CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  




Autor: Mihai Condur         Ediţia nr. 3204 din 09 octombrie 2019        Toate Articolele Autorului

Zidul din vis.(partea I-a)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Se întâmplase să aibă un vis straniu în care se dedublase sau cel puțin așa crezuse la început. Mai târziu, mult mai târziu, realizase că existase o dedublare chiar a visului însă inițial el crezuse că visase visul și trăia o experiență cumva normală, aceea a unui om care visează ceva. Dar nu era așa. Ceea ce credea el că era realul fusese un vis și acela. Deci când el se trezea și se gândea la visul pe care-l visase, era tot în vis.  
 
Fusese așa. Că se trezi dintr-o dată într-un câmp. Iar după anotimp părea a fi un iunie la final sau un iulie cel mai probabil. Cerul pe care îl vedea era albastru cu nori minusculi care se mișcau alene pe cer. Iar câmpul era splendid. Smaraldul ierbii strălucea și sclipea în bătaia molatecă a vântului. Floricele minuscule se zăreau printre firele de iarbă.  
 
Albe, roze, albastre. Evident fiindcă era în vis nu înțelegea cum ajunsese acolo.  
 
Se ridicase din iarbă și privise câmpul nesfârșit întins spre sud, cât vedeai cu ochii. Totul era verde ca un covor. Și nici un copac. Doar întinderea tabulară, verde, presărată cu flori. Și doar spre sud, est și vest. Se întoarse cu fața spre nord și văzu zidul.  
 
Un zid înalt cam de doisprezece sau treisprezece metri, sclipitor, care părea a fi placat cu travertin, un travertin alb-gălbui, cu vinișoare spre ocru, lucios și fasonat probabil de mâini dibace. Neted. Foarte neted și inaccesibil spre a fi escaladat.  
 
Problema era aceea că privind în dreapta și apoi în stânga el văzu că extremitățile zidului de fapt nu se zăreau ci dispăreau practic în punctul în care orizontul reducea totul la punct.  
 
Stătu un timp așa, privind zidul acela incredibil care părea nesfârșit, și își spuse că trebuia ca pe undeva să fie o poartă fiindcă toate zidurile au porți la un moment dat.  
 
Se gândi imediat la Marele Zid Chinezesc. Dacă nu cumva se afla pe o porțiune de zid a miilor de kilometrii zidiți acolo în China. Însă își adusese aminte că zidul chinezesc avea bastioane din loc în loc, cu ferestre înguste pe unde arcașii puteau trage iar sus pe coamă creneluri. Dar zidul lui, (desigur nu era al lui ci al celui care poruncise să se facă) nu avea nimic. Nici bastioane, nici porți, nici locașuri de tragere sau posturi de observație, nimic. Era un zid înalt placat cu un travertin fin pe care nici vorbă că te puteai cățăra. Privind și în stânga și în dreapta analiză situația în care se găsea. Și desigur singura soluție era să meargă de-a lungul zidului în speranța că va găsi la un moment dat o poartă. Alese deci să meargă în stânga, deci spre asfințit fiindcă zidul după cunoștințele sale geografice se întindea de la vest la est. Își privi ceasul de la mână și văzu că era ora două după amiaza. Și fiind iulie avea lumină până târziu spre orele zece din noapte. Plecă la drum pe sub zid și remarcă faptul că nu era o cărare pe sub zid semn că nimeni nu trecea pe acolo. Mergea deci prin iarbă care în apropierea zidului nu era mare și era ușor de mers prin ea. Din când în când privea spre sud în speranța că va zări ceva. Nimic însă. Merse așa câteva ore până pe la orele șase când obosi și se așeză jos în iarbă. Soarele nu lovea cu obișnuita lui putere din iulie ci părea că ține cu el fiindcă nu-l ardea. Era în vis dar el nu știa asta. Apoi se ridică după un timp și plecă mai departe. Zidul era același. Fără ferestre, creneluri sau locașuri. Fără porți sau bastioane.  
 
Dar spera ca mergând așa, la un timp să dea de un copac crescut lângă zid pe care l-ar fi escaladat cu ușurință și de pe o creangă mai rezistentă ar fi sărit pe coama acestuia. Nimic însă nu se zărea în lungul lui. Sau avea speranța să găsească o fisură, o crăpătură cât de mică..  
 
Zidurile cât ar fi ele de masive se puteau fisura grație tasării solului de sub ele sau de lângă. Însă relieful părea neted fără acele mici tasări, coama zidului arătând bine acest lucru. Spera iarăși că deși plană, câmpia înverzită ar fi căpătat la un moment dat aspect mai vălurat. Acest lucru i-ar fi permis acolo în punctul în care câmpia ar fi avut un segment de vale să poată zări ce e dincolo de zid întrucât linia acestuia ar fi coborât după relief asta dacă constructorii ar fi menținut înălțimea de doisprezece metri sau treisprezece, fiindcă așa apreciase el că e de înalt zidul.  
 
Se întreba ce era cu acel zid și cum ajunsese el acolo însă nu-și aducea aminte nimic. Dar ce putea fi dincolo? Veni seara și apoi noaptea și văzu luna apărând pe cer ridicându-se de la est și evoluând spre vest. Era senin și noaptea îi oferi splendoarea miliardelor de stele spuzite în adâncul cerului. Dar îngrijorarea și misterul se adânci în sufletul lui. I se păru că dormise doar o secundă și se făcuse dimineață. Și se trezi iar mergând în lungul zidului. Temerile sale erau acum legate de alt aspect. Nu-i era sete însă se gândi că deja ar fi trebuit să înceapă să-i fie. Foame nu-i era însă setea avea să-l izbească necruțătoare. Și nicăieri nu se întrezărea o sursă de apă. Însă iarba era verde semn că ploaia nu era o problemă prin acele locuri.  
 
Merse deci a doua zi cam treisprezece ore cu o pauză de o oră sau două, așa i se păru a fi. Și în tot acest timp nu observă nimic demn de luat în calcul de a ieși din această situație. În a doua seară se întreba deja dacă nu era mai bine să fi mers spre sud. Astfel s-ar fi îndepărtat de zid și în cele din urmă acesta ar fi ieșit din raza sa vizuală. Însă era o problemă. Dacă n-ar fi întâlnit nimic în cale? Ar fi avut ca reper doar soarele. Mergând prin ,,pustiul verde ar fi riscat să meargă haotic, soarele arătându-i direcția bună doar dimineața și seara după o anumită oră. Deci își spuse că cel puțin din acest punct de vedere nu făcuse o greșeală. Mergea sigur spre asfințit. Chiar dacă zidul de travertin arăta la fel și nu-i oferea nici o ieșire, măcar avea certitudinea că mergea sigur într-o direcție, fie ea și greșită. Se tot gândea ce ar putea fi dincolo de zid. De ce era așa de înalt și de netrecut?  
 
Ce despărțea acel zid sau cărui lucru sau fenomen îi punea stavilă?  
 
Ațipi la un moment dat chiar acolo sub zid și își imagină că acesta ar putea fi zidul împrejmuitor al raiului. Dar dacă era raiul acolo iar el murise, de ce nu vedea îngeri zburând pe sus, de ce nu zărea pe nimeni?  
 
Nu zărise nici măcar animale.  
 
,,Ce gând stupid, își spuse... Era cât se poate de viu, și își privi mâinile când se trezi mai târziu, întorcându-le când pe față când pe dos. Calculase că mersese în total vre-o douăzeci de ore și la patru kilometri pe oră asta însemna că făcuse cam optzeci de kilometri și... nimic. Același peisaj ca la început. Și începuse deja să i se facă sete. Se opri și realiză că zidul despărțea ceva, ori peste puterea lui de înțelegere, ori... dar... asta nu-și putea imagina că poate fi așa. Adică se gândi la faptul că era linia care despărțea tot ce era viu de tot ceea ce era mort. Așa crezu el la un moment dat. În acel punct se trezi și oftă, bucuros că scăpase de coșmarul acela. Se gândi însă mult timp la zid, la călătoria lui incredibilă. Bine totuși că fusese doar un vis. Însă după cum am spus la început când se trezi el credea că se află în lumea reală. Fals. Era tot în vis. Când adormi se trezi tot lângă zid. Același zid. Nu-și aducea aminte că se ,,trezise,,  
 
Interesant era pentru el faptul că nu-i mai era sete. Porni așadar pe sub zid, din nou mergând cu speranța că undeva se va găsi o portiță și pentru el. Dar dacă avusese dreptate că acela era hotarul dintre viață și moarte... mai avea curajul să treacă printr-o poartă micuță care i s-ar fi deschis?  
 
