CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





REPETIŢIE PENTRU O PIESĂ DE TEATRU
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Anii trecuseră peste mine, nu mai aveam demult elanul juvenil, ardoarea, entuziasmul de odinioară. Priveam absent în urmă, către propriul trecut, către propriul ”eu”, acum dezabuzat, aproape inexistent.  
  
Urmăream multe dintre creaţiile contemporane cu dezgust, iar când vedeam în parc perechile de îndrăgostiţi sărutându-se şi (era să spun) legând jurăminte de iubire, dacă nu m-aş teme că această noţiune a devenit între timp desuetă, mă cuprindea un soi de invidie.  
  
Însă nu aş afirma că nu îmi mai doream absolut nimic, fiindcă voiam să particip la o creaţie artistică - un scenariu de film, de carte, orice.  
  
Scrisesem demult o nuvelă mai amplă, ”Lecţia tăcerii”, care suscitase ceva vreme interesul cititorilor şi chiar, spre surprinderea mea, al unor critici, dar de atunci nu se mai ivise nimic la orizont, iar inspiraţia mă cam părăsise.  
  
Atât de îndepărtat, de străin, de rece îmi părea totul...  
  
Astfel încât propunerea de a participa la selecţia pentru alegerea unei piese de teatru care să reprezinte România la un festival de gen din Polonia am primit-o cu reală bucurie. E drept, nu-mi dădeam perfect de bine seama de ce m-au ales pe mine, teatrul nu era specialitatea mea, dar pot spune că situaţia îmi convenea de minune.  
  
 
  
 
  
*  
  
 
  
 
  
Mi-a fost prezentat Liviu, un tânăr scenarist care absolvise Facultatea de Litere. Timid, respectuos, afabil, ascunzându-şi pudibonderia în spatele unei perechi de ochelari cu o ramă de tip clasic, nu mi-a făcut o impresie rea, dar, ca să fiu sincer, nici una foarte bună. Aşteptam, practic, să văd ce poate.  
  
”Ia loc, te rog”, i-am spus şi i-am făcut semn să se aşeze pe scaunul din faţa biroului meu.  
  
”Mulţumesc mult, este o onoare să vă cunosc”, rosti aproape bâlbâindu-se de emoţie. ”Am citit Lecţia tăcerii şi mi-a plăcut foarte mult...”.  
  
”Mă bucur”, i-am replicat destul de laconic. Eram nerăbdător să trecem peste faza de politeţuri şi să ajungem la subiect. ”Ai mai scris scenarii pentru film sau teatru?”.  
  
”Doar literatură de sertar”, replică uşor jenat. ”Este primul meu proiect important”.  
  
”Înţeleg”, i-am răspuns şi mi-am aprins o ţigară. ”Vrei?”, l-am chestionat întinzându-i pachetul.  
  
”Nu, mulţumesc, nu fumez”, rosti destul de grăbit şi clipind des.  
  
”Ai vreo gagică, în timpul liber?”.  
  
Liviu s-a înroşit la faţă şi a tuşit uşor.  
  
”Vai, vă rog, domnule... Ei bine, de fapt, nu, nu am timp pentru aşa ceva. Tot timpul mi-l dedic studiului”, adăugă, pe jumătate mândru, pe jumătate încurcat.  
  
”Care sunt scriitorii tăi preferaţi?”.  
  
”Dostoievski, Nabokov, Huxley, Hesse...”.  
  
Am stins ţigara cu un gest grăbit.  
  
”Asta e bine, n-ai gusturi rele”, i-am răspuns şi m-am uitat la ceas. ”Îmi cer scuze, dar nu mai am timp acum. În regulă, te aştept peste o săptămână-două cu un material. Mi-a părut bine de cunoştinţă”.  
  
”Şi mie, încântat”, spuse luminându-se la faţă. ”Voi veni negreşit cu un scenariu”.  
  
”Aştept!”, i-am răspuns şi l-am salutat, înclinându-mi uşor capul.  
  
Mi-a răspuns cu aceeaşi politeţe şi a ieşit, închizând uşa încet.  
  
Pentru o primă întrevedere, decursese bine.  
  
