
Aici nu am un răspuns. Doar sesizez problema. 
  
Apoi: ce este scriitorul - şi, prin extindere, creatorul de artă în general? 
  
Aş spune că un liant între Cer şi Pământ, un fir conductor între sferele celeste, tărâmuri ale mirificului şi absolutului, şi pasiunile, viciile, suferinţa şi deznădejdea straniei planete Terra, pe care ne ducem, cu toţii, existenţele. 
  
Uneori, această minune a funcţionării acestui tip de liant “magic” poate dura doar câteva zeci de minute sau câteva ore, suficient însă pentru ca artistul să-şi îndeplinească menirea. 
  
Apoi, va reveni la starea sa iniţială, însă când arta (sau daimonul creaţiei)îi va cere din nou să facă legătura, aceasta va funcţiona, cu certitudine. 
  
Artistul e un om, poate, sfâşiat de această însuşire a sa, cutremurat, transfigurat de rolul unic pe care îl joacă. El vede lucruri care sunt invizibile omului obişnuit, asemeni unei creaturi care poate vedea în infraroşu. 
  
Cât tumult, cât chin presupune această însuşire! Dar şi ce bucurie, ce fiori ai împlinirii apar odată cu desăvârşirea sa! 
  
E ca un nivel superior la care ai ajuns - şi, chiar dacă din această perspectivă lucrurile sunt mai complexe şi misiunea e mai complicată, nu vei mai dori niciodată să te întorci la primele niveluri, unde îţi dai de acum seama cât erai de neştiutor. 
  
Unele lucruri trebuie să le trăieşti, să le simţi prin prisma propriei experienţe, altfel nu vei putea scrie adecvat despre ele. De pildă: ce om care nu a cunoscut suferinţa, ce om care nu a căzut pradă deznădejdii ar putea să le redea într-o creaţie artistică? Ce om care nu a fost părăsit de iubită ar putea să redea chinurile dragostei neîmpărtăşite? 
  
Dar, în acelaşi timp, există şi exemple contrare. Nu trebuie neapărat să fii un ucigaş pentru a scrie despre crimă. (Exemplului dat anterior, al lui Dostoievski, i-l pot adăuga pe cel al lui Oscar Wilde, cu al său “Portret al lui Dorian Gray”, în care descrie o crimă în amănunt, ba chiar şi modalitatea ingenioasă prin care cel ce a săvârşit-o încearcă să scape de rigorile legii. Poate că Oscar Wilde a dus o viaţă libertină, poate că a decăzut - dar nu a fost, cu certitudine, un criminal). 
  
De asemenea, cu voia dvs., se poate scrie şi despre vraja universurilor artificiale fără a fi neapărat un consumator de droguri. 
  
Cum?, veţi spune, şi mă veţi contrazice negreşit. 
  
Ei bine, am experimentat aceasta în mai multe nuvele ale mele (constituie chiar o temă recurentă) şi vă jur că mai mult de o băutură ca vinul sau ca ginul n-am consumat niciodată. Nu am pretenţia că viziunile mele sunt 100% identice cu cele ale unui consumator real de droguri, ar fi şi greu, dar că se apropie cam în proporţie de 75% de acestea, da! Şi atunci merită luate în considerare. 
  
Cum am făcut aceasta? Doar prin puterea imaginaţiei, această armă teribilă care ne-a fost lăsată la îndemână încă de când ne-am născut. 
  
...O misiune extraordinară, de a crea lumi, pentru mulţi cititori care pot lăsa fără grijă, măcar timp de câteva ore pe zi, la o parte grijile cotidiene, pentru a evada într-un univers imaginar (care ar putea însă oricând deveni unul real) ce se află acolo, tipărit... Graţie unui Dostoievski, unui Cortazar, unui Thomas Mann, unei Virginia Woolf, unui Edgar Allan Poe, unui Stephen King - sau oricărui scriitor doriţi dvs. 
  
O misiune unică, nobilă, menită să ne înfrumuseţeze viaţa, să ne-o facă mai interesantă, şi chiar şi atunci când ne prezintă aspecte dure, întunecate ale existenţei, ne învaţă un lucru, în fond, minunat: să nu uităm niciodată să visăm. 
  
O misiune elegantă, rafinată, în care nu te sacrifici pentru o cauză murdară şi absurdă, cum ar fi războiul, ci îţi pui în joc întreaga energie (vei rămâne deseori golit de aceasta, e drept) pentru cauza nobilă a menţinerii artelor în prim-plan, pentru cea a supravieţuirii literaturii într-o lume dominată tot mai mult de promiscuitate, mercantilism şi violenţă. 
  
Pentru toate acestea, merită cu siguranţă ca atât creatorul de artă, cât şi beneficiarii operelor sale (iubitorii de film, de muzică, de literatură, de pictură) să meargă doar înainte şi să nu-şi piardă niciodată speranţa! 
  
Cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? 
  
Care este, de fapt, sensul vieţii? 
  