Își aminti de căderea Constantinopolului cum după un asediu îndelungat și infructuos turcii cuceriseră orașul lui Constantin intrând în cetate printr-o poartă micuță uitată deschisă, hăt departe într-o zonă izolată a zidului unde nimeni n-ar fi căutat. Kerkaporta parcă, așa se numea.  
 
Lupta principală se dăduse acolo în Bosfor sau în Cornul de Aur unde marele tun turcesc trimetea ghiulele de sute de ocale spre zidurile cetății și acolo unde acestea loveau cădeau sute, mii de cărămizi care căscau găuri prin care turcii căutau să intre în cetate. Luptele durau până în noapte când turcii se retrăgeau iar romeii acopereau până dimineața, fără oprire și fără odihmă hăurile căscate de ghiulelele marelui tun. Și totuși orașul căzuse în urma unei mici porți uitată deschisă chiar când Mahomed sultanul turcilor se gândea să ridice asediul cetății. Fusese de ajuns ca cei câțiva turci vagabonzi să pătrundă în oraș iar locuitorii să strige deznădăjduiți că au fost cuceriți și că trupele sultanului invadează orașul și toată apărarea celor asediați se nărui într-o clipă.  
 
Se gândea...  
 
Dar de ce se gândea la astfel de lucruri? Probabil fiindcă fusese vorba tot de un zid, considerat inexpugnabil. Acum, avea și el zidul lui care părea la fel de inexpugnabil.  
 
Tăcu și nu se mai gândi la nimic. Merse toată ziua pe sub zid, la marginea câmpiei înverzite fără să găsească nimic notabil. Când se trezi își dădu seama că de fapt are o problemă și că visase același vis cu același zid care oferea același mister și, mai mult, senzația dezolantă că nu poți scăpa de ceva anume. Plecă deci prin oraș într-o direcție spre un fel de bazar oriental unde se vindea orice de la nimicuri și tot felul de suveniruri, la îmbrăcăminte, vase din cupru, parfumuri, genți și poșete ori covoare și carpete atârnate peste tot printre care te strecurai cu anevoie, iar apoi când credeai că ai scăpat dădeai de un magazin unde un domn zâmbitor te invita înăuntru unde erau atârnate mii de inele de aur, lănțișoare ori brățări. Poate că era acolo la Istanbul. În orașul lui Constantin cel Mare! Se strecura prin furnicarul de lume, lăsând în urmă tonele de marfă, căutând ceva anume, urmând un instinct poate, nici el nu știa. Și în tot acel mix de oameni și mărfuri te puteai întâlni cu cineva pe care nu-l cunoșteai, dar el, nu știi cum, îți știa cumva problema. Iar acesta cu care se întâlni îi spusese doar atât.  
 
-Ai fost și la Zephar?  
 
-Nu. N-am fost și nu știu nici cine este.  
 
-Păi doar Zephar ar putea să te ajute. Vino!  
 
Plecară amândoi printre mărfurile atârnate. Cămăși, pantaloni, fuste, bastoane, material de velur și de catifea, pălării, umbrele. Merseră ce merseră și apoi intrară prin niște cotloane unde se deschideau mai multe uși iar cel care îl adusese acolo dispăru inexplicabil și se trezi într-o încăpere unde se afla acel Zephar. Acesta îl oprise cu un semn al mâinii când vru să spună ceva. În fața lui stătea o femeie în genunchi, îmbrobodită căruia nu i se vedea fața. Vru să plece însă Zephar îl opri cu un gest al mâinii.  
 
-Stai! îi spuse el. N-am nimic de ascuns cu femeia asta. Așteaptă puțin.  
 
Zephar se întoarse către femeie.  
 
-Ți-am spus femeie să-l lași să plece. Ți-am spus?  
 
-Da  
 
-Pleacă acum! îi spuse Zephar.  
 
Femeia vru să-i sărute mâna însă el n-o lăsă. Niște bancnote fură scoase însă Zephar îi întoarse banii.  
 
-Ți-am luat ceea ce era de luat femeie. Acum du-te!  
 
Rămase singur cu Zephar, fiind tot în vis. Și îi povesti visul cu zidul. Zephar clătină din cap ținându-și bărbia între mâini. Stăteau pe niște scăunele mici, cu trei picioare la o masă scundă tot cu trei picioare.  
 
-Fuad! strigă dintr-o dată Zephar.  
 
De sub o draperie se ivi Fuad, un băietan la vre-o cincisprezece ani cu un turban înalt și roșu pe cap.  
 
-Adu-ne două ceaiuri, spuse Zephar, iar Fuad dispăru după draperie și se întoarse surprinzător de repede cu o tavă suspendată de o vergea curbată pe care se aflau două păhăruțe evazate.  
 
-Zețe silingi master! spuse Fuad adresându-se lui.  
 
-Fuad! Ceaiul l-am comandat eu! spuse Zephar pe un ton înțepat. Mda! făcu el după ce gustă ceaiul.  
 
Fuad face cel mai bun ceai de pe-aici. Restul fac un fel de fiertură bună de făcut gargară. Zidul tău domnul meu și visul cu tot cu zid arată un lucru indubitabil.  
 
-Da? Care?  
 
-Faptul că ești un singuratic. Un abandonat mai bine zis. Uitat de toți.  
 
Se gândi la cele ce-i spusese Zephar. Și da. Acesta avea dreptate. Așa era. Era un singuratic care fugise de fapt mai tot timpul de singurătate dar avusese parte de ea și se obișnuise până la urmă și cu starea aceasta, iar o dată cu trecerea timpului toți cunoscuții lui îl abandonaseră ori îl uitaseră. Scrisese niște scrisori unor buni și vechi prieteni cu care purtase o corespondență îndelungată într-un timp, dar care ulterior îi răspunseseră din ce în ce mai rar până când nimeni nu-i mai dăduse nici un semn de viață. Cu câțiva dintre ei se întâlnise însă și aceștia se scuzaseră din motive aproape firești. Faptul că nu aveau ei înșiși timp din anumite pricini. Alții pe motive de sănătate. Unii nu-l mai băgau în seamă fiindcă, spuneau ei, observaseră că el devenise fanatic și radical în idei și îl evitau. Suferise cumva fiindcă credea că avea câțiva prieteni cu care se putea lăuda că avea să-i aibă mereu aproape. Nu fusese așa. Singurătatea sa se adânci și mai mult atunci când soția lui plecă într-o țară străină la un fel de stagiu de perfecționare. Rămăsese acolo și după un an îi ceru divorțul prin poștă. Evident că n-o refuzase. Ea venise de acolo din străinătate și rezolvaseră rapid și fără scandal divorțul. N-o privise în ochi nici măcar o secundă. După ce sa întors în străinătate ea i-a trimis o scrisoare în care se explica și îl și acuza de fapt că a umilit-o neînvrednicind-o nici măcar cu o privire, cu un cuvânt ori cu vre-o mică rugăminte. Aceea de a o face să rămână în țară.  
 
N-o întrebase nimic într-adevăr. Ea nu dorise să doarmă în casa lor ci dormise la cel mai mare și mai luxos hotel din oraș, semn că se aranjase pe-acolo prin peregrinaj sau prin stagiul ei de perfecționare. Avea să audă peste un timp că se măritase acolo cu un ins bogat. Apoi, tot ea îi trimisese din nou o scrisoare în care luase hotărârea cu noul ei soț ca acesta să-i remită o sumă de bani. Una bunicică cu câteva zerouri asta pentru că fusese docil în legătură cu divorțul și gândindu-se amândoi la cât de amărât trebuie să fi fost el după aceste evenimente, suma cu pricina l-ar mai fi scos din starea de plâns în care ei credeau despre el că se găsea. Bunătatea celor doi ar fi mers până-ntr-acolo încât dacă el ar fi dorit s-ar fi putut găsi chiar ceva de lucru la multele afaceri ale noului soț al fostei sale soții. Le scrisese și el o scrisoare în care le mulțumise pentru tot însă se scuza că nu poate primi nimic de la dânșii, nu dintr-o dorință de răzbunare, gen : refuz binele vostru de orice fel doar pentru faptul că vine de la voi... Nu.  
 