Ajuns din nou acasă, am căutat să nu dau prea multă atenţie crizelor depresive care mă încercau din când în când, determinate de o totală incompatibilitate cu societatea, dar şi de faptul, pe care-mi venea greu să-l recunosc, că nici eu nu mai scrisesem de foartă multă vreme nimic.  
  
Aveam nevoie de un nou început, aceasta era clar, de ceva care să mă stimuleze, să mă readucă la viaţă. Să sperăm că Liviu era omul potrivit. (Desigur, ceea ce conta era opera de artă, produsul ce urma să fie oferit publicului, dar nici eu nu puteam avea vreun aport prea substanţial câtă vreme rămâneam în această stare).  
  
Am privit pe fereastră.  
  
Ploua cu picături mari, care se zdrobeau de ferestre cu zgomot.  
  
 
  
 
  
*  
  
 
  
 
  
Peste două săptămâni, Liviu s-a prezentat cu o lucrare numită ”Divorţul”. Era la fel de timid şi de ”pierdut în spaţiu” ca prima dată.  
  
Ne-am întreţinut cam un sfert de ceas, apoi ne-am despărţit.  
  
Simţeam o uşoară emoţie, ca şi cum aş fi intrat într-o sală de spectacole la o premieră sau ca şi cum m-aş fi pregătit să încerc o senzaţie nouă. Asta era bine, însemna că lectura operei scenaristului chiar mă interesa.  
  
Când am ajuns în apartament, am băut un pahar de vin roşu, am dat drumul la un compact-disc cu muzică de ambient şi am început să citesc...  
  
...Doar pentru a avea o cruntă dezamăgire! Omul ştia să scrie corect, nimic de zis, dar mă tem că asta e tot ce puteam spune despre el. Că scria corect. Replicile lui erau fade, lipsite de conţinut, era ca şi cum i-ai fi încredinţat această sarcină unui robot sau, dacă preferaţi, ca şi cum ai fi tradus un text prin Google Translate fără să-l cizelezi câtuşi de puţin.  
  
De exemplu:  
  
”Femeia divorţată: Sunt tristă acum. Nu eram pregătită pentru aşa ceva.  
  
Fratele: Nu e bine să fii tristă. E un sentiment negativ.  
  
Femeia: Îi simt lipsa. Mă obişnuisem cu el aici.  
  
Fratele: Dacă vrei, cunosc un psiholog care te poate ajuta să combaţi stările negative”.  
  
Şi aşa mai departe.  
  
Mi-am dat pe loc seama că nu voi ajunge nicăieri cu un astfel de scenariu. Cu atât mai puţin la un festival de teatru din Polonia.  
  
L-am sunat imediat pe cel care mi-l recomandase pe Liviu şi l-am întrebat dacă
n-are alt scenarist. Mi s-a răspuns că, deocamdată, e singurul disponibil. Şi că nu mai avem mult timp la dispoziţie până la alegerea scenariului care să ne reprezinte. Fireşte, iniţial fusese vorba de o selecţie mai amplă, de un proces mai complicat, dar uite că acum nu-l avem decât pe acesta. Şi nu se poate face nimic?, am întrebat. Deocamdată, nimic, mi s-a răspuns.  
  
Atunci am simţit că mă enervez cu adevărat. Mi-am pierdut cumpătul şi am format un alt număr, cel al lui Liviu.  
  
”Tinere, ce scriitori ziceai că-ţi plac?”, l-am întrebat direct, fără niciun menajament sau formulă introductivă de politeţe.  
  
”Dostoievski, Nabokov, Huxley, Hesse...”.  
  
”Şi i-ai citit măcar pe scriitorii ăştia?”.  
  
”Da, fireşte”.  
  
”Şi atunci, cum mama naibii...”, am continuat, stăpânindu-mi cu greu iritarea, ”cum de n-ai fost în stare să înţelegi că un text trebuie să aibă VIAŢĂ? Că nu e doar o simplă înşiruire de cuvinte luate din dicţionar? Că nu e suficient să termini Literele ca să te numeşti scriitor?”.  
  
”Îmi pare sincer rău, voi încerca să...”.  
  