În ce măsură ne putem asigura drumul către mântuire şi în ce măsură trebuie să fim ajutaţi din exterior pentru aceasta? 
  
Iată, desigur, întrebări grele. Complicate. 
  
Şi cum nici marii filosofi nu au reuşit să dea un răspuns complet şi mulţumitor pe de-a-ntregul (aici trebuie neapărat să-l citez pe Cioran, care scria, în Amurgul gândurilor - “Ce-i un artist? Un om care ştie tot - fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic”, marele nostru gânditor sugerând astfel cât se poate de explicit că întregul nu este niciodată posibil în cazul unei fiinţe omeneşti, adică să ştii şi tot, şi să-ţi dai şi seama), desigur că nici eu nu m-aş putea încumeta să o fac, cu măruntele mele posibilităţi. 
  
Dar am să încerc să schiţez câteva teze pe care le consider adevăruri de a căror valabilitate nu mă îndoiesc. 
  
Principalul scop al vieţii pare a fi autoperfecţionarea, evoluţia spirituală, teză susţinută, din câte ştiu, atât de creştini, cât şi de budişti, deşi mergând pe căi diferite. 
  
Ne ducem viaţa, cu toate încercările şi neîmplinirile ei, în primul rând pentru a deveni mai buni şi pentru a nu repeta greşelile din care suntem chemaţi să învăţăm în permanenţă. 
  
Şi vom deveni mai buni nu atunci când vom repeta, ca nişte automate, învăţăturile biblice, ci atunci când chiar ni le vom însuşi. Când vom dori noi înşine să facem bine în loc de rău. 
  
Marele impediment care apare întotdeauna în astfel de discuţii privind viaţa este: de ce este necesară atâta suferinţă? Sau de ce este tolerată? 
  
Şi mă refer aici nu la suferinţa comună, provocată de vreo neplăcere fizică sau de o ceartă cu o rudă, ci la suferinţa atroce cauzată de pierderea unei rude dragi, de o boală incurabilă sau de explozia unei bombe pe un câmp de luptă, de lucrurile pe care nimeni şi nimic nu le mai poate schimba sau aduce înapoi. 
  
Ei bine, nu pot şti. Sunt taine ale vieţii care mă depăşesc. 
  
Dar înţeleg, cel puţin, că nu fiindcă “Dumnezeu se uită din ceruri la noi cum ne chinuim”, teză preluată de foarte mulţi, ci deoarece trebuie să admitem coexistenţa binelui şi a răului încă de la începuturile lumii (şi continuând până în prezent), ba chiar suntem nevoiţi să admitem această coexistenţă şi în noi înşine (suntem duali), iar atunci această existenţă a răului creează implicit şi suferinţă. Chiar foarte multă. 
  
Desigur că îmi doresc şi eu, ca şi mulţi dintre dumneavoastră, ca la un moment dat acest rău să fie eradicat - lucru care însă, conform Bibliei, nu este posibil decât odată cu Judecata de Apoi, cu sfârşitul Apocalipsei, când diavolul va fi înlănţuit pentru 1.000 de ani şi i se vor lua puterile. Poate că nu e foarte mult, dar esenţial este că este posibil - şi că răul nu va triumfa, în final. 
  
Vorbind despre dualitatea noastră, trebuie spus că, într-adevăr, în afară de sfinţi şi de călugări, toţi avem în noi un germene al răului şi toţi suntem supuşi greşelii. Şi, chiar dacă, aşa cum spuneam, evoluăm pe parcursul vieţii, ne îndreptăm greşelile comise, întotdeauna (în cazul unui om obişnuit, al meu, al dvs., dacă vreţi) va rămâne loc de un alt sâmbure al răului şi de o nouă greşeală. 
  
Şi, ca atare, după o părere pur personală şi nefondată pe studii teologice, chiar dacă este foarte important să ne înfrânăm pornirile şi să ne canalizăm alegerile în direcţia binelui, aceasta constituind baza evoluţiei noastre spirituale ulterioare, nu văd cum am putea obţine mântuirea deplină, eradicarea totală a răului din noi înşine, spălarea tuturor păcatelor altfel decât printr-o intervenţie divină, printr-o minune săvârşită asupra noastră de pronia cerească, asemeni minunilor săvârşite în timpul vieţii de sfinţi sau de Domnul Iisus Hristos. 
  
Cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Imposibil de ştiut cu precizie. Dar aici cred că cel mai aproape de adevăr este filosofia budistă, care ne învaţă ce este karma (destinul), dharma (legea armoniei universale) şi samsara (ciclul etern al vieţilor şi reîncarnărilor). 
  
Personal, în acestea (şi în scris) cred. În politică, nu... 
  
Sursa foto: By Paconi - Own work, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=4572513 
  
Referinţă Bibliografică:
ARTA DE A TRĂI ORICE - ÎNTR-O LUME CREATĂ PRIN PUTEREA IMAGINAŢIEI / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2306, Anul VII, 24 aprilie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!