Explicase că nu-și putea abandona casa lui și mica grădină din curte, nici umbrarul în care stătea tolănit verile unde citea câte o carte pe un fel de balansoar, unde pisicile lui dragi veneau și mieunau cerând de mâncare, și nici nu-și putea imagina existența fără câinele lui care nici nu mânca nici nu bea apă cât era el plecat de-acasă. Explicase în scrisoare mai multe situații de genul acela. Mulțumea celor doi dar nu putea accepta nici suma enormă de bani pe care cei doi promiseseră să i-o remită. Invoca faptul că dacă toată viața lui nu avusese probleme legate de bani deoarece se mulțumise întotdeauna cu ceea ce câștigase, de ce ar fi avut nevoie în momentele acelea când nevoile lui, cel puțin, se împuținaseră. Și nu-și imaginase niciodată să se mute într-o casă mai luxoasă într-un cartier mai select și nici nu ardea de dorința de a pleca de-aiurea în călătorii de lux prin țări exotice cu destinații nemaivăzute. Croazierele lui erau parcurile și aleile mai degrabă.  
 
Erau mai interesante în opinia lui decât multe expediții dintr-acelea prin lumea largă. Lumea lui largă se restrângea la puține lucruri.  
 
Nu mai primi deci după aceea nici un fel de scrisoare. Nici el nu mai scrise nimic fiindcă se gândi că îi supărase pe cei doi și că fusese de ajuns totul. Așadar Zephar avea dreptate. Zidul era singurătatea care îl păștea de o bună vreme. Lungimea zidului din vis părea a fi izolarea ,,deschisă,, la care viața îl expunea într-o manieră implacabilă.  
 
-E așa sau nu? întrebă Zephar.  
 
-Da, spuse el, s-ar putea să aveți dreptate pe undeva.  
 
-Chestia cu zidul am întâlnit-o la mai mulți însă nu în maniera de care mi-ați vorbit.  
 
-Aha!  
 
-Spuneți-mi dacă ați văzut altceva demn de interes, păsări de pildă... și dacă trec zidul dincolo de el.  
 
-Mda! spuse el gândindu-se. N-am văzut niciodată o pasăre pe-acolo, nici vorbă să mai treacă și zidul... însă stând lungit în iarbă am văzut destule gâze... furnici, cărăbuși, tot felul de insecte, deci totul e foarte real, ca făcând parte dintr-un tablou al unei câmpii. Dar animale și păsări nu, n-am văzut. Măcar un iepure să fi văzut, și credeți-mă am căutat să surprind cu atenție, totul. Și ... nimic.  
 
-Aha! Domnul meu, spuse Zephar. Dar în ce fel vă vedeți în vis? Vă vedeți din afară sau e ca și cum ați fi acolo cu propria persoană?  
 
-Dificil de spus, răspunse el. Uneori am impresia că eu sunt, însă da, alteori parcă mă văd cumva din afară.  
 
Zephar sorbi iarăși din ceai iar el făcu la fel.  
 
-Bine! Și nu v-ați gândit că s-ar putea să nu fiți dumneavoastră cel pe care-l visați?  
 
-Nu. Chiar nu m-am gândit la asta. Și altcineva, cine ar putea fi?.  
 
Zephar tăcu un timp privindu-l pe sub gene din când în când și sorbind ceaiul câte puțin.  
 
Spuse apoi inspirând aer adânc.  
 
-Un frate geamăn al domniei tale!  
 
Tăcură amândoi privindu-se. Zephar întorcea însă capul când întâlnea privirea lui.  
 
-Un frate geamăn de care nu știți poate iar mama domniei voastre nici nu v-a spus. Un frate care poate a murit la naștere supraviețuind doar unul, respectiv dumneavoastră!  
 
Ceea ce îi spusese Zephar îl uimi în așa fel încât i se păru că se cutremură pământul sub tălpile sale. Zephar își continuă aserțiunea implacabil chiar dacă văzu schimbările de pe chipul său.  
 
-M-au preocupat întotdeauna relațiile dintre gemeni dar în mod particular a acelor gemeni care la naștere sunt despărțiți de cele ale firii. Viața și moartea adică!  
 
-Mă puneți într-o situație foarte tulbure! spuse el îngăimând abia, cuvintele.  
 
-Sunt specialist în geminologie domnul meu. Știința despre relațiile ce se stabilesc între gemeni.  
 
-E o situație la care nu m-am așteptat. Ce aș mai putea spune?  
 
-V-am spus că zidul înseamnă singurătate domnul meu...  
 
-Da, asta înțeleg.  
 
-O izolare deschisă! Dacă înțelegeți termenul...  
 
-Îl înțeleg desigur. Totuși să vă spun ceva... În vis, sub acest zid interminabil mă simt totuși cât se poate de liber. Izolat din anumite puncte de vedere, însă liber. E o libertate pe care în viața reală n-am prea simțit-o, cred.  
 
-Aha! Deci vă e pe plac visul pe care îl visați.  
 
-Mă înspăimântă prin singurătatea pe care o insuflă zidul, prin misterul pe care îl creează acesta, prin neliniștea pe care o dezvoltă el nevăzând nimic decât câmpia tăcută și zidul de netrecut, din travertinul acela strălucitor, șlefuit, neted, insurmontabil. Recunosc însă că-mi și place locul.  
 
Mă văd doar eu mergând pe sub zid privind din când în când în sus, poate, poate voi zări ceva...  
 
Altceva decât ceea ce văd. Binențeles că aș dori să văd o fereastră, o poartă, fie și închisă la care să bat. Însă zidul rămâne tăcut, neoferindu-mi nimic din ceea ce aș dori să văd.  
 
-Vezi? îl întrerupse Zephar. Aici pare să fie de fapt cheia visului. Tăcerea zidului prin însăși uniformitatea lui. Zidurile fără porți exact acest rol îl au. De a nu oferi nici un indiciu. Nici o poartă. Nici un crenel. Nici o fisură prin care să vezi ce ar putea fi dincolo. Doar statura sa de monolit indestructibil, insurmontabil... Și tăcerea. Tăcerea cea mare! Pricepi spuse Zephar scoțând de undeva și aprinzându-și o pipă din care pufăi de câteva ori.  
 
-Impresionant! se trezi el complimentându-l pe Zephar. Le spuneți bine... Chiar sunt mișcat. Sunteți și filozof?  
 
-Ei! spuse Zephar ridicând din umeri. Unul mic. Cel mai mic!  
 
-Vă auto-subestimați, așa cred. Un filozof foarte mic nu e filozof de fapt. E doar un om normal.  
 
-Hm! Să știi domnule, spuse iarăși Zephar, că minus infinitul nu e chiar neinteresant! Îmi plac lucrurile mici.  
 
-Ce ar fi interesant la minus infinit? întrebă el.  
 
-Păi... de pildă, spuse Zephar. Faptul că toate particulele elementare componente ale materiei se pot diviza la infinit. În lucruri mici și mai mici, și mai mici. Tot ce vezi și ce ne înconjoară conține particule foarte mici. Tot ce vezi. Știai asta?  
 
-Mda! M-am gândit de multe ori la lucrul ăsta. Așa e. Dar asta înseamnă că materia conține ea însăși infinitul cel mic.  
 
-Dar te-ai gândit că această cantitate imensă de materie conține pe fiece gram miliarde și miliarde de particule care sunt atât de mici încât se formează în interiorul acestor particule un șir descrescător care duce spre minus infinit?  
 
-Da, răspunse el cam nedumerit. N-ar fi o aserțiune prea greu de intuit.  
 