”Să-ţi pară, să-ţi pară”, l-am întrerupt, brutal. ”Te aştept peste încă două săptămâni”, i-am spus şi i-am închis telefonul.  
  
După această conversaţie care fusese la fel de neplăcută şi pentru el, şi pentru mine, am scos un strigăt de neputinţă.  
  
Îmi părea rău că-mi vărsasem nervii pe el, dar frustrarea că nu puteam avea în faţă un text decent tocmai atunci când aveam mai mare nevoie de el fusese prea puternică.  
  
 
  
 
  
 
  
*  
  
 
  
 
  
...Un text. O renaştere. O revanşă.  
  
Fireşte, aveam şi eu orgoliul meu, nu puteam uita că nu mai scrisesem nimic de la ”Lecţia tăcerii”. Şi desigur că, făcând doar o triere, contribuţia mea era una măruntă.  
  
De fapt, nu sunt decât un laş, mi-am zis. În propria analiză, îmi dădeam seama că doream ca, prin condeiul lui Liviu, să fie creată acea operă pe care eu nu fusesem în stare s-o creez, să repurteze un real succes, iar pe urmă eu să pot zice: ”Sunt mândru de el. Eu l-am descoperit”.  
  
Da, iată, cu o luciditate fără cusur, realizam că acesta era adevărul.  
  
Nimic nou sub soare. Scriitorul ratat, părăsit de inspiraţie, cochetând cu spleen-ul şi cu golirea sticlelor cu vin, aşteptând ca altul să ducă la bun sfârşit ceea ce el nu putuse definitiva, dar culegând o parte din lauri: ”A fost elevul meu”.  
  
Dezgustător. Cu adevărat dezgustător.  
  
Şi, cu toate acestea, am continuat să-mi joc rolul. Ceva mai bun oricum nu puteam face.  
  
Inutil să spun că, fix la termenul stabilit, cu o punctualitate de metronom, Liviu s-a prezentat cu un text, ”Vecinul”, încă şi mai slab decât primul.  
  
De data aceasta, am parcurs din text chiar de faţă cu el şi, albindu-mă brusc la faţă, am zbierat:  
  
”Omule, te chinui degeaba, pricepi? Asta NU e literatură! E ca o înşiruire de cuvinte şi atât! Literatura are conflict, pasiune, nebunie... Înţelegi?”.  
  
Liviu a început să tremure uşor şi l-am văzut cum îşi dă jos pentru câteva momente ochelarii pentru a-şi şterge lacrimile.  
  
”Înţelegi măcar ce-ţi spun?!!”, am urlat, neluând în seamă faptul că-l făcusem să plângă.  
  
”Da, înţeleg, înţeleg...”, răspunse cu greutate.  
  
”Te aştept peste două săptămâni. Sper să nu o fac degeaba”, am rostit şi i-am făcut semn că poate pleca.  
  
A ieşit, închizând uşa fără zgomot.  
  
 
  
 
  
*  
  
 
  
 
  
...Alcool, femei, nopţi albe.  
  
...Scenarii mototolite şi aruncate la coş, filme proaste, metrouri care deraiază.  
  
...Politică, masturbare, dialoguri cretine.  
  
...Un scriitor ratat şi un scenarist netalentat.  
  
Oare chiar folosesc la ceva toate astea? Oare chiar merită să trăiesc viaţa asta?  
  
De unde vin? Încotro mă îndrept?  
  
”Din haos m-am născut/Şi m-aş întoarce-n haos...”.  
  
Trebuie să rezist până la capăt.  
  
Dar cu ce preţ, cu ce preţ îmi voi desăvârşi trecerea pe acest pământ...  
  
La termenul fixat, Liviu a venit cu o propunere care m-a surprins. Avea un text nou şi, dacă îmi plăcea, găsise şi câţiva actori cu care am putea face repetiţii pentru piesa ce urma să fie pusă în scenă.  
  
Am încuviinţat politicos, ştiind că îmi pierdusem cumpătul într-un mod nedorit la primele întrevederi.  
  