-Așa e. De-aia spun la toți că dacă sunt filozof atunci sunt cel mai mic. Ideea pe care poate n-o știi e aceea că toate aceste mici particule descrescătoare tind în același punct. La minus infinit adică, și care e comun tuturor!  
 
Tăcu. Își plimbă mâna peste față frământându-și figura. Zephar fuma din pipa sa.  
 
-Pe-asta chiar n-o știam. N-o bănuiam... și... pare logic. Chiar cred asta!  
 
-Poate cândva te va ajuta să înțelegi ceva de la aserțiunea asta.  
 
-Da, spuse el emoționat. E fascinant chiar! Am deviat de la discuția noastră însă discuția îmi place.  
 
-Mă simt ca peștele în apă când vorbesc despre lucruri de-astea, mai spuse Zephar.  
 
-Recunosc că mă uimiți! Dar... conform acestei aserțiuni asta ar însemna că toată materia are un punct de convergență unic...la minus infinit! Și ar mai fi vorba și de o legătură transmaterială la nivel subatomic. Vreți să spuneți prin asta că un fir de nisip are o conexiune mult mai jos, la nivel subatomic, cu particulele subatomice ale unui strop cât vârful unui ac să zicem... din soare, de pildă?  
 
-Cam da! răspunse scurt Zephar. Din soare. Din steaua aia. Din orice!  
 
-Dumnezeule! Dar asta înseamnă că toată materia universului e interconectată la minus infinit!  
 
-Descoperi singur niște relații, îi spuse Zephar zâmbind și împungând aerul cu capătul pipei sale.  
 
-Bine! Dar... acuma...chiar credeți că aș fi avut un frate geamăn? întrebă el.  
 
-Mă preocupă la gemeni domnul meu legătura acestora când unul dintre ei moare. Poate știi conotațiile. Supraviețuitorul aflat poate peste mări și țări simte că fratele său a murit. Poate știi asta...  
 
-Da. Am auzit multe chestiuni legate de acest subiect. Cei doi formează ceva unitar încă de la concepție iar când acest lucru se distruge în viața aceasta, când unul dintre ei moare supraviețuitorul fiind parte la acest întreg el simte schimbarea aceasta și reacționează.  
 
-Se cunosc cazuri când unul dintre ei aflat în dificultate pe probleme de sănătate l-a putut ajuta pe celălalt prin forța energiilor sale care s-au transferat celuilalt de la mari distanțe. Asta evident nu și în cazul unor accidente nefericite, ci în cazuri cumva normale, a unor crize de sănătate, de inimă de pildă. Celălalt a simțit că fratele său e în dificultate și chiar a știut ce dificultate are și l-a putut ajuta. Cum ? Asta nu prea știm. Cert este că fratele său a știut că are probleme cu inima. Sau poate știm. Legătura de la minus infinit.  
 
-Și ce credeți? Ce fel de energie i-a distribuit acela fratelui său?  
 
-O energie domnul meu! Un fel de rugăciune ca să spun așa!  
 
-Aha....Desigur! Da! Puterea cuvintelor rostite.  
 
-Vezi, domnul meu? Doar cuvintele nu conțin particule subatomice. Ele sunt deasupra materiei chiar dacă se nasc la noi la oameni în resorturile fine ale creierului. Asta ar însemna că tot materia e cea care creează gândul. Dumnezeu a creeat însă pe îngeri care nu sunt materie...  
 
-Să revenim la gemeni...  
 
-Da! Cele mai ciudate cazuri sunt cele când unul din gemeni moare la naștere domnule meu!  
 
Se stabilește un fel de legătură mai altfel, continuă Zephar. Ei gemenii nu s-au văzut niciodată însă sunt cu mult mai apropiați decât ar crede cineva. Unul e aici iar celălalt este dincolo... de zid! Pricepeți domnul meu?  
 
-Desigur! Vă înțeleg acum foarte bine. Iar dacă sunt gemeni cel viu știe cum ar fi arătat cel care e mort. La fel ca el.  
 
-Cel de dincolo, nu poate oferi celuilalt nimc. Între ei doi e linia care separă viața de moarte! Niciunul dintre ei nu-l poate contacta pe celălalt desigur, însă între ei e zidul și asta ar putea fi de ajuns. Însuși zidul vorbește de faptul că această legătură poate exista! Și minus infinitul!  
 
Tăcură îndelung. Poate că nici Zephar nu mai avea multe de spus.  
 
-Mă bucur domnule Zephar că v-am întâlnit. De m-aș fi dus prin doctori și profesori și nu cred că aș fi întâlnit pe cineva să-mi explice atât de bine!  
 
-Fiți liniștit domnul meu. Sunt un biet companion al celor pe care nu-i înțelege mai nimeni.  
 
Pe singuratici de pildă... Nu-i înțelege aproape nimeni, decât Dumnezeu. Dar Dumnezeu, asta este îndeobște știut, tace. Însă tăcerea lui Dumnezeu este mai grăitoare decât toate vorbele și cărțile acestei lumi. La fel e și zidul dumitale. E mai grăitor decât foarte multe! Tăcerea cea mare!  
 
-Și credeți că eu de pildă, am îndrăgit zidul?  
 
Ați spus că vă simțiți cumva bine lângă zid. Chiar dacă prezența lui oferă stări contradictorii, ciudate, misterioase...  
 
-Bine, și ce mă sfătuiți să fac pe mai departe în visul meu?  
 
-E bine să nu vă depărtați de zid domnule!  
 
-Asta e simplu!  
 
-Da! Normal. Indubitabil. Însă lucrurile se pot schimba.  
 
* * *  
 
-Cum merge treaba?  
 
-Mm! Nu prea bine.  
 
-Adică?  
 
-Adică subiectul nostru nu reacționează cum am vrea noi.  
 
-Aha! Și ce propui?  
 
-Păi continuăm. N-avem ce face.  
 
-Spune-mi mai pe larg.  
 
-Continuă să meargă pe lângă zid.  
 
-Aha! Și n-a luat-o razna încă?  
 
-Nu și nici nu cred deocamdată s-o facă. Ba chiar am impresia că începe să-i placă călătoria asta. La început s-a temut, a părut debusolat, puțin disperat însă a plecat spre vest pe sub zid. N-a luat-o spre sud, altfel era al nostru. Și nu-și face prea mari probleme că visul se repetă. L-a contactat nu știu cum pe unul, Zephar. Părea că erau pe undeva prin Istanbul.  
 
-Ai aflat dacă Zephar ăsta e o persoană reală?  
 
- Zephar ăsta e ireal. De fapt e un personaj răsărit din mintea lui. Însă el nu-și dă seama. Nu știu cum a reușit să creeze personajul ăsta însă a făcut-o! Și n-am putut împiedica asta!  
 
-Trebuia să-l treziți!  
 
-Păi n-am putut. Nu s-a trezit. S-a încăpățânat să doarmă în continuare. Doar știți, n-avem voie să ne atingem de corpul lui, vreau să zic adică ca să-l zguduim puțin. I-am activat însă toți centrii nervoși care răspund de trezire. Nimic.  
 
-Ești sigur că nu s-a amestecat nimeni?  
 
-Absolut!  
 
-Nu cred asta. Dar s-o lăsăm așa. Ce-au mai vorbit? Cu Zephar ăsta...  
 
-Ăsta i-a relatat că are un frate geamăn iar ăsta mai să creadă asta. Ba chiar crede! Zephar ăsta i-a spus că e expert în geminologie, un termen de altfel inventat de el, care nu există în literatura de specialitate și care s-ar vrea știința care studiază comportamentul gemenilor. Apoi au avut o discuție despre materie și despre minus infinit! E o minte care dacă ar fi fost de partea noastră ne-ar fi adus numai servicii.  
 
-El n-are nici un merit. Însă s-au rugat alții pentru el. Mulți. Însă așa este. Dacă ar fi fost de partea noastră ne-ar fi adus numai beneficii.  
 
-Mm! Lăsați că-l facem noi să înnebunească până la urmă. Va dispera lângă zid. Se va trezi și apoi va dormi iarăși și va da de același zid. Stereotipiile de genul ăsta îi distrug până și pe cei mai puternici.  
 
-Are cuvinte multe de partea lui! De fapt simt cumva că se nasc niște cuvinte în interiorul lui.  
 
-Păi nu e bine!  
 
-Știu asta! La ce te-ai gândit? Pe termen scurt.  
 
-Propun să-l aruncăm pe străzile din Istanbul. Să se vadă din afară mai mult, un zdrențăros un om de nimic, aparent beat, care umblă fără țintă și de care se iau toți. O să-l zdruncine tare de tot experiența asta și se va gândi că zidul este de vină. Apoi o să-l aruncăm în închisoare. Acolo o să-l zdruncinăm și mai tare.  
 
-Bine! Treci la acțiune și fii foarte atent la el. Clipă de clipă! Să nu scape!  
 
* * *  
 
Mergea iarăși pe sub zid. Se simțea aproape în largu lui. Zidul se zărea la asfințit, fără capăt. Câmpia era aceeași, verde, cu floricele minuscule presărate la tot locul iar deasupra, un cer incredibil de albastru cu nori minusculi desenați parcă, fiindcă păreau mereu aceeași.  
 
Ar fi fost poate incredibil să poată fi, ceea ce i se păru și ce gândi la un moment dat.  
 
Văzuse un film mut, mai demult iar filmul era de pe vremea începutului cinematografiei. Era un fel de scenă western unde un călăreț pe un cal schematizat alerga prin preerie. De fapt călărețul stătea pe loc iar fundalul preeriei era unul mișcător, era un fel de rulou acționat mecanic pe care erau desenați doi munți câțiva cactuși și vre-o trei stâlpi de telegraf. Oare el, se găsea într-un mecanism dintr-acela ? Evident zidul și câmpia nu se derulau ca în film însă se gândi că locul în care era el nici nu trebuia să fie atât de vast pe cât părea. Poate că cineva îi adăuga din când în când o porțiune de zid și câmpie suficient de lungi încât el să nu-și dea seama de asta. Altfel acel zid de sute poate de mii de kilometri nu-și avea rostul. În calea cui stătea acel zid? În calea lui? Nu credea asta. Atât de mare desfășurare de forțe să fi fost cheltuite doar pentru el...! Iar dacă fusese făcut și pentru alții, unde erau ceilalți? Știa doar atât...Că merge de zile întregi sub zid. Nu-și amintea de Zephar fiindcă era în vis. Cele două vise nu comunicau între ele decât dintr-o singură direcție. Când se ,,trezea,, era tot în vis și analiza faptul că atunci când era în visul cu zidul nu-și aducea aminte de celălalt vis în care vorbise cu Zephar. Și dintr-o dată gândi că realitatea lui, care era tot vis, avea o decurgere asemeni timpului. Doar într-un singur sens.  
 
Ceva era ireal totuși în toată povestea asta gândea el când era în visul celălalt. Dar, analizând situațiile când se afla în visul cu zidul, nu știuse cum însă gândi că ar fi putut exista undeva anume un șablon, care cumva se derula înaintea lui, iar dacă era așa asta însemna că de fapt bătea pasul pe loc și că în mod normal nu trebuia să mai meargă fiindcă n-ar fi ajuns nicăieri.  
 
Mergea din nou pe sub zid pe care îl privea din când în când de sus până jos nădăjduind în sine că ar putea remarca o cât de mică schimbare. Și cu cât privea mai mult piatra de travertin șlefuită strălucind în soare cu atât își dădea seama că zidul este perfect din toate punctele de vedere. În primul rând era de remarcat exactitatea construcției, cum numai anticii poate ar fi reușit să facă așa ceva. Apoi era liniaritatea coamei zidului, asta însemnând că terenul de sub zid avea un fundament extrem de dur deoarece nu zărise nicăieri tasări, care s-ar fi reflectat asupra înălțimii constante a zidului, care nu scădea, altfel acest lucru s-ar fi reflectat în alcătuirea zidirii dalelor de travertin care s-ar fi deteriorat în dreptul tasării. Ar fi apărut deci fisuri, distrugeri, scobituri în suprafața zidului. Deci deși era o câmpie perfect plană acoperită cu iarbă și flori de câmp, fundamentul trebuie să fi fost cristalin, gândi el. Și dacă ar fi întâlnit un râu prin apropiere, chiar și un mic izvor, un mic firicel de apă venit de undeva, ar fi știut că acesta putea săpa la temelia zidului prăbușind o mică parte din zid. Nu întâlnise însă nicăieri un curs de apă cât de mic și iar se întrebă cum se alimenta cu apă câmpia care părea înfloritoare. Se apropie de zid și-și lipi palmele deschise pe travertin. Simți o căldură plăcută acumulată de la razele soarelui. Își amintea de travertin, atât cât mai ținea minte, că era o rocă, un mineral cam ca și marmura, destul de asemănător cu aceasta. Marmura și travertinul erau de fapt roci provenite din calcar care compactat la adâncimi mari cristaliza. Marmura, știa el, era atât de bine cristalizată încât din această cauză ea acumulează foarte greu căldura. Travertinul însă avea o geneză bazată pe depunerea calcarului în condiții umede și calde concomitent cu compresiunile la care fusese supusă. Travertinul era astfel o piatră care putea acumula mai multă căldură decât marmura. De aceea îi plăcuse dintotdeauna travertinul cu toate nuanțele sale. Însă nuanța aceea a zidului aproape că nu o mai văzuse nicicând. Deși fondul părea alb gălbui cu accente de ocru, putea zări pe suprafața fiecărei dale firișoare vălurate sau drepte care alcătuiau forme interesante. Mai era apoi strălucirea zidului. Bănuia că se vedea frumos de departe însă nu dorea cu nici un chip să o ia spre sud. Zidul era singura lui călăuză prin câmpia aceea pe care nu o înțelegea.  
 
Și totuși, gândea el, când se trezea în celălalt vis pe care-l credea realitate, când se plimba prin parc, pe alei, nu tot cam așa era? Parcul însăși era un șablon de alei pe care mergea fără vreo țintă anume, alei care se derulau înaintea lui de parcă cineva creease de fapt o matrice a acestora și el mergea și mergea. Doar mergea. Ăsta era sensul parcului. La fel poate că era și pe sub zid... Mergea și mergea.  
 
Se întrebă dacă stereotipia aceea n-avea să-l înebunească la un moment dat. Iar după cunoștințele lui de geografie, câmpia nu putea fi atât de plană. Orice câmpie mai avea sinusuri. Uneori în câmpie exista un relief ușor vălurat cu denivelări mai mari sau mai mici, uneori de zeci de metri între vale și culme. Câmpii dintr-astea perfect plane nu existau în realitate, își spuse.  
 
Dar drumul și-l continuă hotărât pe sub zid către asfințit. Și alesese asfințitul ca să aibă mereu soarele înaintea lui. Își impuse deci din realitatea sa și chiar repetă într-una să caute și să găsească eventual ceva repetitiv în peisajul câmpiei cu zid care să-i sugereze un șablon. Ce bine ar fi fost dacă erau copaci de pildă în câmpie. I-ar fi luat ca reper. Ar fi făcut un semn pe coaja unuia sau a mai multora și ar fi știut în scurt timp dacă exista un șablon care se desfășura în fața sa.  
 
Se trezi debusolat din visul cu zid, transpirat, agitat chiar, și i se păru că merge fără țintă pe străzi. Lumea însă nu mai era ambilă cu el. Toți îl împingeau, unii chiar lovind-l.  
 
-Cară-te zdrențărosule! îi spuneau aceștia.  
 
Se opri în dreptul unei vitrine și se văzu în geam. Arăta jalnic și nu-și dădu seama de ce. Un ins încruntat ieși împingându-l.  
 
-Plimbă-te bețivule! În vitrina mea te-ai găsit să te oprești. Îmi gonești clienții, îi spuse acela.  
 
Se lovi de un om curat îmbrăcat care-l împinse mai tare.  
 
-Ieși mizerabile! Miroși a canal nespălatule! îi spuse acesta afișând o mină dezgustătoare.  
 