Am citit piesa, care totuşi nu era terminată şi încă nu avea un titlu, şi, spre marea mea surprindere, a început să-mi placă. Îmi amintea pe alocuri de Pirandello, ceea ce era de neimaginat, după primele tentative eşuate. Dar cel mai mult m-a surprins subiectul - era vorba despre un scriitor aflat în derivă, care caută un ucenic care să-i ducă, indirect, opera mai departe, reuşind să finalizeze ceea ce acesta nu putuse... O intrigă axată pe orgoliu şi frustrare, pe dorinţă de succes şi decădere... Adică exact povestea noastră.  
  
”E bună”, i-am răspuns, cu toată sinceritatea. ”La sfârşitul săptămânii, poţi chema şi actorii”.  
  
Duminică, am asistat la repetiţie. În scenă apărea şi o femeie, o balerină rusoaică, fostă glorie a Moscovei şi model pentru mai mulţi pictori.  
  
Am privit-o cu atenţie. Era de o frumuseţe aproape nepământească, cu trăsături perfecte, ca sculptate. Pielea îi era albă ca marmura, iar privirea, angelică.  
  
Mi-am dat seama că se potrivea perfect rolului, dar, în acelaşi timp, m-am îndrăgostit nebuneşte de ea. Îi sorbeam din priviri fiecare mişcare, fiecare gest.  
  
Şi când mă gândesc că o cunoscusem datorită lui Liviu, pe care era cât pe-aci să-l dau pe uşă afară!  
  
 
  
 
  
 
  
*  
  
 
  
 
  
...Acum, vinul are altă savoare, nopţile, chiar dacă înecate în solitudine, au farmecul lor.  
  
Probabil că voi cunoaşte succesul, probabil că o voi strânge în braţe pe Ludmila, probabil că totul va lua un curs extraordinar...  
  
Dar oare ce am făcut pentru a merita toate acestea?, mă întrebam deseori, fiindcă acum nu mă îndoiam că piesa va fi jucată şi că va avea succes, nu mă îndoiam că voi da uitării anii de inactivitate şi deznădejde, după cum nu mă îndoiam nici că Ludmila, frumoasa ex-balerină cu chip de înger, va ceda în cele din urmă insistenţelor unui scriitor propulsat pe culmile succesului de o piesă de a cărei existenţă nu ştiuse, până mai ieri, aproape nimeni...  
  
Totul era atât de promiţător, în acele momente.  
  
Am repetat alături de mini-trupa aleasă de Liviu, am modificat doar vreo două-trei replici, am făcut proiecte de viitor...  
  
M-au sunat şi iniţiatorii proiectului, care voiau să ştie în ce stadiu ne aflăm.  
  
”Nu mai avem mult”, le-am răspuns. ”Sunt convins că ne vom putea prezenta la timp pentru festivalul din Polonia. Sincer, iniţial m-am îndoit teribil de scenaristul vostru, dar acum lucrurile au luat o întorsătură fericită... Ba mai mult, Liviu a găsit şi câţiva actori talentaţi...”.  
  
Au părut mulţumiţi de răspuns şi a rămas să ţinem legătura.  
  
De fericire, l-am invitat şi pe Liviu la o halbă cu bere.  
  
”Ştiu că nu fumezi, dar o bere tot putem bea împreună”, i-am zis.  
  
”Cu cea mai mare plăcere”.  
  
”Scuză-mă că te-am luat cam tare la un moment dat. Eram furios pe propria neputinţă”.  
  
”Nu face nimic, am şi uitat”, zise şi zâmbi uşor.  
  
”Acum sunt sigur că vom reuşi...”. ”Spune-mi, te rog, ai numărul Ludmilei?”, l-am întrebat după o scurtă pauză.  
  
”Da, sigur, de ce? Vreţi să-i spuneţi ceva?”, mă întrebă cu aceeaşi candoare care mă scosese din sărite prima dată.  
  
”Eh, ştii tu... poveşti”, i-am replicat, făcându-i semn cu ochiul.  
  
”Dacă vă gândiţi să vă refaceţi viaţa”, spuse, pe un ton care, pentru prima oară, mi s-a părut aproape cinic, ”ar trebui să ştiţi că Ludmila este ocupată”.  
  
”Nu mai spune”, am rostit ironic, temându-mă că chiar el ar putea voi să mi-o sufle. ”Cum aşa?”.  
  