Veni curând seara și se chirci pe o străduță lăturalnică încercând să doarmă. Nu-și imagină cum ajunsese acolo. Și gândea că avea să se întoarcă în somn la zidul său din câmpie. Nici nu ațipi când se trezi împuns în coaste și trezindu-se se văzu în fața a doi polițiști.  
 
-Ridică-te vagabondule! spuse unul din ei lovindu-l încă o dată.  
 
-Mergi cu noi amărâtule! îi spuse celălalt. Vei fi dus la închisoarea centrală asta după ce un judecător te va condamna!  
 
Se văzu târât și lovit cu bastoanele însă loviturile nu-l dureau. Judecătorul fu trezit în plină noapte. Îl condamnă scurt pentru vagabondaj la două luni de închisoare. În pragul casei sale acesta semnă singura hârtie pe care polițiștii i-o înmânaseră.  
 
-Aveți martori? întrebă judecătorul.  
 
-Cum să nu! Chiar el e martorul.  
 
-Vagabondai amărâtule? întrebă acesta uitându-se la el și vrând să dea în acest fel legitimitate condamnării.  
 
-Păi.... eram prin zonă! îngăimă el.  
 
-E de ajuns! spuse judecătorul. Duceți-l la închisoarea Kukușmorghiun. Două luni de zile.  
 
Se pomeni așadar la închisoarea Kukușmorghiun undeva la un demisol unde sute de deținuți se învârteau într-un loc unde exista o boltă zidită, mai largă pe unde intra soarele printr-o deschizătură ovală situată în punctul cel mai înalt. În rest niște cotloane care se ramificau din boltirea centrală cu ferestre mici situate sus, foarte sus, pe unde lumina intra cu zgârcenie dând locului o semiobscuritate aproape înfricoșătoare.  
 
Două luni. Își dori să adoarmă mai repede, să evadeze cumva în visul cu zidul unde se simțea liber. Și într-adevăr adormi într-un cotlon pe jos fiindcă nu existau paturi nici măcar saltele. De fapt toți deținuții dormeau pe jos, pe unde apucau. Bolta centrală era locul unde deținuții se învârteau în cerc câte zece doisprezece în rând. Și mergeau cu toții în sens invers acelor de ceasornic murmurând ceva de neînțeles pentru el.  
 
Se trezi deci lângă zid. Și nimic nu se întâmplă în visul lui, însă se simți bine acolo. Merse încet, nu mai grăbi pasul și abia dacă făcea doi kilometrii pe oră nicicum patru ca în alte zile. Nu că s-ar fi plictisit însă platitudinea zilelor petrecute sub zid și stereotipia călătoriei sale îl făcu să nu mai grăbească pasul. Oricum se părea că zidul nu ducea nicăieri, așa că luă hotărârea să meargă și doar atât. Și oricum nu-și aminti ideea cu șablonul. Apoi se trezi acolo în închisoarea Kukușmorghiun în locul acela groaznic. Și se trezi cu un individ privindu-l rânjind.  
 
-Aici la Kukușmorghiun omule nu mai scapi, îi spuse acesta rânjind. Ți s-a hotărât soarta! Da, da! Ești terminat drept să-ți spun. Ești terminat, îi repetă acesta zbierând de data aceasta, venind aproape de dânsul, ițindu-se în fața lui, încruntându-se și apoi râzând nebunește.  
 
-Cine ești și ce vrei de la mine? îngăimă el. Nu ți-am făcut nimic omule!  
 
-Daaa? Privește-i pe ăștia care au luat-o razna toți învârtindu-se în cerc. Și ei au fost la zid ca și tine omule! De ce te-ai apropiat de zid, zbieră omul din fața sa.  
 
-Răspunde! Trebuia să pleci de lângă el! El te-a adus aicea.  
 
-Dar n-am cerut eu să mă duc la zid, răspunse el.  
 
-Scuipă pe el atunci. Scuipă zidul în somnul tău de nenorocit ce ești și vei scăpa de toate necazurile! Vorbește cu zidul! Înjură-l! Vorbește-i ca un om liber care vrea să treacă de el. Trebuia să scuipi spre zid și să te îndepărtezi de el. Asta ar fi făcut orice om normal!  
 
-Păi nu pot asta! se trezi el spunând. Nu pot să scuip zidul și nici nu-i pot vorbi urât chiar dacă zidul nu mă aude!  
 
Un vacarm se dezlănțui dintr-o dată împotiva lui. Foarte mulți sau probabil toți dintre cei care se roteau în cerc sub acea boltă păreau că îl înconjuraseră și fiecare îi zbiera câte o înjurătură. Unii dintre ei nici măcar nu-l înjurau ci păreau că țipă spre el, încruntându-se în fața lui oferindu-i un spectacol dezgustător. Apoi unii se dădeau la o parte și locul lor era luat de alții care la fel, ori îl înjurau sau îi vorbeau urât ori îi țipau pur simplu în față. La început se sperie foarte tare tremurând din tot corpul, însă descreierații nu-l loviseră și asta îi dădu un fel de speranță că va scăpa cu atât. Repriza de înjurături, de vorbe de ocară și de țipete și voci guturale ținu foarte mult.  
 
,,Depresia e foarte aproape!ˮ, își spuse!  
 
Și în tot vacarmul iscat în jurul lui auzea parcă un fel de șuierat care i se păru înfricoșător, înjurăturile și țipetele părându-i-se acum acceptabile față de acel sunet îngrozitor care-și mărea parcă intensitatea. Se țineu cu mâinile de cap în dreptul urechilor tăvălindu-se pe podeaua plină de praf însă sunetul acela respingător trecea de slabele sale opuneri. Curând avea să-l simtă în piept ca o vibrație puternică și începu să-și facă griji, gândindu-se că nu avea cum să mai reziste prea mult.  
 
După un timp în care nici mâinile nu le mai putea ține apăsate asupra urechilor i se păru că zgomotele și șuierătura aceea teribilă, înjurăturile, vocile și țipetele încetau una câte una.  
 
Se făcu un fel de liniște iar acum nu mai auzea decât niște voci murmurate, e adevărat, înfricoșătoare și ele. Însă nu se puteau compara cu tortura prin care tocmai trecuse.  
 
,,Ah! Unde e zidul din vis ? E atâta liniște acolo! ˮ, își spuse.  
 
Deschise ochii și văzu în întunericul din jurul său cum ceilalți deținuți se dădeau sau erau dați la o parte. Rămase jos pe podea iar deținuții făceau acum cerc în jurul lui la o oarecare distanță. În fața lui păși un om alb cu o barbă roșcată atent tăiată, ca și mustața de altfel. Omul era îmbrăcat cu niște haine parcă de secol optsprezece din catifea maroniu-roșiatică parcă, având atașat prin curele un pieptar metalic aurit pe suprafața căruia era reliefată o scenă de vânătoare.  
 
-La o parte toată lumea! Aproape că zbieră noul venit.  
 
Niște ochi negrii îl priveau peste un rictus al gurii cu linia buzelor încovoiată într-o parte.  
 
-Așa deci, îi spuse el privindu-l. Ne-ai picat în gheare în cele din urmă!  
 
Personajul nou venit râse zgomotos și toți cei aflați acolo începură să râdă.  
 
,,Visa iar? ˮ, își spuse el, însă privind în jur și analizând ceea ce vedea i se păru că totul era real.  
 
Își duse mâna la frunte într-un gest de neputință.  
 
-Ai încălcat regulile prietene! spuse roșcatul proțăpindu-se în fața sa cu mâinile în sân și picioarele depărtate.  
 
La brâul acestui personaj atârna o sabie ușor încovoiată într-o teacă ornată foarte frumos. Și armura și sabia acelui om arătau rangul și bogăția acestuia ca și îmbrăcămintea de altfel.  
 
În jur erau numai zdrențăroșii din temniță.  
 
-De ce stai lângă zid! spuse acesta afișând o mină curioasă.  
 
,,Doamne! Cred că o să înnebunesc ˮ, își spuse. Deci ei, cum necum, știu despre vis și despre zid.  
 