”În lumea teatrului este binecunoscut că Ludmila este lesbiană şi că trăieşte împreună cu partenera ei, Nataşa, într-un apartament de lux din centrul Capitalei”, continuă, pe acelaşi ton lipsit de orice inflexiune. ”Dar cum dumneavoastră trăiţi mai retras, probabil că nu aţi aflat”...  
  
”Cum... Cum aşa?”, m-am bâlbâit. Am încremenit.  
  
”Ba aş putea să mai adaug ceva, cu condiţia să nu spuneţi, să nu afle poliţia... Iubind-o pe Ludmila, nu veţi spune, nu-i aşa?”.  
  
”Buzele mele sunt pecetluite”, l-am asigurat.  
  
”Se pare că ele două au atras, sub pretextul unor aventuri amoroase, mai mulţi bărbaţi în apartamentul lor, pe care i-au torturat zile în şir şi, în cele din urmă, i-au ucis, pentru propria satisfacţie şi pentru propriul amuzament... Atât de tare urăsc bărbaţii!”.  
  
”Incredibil!”, am rostit, tremurând. Eram cu adevărat şocat.  
  
”Vedeţi, că n-am uitat. Învăţ repede. Literatura trebuie să aibă conflict, pasiune, nebunie... Nu aşa aţi spus?”.  
  
”Ba da”, am murmurat, pierdut. ”Exact aşa...”  
  
S-a lăsat o tăcere adâncă, împovărătoare pentru amândoi.  
  
”De fapt”, reluă Liviu, ”ştiam şi eu asta. Am trişat la început, când v-am trimis acele materiale, ”Divorţul” şi ”Vecinul”, care v-au înfuriat atât. Aveam nevoie să vă aduc într-o stare extremă, de frustrare şi de neputinţă, pentru a renaşte apoi şi a cădea din nou, într-un carusel al pasiunii şi al disperării... femeia fatală, idolul căzut... Acum înţelegeţi?”.  
  
”Da”, i-am răspuns, încuviinţând din cap, învins. ”Acum înţeleg...”.  
  
”Vedeţi? Arta adevărată cere întotdeauna sacrificii”.  
  
”Şi cum se termină piesa?”.  
  
”Scriitorul depresiv rămâne singur în apartament, pradă propriilor remuşcări şi angoase, obsedat de un scenariu neterminat şi privindu-se, învins de propria imagine, în oglindă... Ludmila o înşală, pentru prima oară, pe Nataşa, cu altă femeie, şi Nataşa încearcă să-i taie gâtul cu un cuţit... Tentativă eşuată, însă, dar care duce la ruptură. Liviu, scenaristul aspirant, reuşeşte să dea lovitura cu un nou tip de teatru, inspirat din viaţa reală a personajelor. Vi se pare interesant?”.  
  
”Da, e interesant”, l-am asigurat, golind halba cu bere. ”Foarte interesant...”.  
  
 
  
 
  
*  
  
 
  
 
  
Într-adevăr, am rămas singur în apartament, pradă propriilor remuşcări şi angoase, privindu-mă, învins de propria imagine, în oglindă.... Şocul provocat de ”idolul căzut”, cum se exprimase Liviu, pierderea femeii cu chip angelic şi cu comportament diabolic, suprapus cu toate căderile mele anterioare, s-a dovedit a fi prea puternic pentru nervii mei zdruncinaţi.  
  
Din lipsă de probe, Ludmila şi Nataşa nu au fost niciodată anchetate pentru crimele comise.  
  
Liviu, cel pe care îl crezusem un scenarist imberb, nătâng şi netalentat, a repurtat succes după succes cu reprezentaţia sa.  
  
Care a luat locul 3 la festivalul din Polonia, sub titlul ”Repetiţie pentru o piesă de teatru”.  
  
În rest, zilele curg, egale. Timpul se scurge, inexorabil...  
  
Iar personajele sunt vii.  
  
 
  
Sursa foto:  
  
By Струјајое - Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=5720136  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
REPETIŢIE PENTRU O PIESĂ DE TEATRU / Mihai Iunian Gîndu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2266, Anul VII, 15 martie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihai Iunian Gîndu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Iunian Gîndu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!