-Domnilor! spuse el într-un târziu, nu eu am cerut să ajung lângă zid. E doar un vis care se repetă noapte de noapte! Nimic din ce e acolo nu pare a-mi vrea răul. Zidul e inofensiv. E doar un zid și atât, n-am făcut rău nimănui n-am văzut nimic în afară de zid și de câmpie... Nesfârșită!  
 
Asta e tot ce pot să vă spun.  
 
-De ce n-ai luat-o spre sud? îi spuse noul venit începând a se plimba în fața lui. Făcu un semn celor din jur și aceștia îl apucară și îl așezară în genunchi în mijlocul lor.  
 
-Spre sud nu există scăpare! răspunse el dând din cap. Nu se vede decât câmpia.  
 
-Zidul tău este gol omule! Ce cauți lângă el? Asta vreau să știu!  
 
-Gool? spuse el mirându-se. Cum adică gol?  
 
-Taci! se răsti cel nou venit apoi continuă. Ifrahim! spuse el pe un ton poruncitor!  
 
Un om zdrențăros din mulțimea adunată în jurul său veni în fața lui.  
 
-Explică-i acestui nimeni câte ceva!  
 
-Da! răspunse acesta iar apoi se întoarse către el.  
 
-Nenorocitule! începu acesta. Trebuie să o iei spre sud în visul ăla al tău cu zidul. Zidul nu oferă nimic. Noi toți de aici avem zidurile pline!  
 
-Cum? spuse el, ați visat și voi același lucru?  
 
-Da tu de ce crezi că suntem aici? Ne vor da drumul în cele din urmă însă trebuia s-o iei spre sud prin câmpie!  
 
-Bine! Dar n-are nici un sens!  
 
-Ba are omule! Spre sud e singura scăpare. Pe zid nu există creneluri nu există uși, porți, nu are nici o intrare. E pur și simplu un zid care ne scoate din minți. Pricepi?  
 
-Pricep, spuse el, dar pe mine nu mă scoate din minți. E chiar odihnitor acolo. Vântul bate ușor, iar soarele strălucește fără să ardă iar câmpia e odihnitoare de un verde nemaivăzut. Nu mă simt rău acolo.  
 
-Problema e că noi ne simțim rău lângă zid! se răsti zdrențărosul aplecându-se spre el și arătându-i o figură oribilă. Să scuipi zidul și să pleci naibii spre sud! Asta vrem! Ca să scăpăm cu toții.  
 
-Nu pot! abia îngăimă el! Zidul este prietenul meu!  
 
-Cuuum? se răsti personajul bine îmbrăcat cu armură și sabie la șold, apucându-l pe zdrențăros și aruncându-l lateral cu o forță incredibilă.  
 
Începu o nouă repriză de înjurături și țipete zdrențăroșii apropiindu-se de el și zbierându-i în față. Apoi, la fel ca mai înainte, după ce unii probabil oboseau veneau alții din spate. Și tot așa până simți o stare asemănătoare paraliziei. Apoi, stând în genunchi cu mâinile presându-și urechile nu-și mai putu ține echilibrul și căzu pe o parte. Simți doar acel șuierat groaznic care îi producea dureri în zona pieptului iar apoi nimic fiindcă își pierdu cunoștința.  
 
* * *  
 
-Planul vostru este greșit. N-ați realizat mai nimic.  
 
-Am făcut tot ce am putut...  
 
-De ce i-ați spus de zidul gol și de zidul plin? Dacă se prinde? Ați riscat foarte mult.  
 
-Stați liniștit, nu înțelege ce e acela un zid plin. Pe Ifrahim am să-l pedepsesc. A scăpat fără să vrea cele spuse! Și l-am torturat în așa hal încât nu-și va aduce aminte. Este peste poate.  
 
-Puțin îmi pasă de Ifrahim. Îmi pasă că n-ați ajuns la nici un rezultat. Și v-ați dezlănțuit asupra lui ca niște proști fără minte! I-ați spus să scuipe zidul și să-l înjure! Asta îi va da de gândit! Nu v-ați gândit la asta? De ce să facă acest gest? Asta se va întreba acum.  
 
-Bine dar această strategie a mers la foarte foarte mulți! De ce n-ar fi mers și la el?  
 
-Pentru că sunteți niște dobitoci. Trebuia să vă retrageți și să-l luați cu binișorul. De ce nu i-ați trimis o femeie?  
 
-Păi... De ce oare? Fiindcă trăia ca un pustnic. Cu ce să-l ademenim dacă n-avem cu ce.  
 
E un singuratic care evită lumea, mâncărurile bune, averea, meciurile, prostiile astea, spectacole... nici la insistențele nevestei sale n-a recționat. Fostei. I-am dat prin cap tot felul de tâmpenii însă a făcut-o pe mortul. Îi place zidul fiindcă zidul îi oferă acea singurătate pe care în lumea reală n-a avut-o!  
 
-Nu-mi face descrieri de astea, sunt sătul. Dacă ești un fin observator al tipului ăsta de ce n-ai reușit să-l faci să plece de lângă zid?  
 
-O să mă străduiesc!  
 
-Și cu Zephar ăsta... V-am spus că ăsta nu e o închipuire din mintea lui? V-am spus.  
 
-De acord. Însă Zephar ăsta s-a camuflat foarte bine. Am crezut că e un gând al lui, așa s-a înfiripat, ca ceva dialectic a sinelui său, o convorbire cu sine însuși. Un tip creat de mintea lui.  
 
-Ei bine acum ai aflat că nu e așa!  
 
-Da. Dar oricum nu putem face nimic împotriva acestui Zephar.  
 
-Să nu mai spui asta! zbieră nervos. Dacă spui că nu poți face nimic chiar nu vei putea face.  
 
-Atunci ce aș mai putea face?  
 
-Să ieși călare înaintea lui. Cu sabia scoasă. E cam ultima stratagemă care o poți aplica.  
 
-Am înțeles! Asta fac.  
 
-Ai să vezi prietenia lui cu zidul sub forma unui copăcel luminos țâșnind din spurcații lui creieri. Să lovești fără milă. Poate vom avea noroc și poate va privi zidul cu dușmănie. Apoi va fi ușor. Îl vom termina!  
 
-Așa voi face fiți sigur!  
 
* * *  
 
Se trezi din letargia în care căzuse. Se afla tot acolo în locul acela groaznic. În închisoarea Kukușmorghiun. Gloata aceea zdrențăroasă se afla la oarecare distanță de el rotindu-se sub bolta centrală, murmurând cuvinte de neînțeles. Deasupra lor, aceeași deschidere mică, ovală pe unde intra o coloană de lumină. Își aminti cu greu ce se întâmplase. Își imagină că, trezindu-se, zdrențăroșii îl vor lua din nou în primire. Însă nu fu așa. Observaseră cu toții că se trezise când se mișcase și se întorsese pe una din părți și în afară de faptul că toți scuipau înspre el când ajungeau în dreptul lui, altceva nu se petrecu. Și atunci apăru de niciunde Zephar.  
 
Fu foarte surprins, și nu înțelegea cum ajunsese el acolo. Zephar îi făcu semn să tacă și îl trase într-o aripă a demisolului. Ifrahim veni repede desprinzându-se din mulțime. Venea amenințător către ei. Zephar se ridică însă și se întoarse spre el tocmai când acesta mai avea câțiva pași.  
 
-Înapoi! aproape că strigă Zephar stându-i în față.  
 
Ifrahim se opri încruntându-se și se întoarse încet către grupul său murmurând înjurături. Gloata își reluă mersul în cerc privind către ei.  
 
-Cum ai ajuns aici Zephar?  
 
-Vezi luminatorul de colo? îi arătă el cu degetul o deschizătură în tavan.  
 
-Da!  
 
-Pe acolo am coborât. Am o sfoară extrem de subțire și foarte rezistentă. Nu-ți fă griji pentru mine.  
 
-Bine, dar...  
 
-Sst! Să vorbim, mai bine!. Timpul e foarte scurt!  
 
-Da! Să vorbim dar nu-mi amintesc nimic să știi. Mă doare foarte tare capul. Simt o durere ascuțită în frunte și o durere apăsătoare în piept. Abia pot să respir. Dar o să caut să-mi amintesc câte ceva dacă pot. Au zbierat atât de tare la mine încât am paralizat. Apoi nu mai știu nimic.  
 
-Ai fost la zid cât ai fost inconștient? Ai dormit?  
 
-Nu! N-am fost la zid! N-am fost nicăieri, îngăimă el. Mi-aș fi dorit să mă plimb alături de zid însă...Asta e!  
 
-Ascultă prietene! De ce ai luat-o spre vest? Puteai să mergi spre est.  
 
El îi zâmbi și chiar vru să râdă însă durerea din piept îi schimonosi figura.  
 
-Și dacă aș fi luat-o spre est, Zephar, m-ai fi întrebat de ce n-am plecat spre vest! Cert este că atunci când am plecat am vrut să am zidul pe mâna dreaptă! Asta e tot.  
 
-Aha! Interesantă alegere. Nu m-aș fi gândit. Și ce ți-au mai spus ăștia? Îți amintești?  
 
-Da. Oarecum. Pe ăsta de venise aproape îl cheamă Ifrahim.  
 
-E bine că-ți amintești. Mai gândește-te!  
 
-Vorbeau de zid, Zephar! Cum că zidul meu este gol. Iar al lor este plin. Ce o fi vrând să însemne lucrul ăsta? Zidul meu nu este gol... Zidul meu este din travertin.  
 
Zephar își prinse barba cu mâna masându-se ușor.  
 
-Ce bun ar fi un ceai acuma, spuse el. Dintr-ăla făcut de Fuad. M-ar ajuta să-mi limpezesc mintea.  
 
-Gândește-te că-l savurezi, spuse el!  
 
-Da! Ai dreptate. Îi știu aroma, deci da, tocmai savurez amintirea unui ceai aromat făcut de prietenul meu Fuad.  
 
-Zețe silingi master! spuse el zâmbindu-i cu greu.  
 
Zephar râse bătându-l ușor pe umăr!  
 
-Știi să faci glume prietene! Nu te pierzi ușor cu firea.  
 
-De ce m-aș pierde și ce aș avea de pierdut? Să mă smiorcăi? Nu! Prefer să am un zâmbet în inimă și să-l scot pe chip ori de câte ori trebuie. Ce mai știi de fratele meu geamăn, Zephar? Cel mort aproape imediat după naștere?  
 
-Cred că vă veți întâni curând. Asta cred!  
 
-Deci voi muri și eu curând, spuse el.  
 
-N-o lua chiar așa! exclamă Zephar depărtându-și brațele. Geminologia a pus în evidență că legăturile dintre gemeni transced noțiunile de viață și moarte în cazul tipului vostru de legătură.  
 
Nu prea știu cum se va întâmpla dar se va întâmpla.  
 
-Cum ies de-aici Zephar? întrbă el.  
 
-Păi chiar acuma am venit să te scot de aici. Vom merge și vom bea un ceai făcut de Fuad.  
 
-Bine dar, am fost condamnat la două luni de temniță!  
 
-Stai aici de două luni și o zi prietene. Am fost ieri la comandantul închisorii și mi-au spus că n-au pe nimeni aici cu numele tău. Le-am spus că dacă te găsesc aici, să facem și un pariu pe tema asta și să ți se dea drumul imediat cum dau de tine, plus o sumă de bani și au fost de acord. Aici la Kukușmorghiun în această aripă a clădirii dacă poți să spui așa acestei hrube, nu există uși. Toate schimburile se fac prin aceste luminatoare. Credeau că nu te voi găsi fiindcă mi-au deschis toate ușile. Iar acum, să plecăm prietene!  
 
Se ridicară amândoi, Zephar ajutându-l pe el iar după asta acesta privi în sus fluierând și o frânghie cu un fel de scăriță ecvestră la capăt îl ridică prima dată pe el apoi pe Zephar, printr-unul din luminatoarele din tavan! Înainte de a-și pune piciorul în scăriță el se întoarse către gloata care se rotea încet sub bolta centrală și plecându-și capul spre ei spuse!  
 
-O zi bună domnilor!  
 
Aceștia se priviră nedumeriți între ei și își continuară mai departe drumul.  
 
Funia coborâ din nou pentru a-l ridica pe Zephar. În timp ce urca spre tavan acesta le spuse:  
 
-Ifrahime! Secătură ce ești. Îl detestați fiindcă zidul lui este gol. Al vostru e plin cu toate răutățile și fărădelegile pe care le-ați făcut. Acolo sunt scrise, pe fiecare cărămidă din zid. De-aia ați fugit către sud ca să nu mai vedeți cele scrise pe zid. Faptele voastre! N-aveți ce-i face! Zidul lui este gol.  
 
Gloata nu-i răspunse însă. Îl priviră cu toți dispărând prin deschiderea ovală apoi își continuară mersul în cerc fiecare murmurând ceea ce îl muncea. Ifrahim repeta din când în când câteva cuvinte, apoi trecea la niște cuvinte deosebit de murdare.  
 
-Sunt propriul meu judecător! Sunt propriul meu judecător! N-am nevoie de zidul lor! Apoi relua înjurăturile și blestemele alături de ceilalți.  
 
Trecură destul de repede de formalitățile eliberării. Judecătorul care îl condamnase era de față când semnă hârtiile.  
 
-Iată că l-am găsit domnilor, spuse Zephar când dădu cu ochii de ei.  
 
Comandantul se scuză îngăimând niște scuze cu niște acte pierdute. Judecătorul însă spuse:  
 
-Îmi pare rău că ți-am dat doar două luni. Daca-ș fi știut ți-aș fi dat cel puțin un an.  
 
-Și care ar fi motivul, întrebă Zephar?  
 
Judecătorul nu-i răspunse. Scoase un mic teanc de bancnote din buzunar pe care îl întinse lui Zephar și apoi le întoarse spatele, plecând.  
 
Puțin mai târziu se aflau acasă la Zephar iar Fuad se grăbi să le aducă două ceaiuri în paharele acelea evazate pe tăvița lui de cupru cu vergea.  
 
-Zețe silingi Fuad! spuse el.  
 
-Zețe master, zețe! Dar la Zephar nu luat nimic. Zero siling.  
 
Râseră amândoi. Fuad dispăru după o draperie și rămaseră singuri.  
 
-Ce o fi vrând să însemne acel zid...gol?  
 
-Gândește-te! spuse Zephar! Aici trebuie să fie cheia!  
 
-Da... mă gândesc. Mi-aduc aminte de un sanatoriu. Nu știu unde a fost asta. În lumea reală? Într-un alt vis? Nu mai știu. Era acolo un zid de cărămidă nu prea înalt iar lângă zid o alee pietruită care însoțea zidul pe tot perimetrul. Ieșeam la plimbare pe lângă zid în fiecare zi. Mergeam încet pe alee, neînsoțit. Voiam să fiu doar eu. Singur. Știam lucruri neinteresante pentru alții. Pentru mine erau foarte importante însă.  
 
Într-un copac aveau cuib niște păsări micuțe. Apoi erau niște pisoi care se jucau prin apropiere. Erau niște ciocănitori care își făceau treaba pe-acolo. Și erau o mulțime de turturele și mă opream mereu din mers ca să le aud glasul. Mergeam pe lângă zid și auzeam ciripitul păsărilor, pisoii mă așteptau, fiindcă de fiecare dată le aduceam ceva de mâncare. Apoi mai erau niște ciori care croncăneau, le știm cuibul. Îmi dăduseră voie să-mi aduc câinele de acasă fiindcă mânca doar din mâna mea. Făcusem o cerere la directorul sanatoriului în acest sens iar acesta a aprobat-o și mi-au adus și o cușcă pentru el. Mă plimbam cu câinele de-a lungul zidului uneori până seara.  
 
-Ei vezi! spuse Zephar sorbind ceaiul. Asta e cheia. Pricepi acum?  
 
-Sunt pe aproape, nu?  
 
-Da. Ești pe aproape! Și să știi ceva. Fratele tău geamăn te așteaptă deja. Ai să-nțelegi atunci totul. Ne vom revedea ai să vezi!  
 
Referinţă Bibliografică:
Zidul din vis.(partea I-a) / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3204, Anul IX, 09 octombrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!