CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Foileton >  




Autor: Mihai Condur         Ediţia nr. 2665 din 18 aprilie 2018        Toate Articolele Autorului

Fortăreaţa XIV
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Buldo Serry Portocana primise un mesaj de la superiorul său direct.  
 
,,Rinocerul” fusese scos de urgenţă din hangarul său şi aştepta încărcarea pe tricopterul de mare putere care avea să-l ridice de la sol şi să-l ducă în teatrul de operaţiuni în care fusese cerut. Locaţia? Secretă întotdeauna. Buldo Serry Portocana nu era un prost însă.  
 
Ar fi putut să o afle, cu aproximaţie, însă ce-i păsa lui asta, sau la ce i-ar fi folosit?  
 
La nimic din punctul lui de vedere.  
 
De vre-o câteva ori fusese informat totuşi de către colonelul, acum Generalul Magnum Bundes Lord, Raq Amstaff, despre locul unde se desfăşura operaţiunea. Înţelegea că atunci când şefii n-aveau cum să-i ascundă lucrul acesta, i-l făceau cunoscut.  
 
În rest, nimic.  
 
Avea ordin să nu pună întrebări şi nici să cerceteze vre-un caz nici în timpul misiunii nici după aceasta.  
 
,,Rinocerul” era o armă considerată secretă care folosea tehnologii ultrasecrete aşadar măsurile de siguranţă şi securitate erau extrem de dure.  
 
Adevăratul nume al său nu era însă Buldo ci doar Serry Portocana, Buldo fiind doar un supranume pe care-l ştiau doar foarte puţini.  
 
,,Rinocerul” era creaţia lui şi ideea roţilor dinţate suprapuse în formă de con era tot ideea lui. Rotaţia alternativă a coronamentelor sporeau forţa de pătrundere în materielul care trebuia străpuns. Printr-o apăsare a unei taste, coronamentele se puteau roti însă şi în acelaşi sens. Evident, pentru coronamente fuseseră folosite cele mai dure şi rezistente aliaje cunoscute. Mecanismul fusese proiectat şi gândit în faza de început nu pentru operaţiuni militare, ci doar pentru aplicaţii civile. Serry ţinuse planurile în sertar un timp însă Raq Amstaff aflând despre maşină, înţelesese aplicaţia militară a mecanismului iar Buldo Serry Portocana înţelesese şi el ce voiau militarii şi adaptase maşina la ceea ce îi ceruseră aceştia fiindcă cu mai mulţi ani în urmă aceasta arăta cu totul alfel. Generalul Raq Amstaff, pe când era locotenent al inteligence-ului avusese nevoie într-una din operaţiunile conduse de el, de maşina lui Serry Portocana şi de atunci fostul locotenent devenit colonel apoi devenit general de marcă al G.G. ţinea maşina în custodia sa şi puţini ştiau de ea. Însă ,,Rinocerul” n-ar fi fost ceea ce era acum dacă nu era ajutat din ,,nişă de alte sisteme poate mai sofisticate şi mai scumpe decât maşina în sine şi care făceau de temut apariţia ei, oriunde era nevoie de ea, iar aici era meritul lui Raq Amstaff fiindcă aceasta n-ar fi avut prea multă eficienţă fără investiţiile foarte darnice făcute special pentru ea.  
 
Iar cel mai sofisticat dintre aceste sisteme părea a fi cel al invizibilităţii, sistem adăugat pentru intervenţiile în câmp deschis mai mult. Aceasta fusese realizată pe mai multe planuri. Maşina blindată era asistată de mai multe proiectoare mobile care realizau în faţa sa o imagine aflată în spatele său. Proiectoarele erau de fapt nişte mici maşini robotizate care mergeau în faţa ,,Rinocerului” şi care se strecurau perfect camuflate de vopseluri speciale dar şi de sisteme electronice. Acestea trimiteau în urma lor raze care folosind interferenţa luminii ţeseau în urma lor peisaje complexe. Proiectoarele ascultau de un computer care lua în calcul toate elementele mediului înconjurător încât, pentru o disimulare totală, în cazul în care era descoperită poziţia sa, puteau proiecta imaginea ,,Rinocerului”undeva în lateral pentru a oferi o ţintă vizuală falsă. Însă această opţiune era folosită doar în cazul în care operatorii îşi dădeau seamă că au fost descoperiţi. Dacă sistemul de proiectoare cădea, maşina folosea o folie lipită de capotă care conţinea prisme transparente aproape microscopice. Pe folie se putea vedea de aproape, serigrafiat, un cablaj complex care transmitea către prisme un sistem de lasere, dirijate de computer şi în cele din urmă sistemul, prelua, la fel, imagini din exterior, în special din spatele maşinii, redându-le mereu pe suprafaţa opusă.  
 
Amprenta auditivă era mascată de alte şi alte sisteme.  
 
Roţile şi şenilele erau fabricate dintr-un aliaj care era îmbrăcat la exterior şi acolo unde exista contact ,,steel to steel”, cu un material textil şi cauciucat, foarte rezistent în ciuda presiunilor enorme exercitate.  
 
Apoi, ,,Rinocerul” avea mai multe motoare. Cel cu care se deplasau în situaţii de luptă era un motor cu aer comprimat, extrem de silenţios, aerul fiind stocat mai înainte în rezervoare presurizate. Motorul era şi el învelit în exterior cu materialul textil cauciucat mărind astfel silenţiozitatea mecanismelor.  
 
Apoi mai aveau la bord un motor magnetic foarte eficent pentru sistemele electronice necesare în timpul operaţiunii chiar dacă folia cu microcristale dar şi vopseaua fotovoltaică oferea şi ea curent electric îndeajuns. Toate sistemele electrice care produceau curent electric alimentau un motor electric care alături de motorul cu aer comprimat propulsau vehiculul fără mari zgomote.  
 
Şi, în cele din urmă, operatorii de bord dispuneau de motorul cu combustie internă, acesta fiind cel care odată pornit putea pune în mişcare coronamentul aflat în partea din faţă în mijlocul unui panou blindat trapezoidal pe a cărui suprafaţă se conturau nişte prisme făcute dintr-un material asemănător plumbului ca textură însă foarte uşor şi care conţinea la interior fibre textile care aveau rolul ca în cazul exploziei unui proiectil brizant să ţină lovitura cât mai departe de blindaj oferind o protecţie sporită împotriva rachetelor care străpungeau mai multe scuturi. Pentru radarele inamicului ,,Rinocerul” avea un emiţător sofisticat care lansa poziţii false, aplicaţia fiind ,,furată” din tehnologia de vîrf a aviaţiei militare de vânătoare.. Zeci de drone serveau maşina în timpul operaţiunii, acestea având diverse funcţii. Cele mai importante erau cele care ofereau avertizări, însă operatorii se serveau de ele şi pentru preluarea imaginilor ori pentru comunicaţie. Dacă una din drone era doborâtă, alta îi lua locul automat, computerul având instrucţiuni pe care operatorii nu trebuiau să le dea manual. Pe lângă cei doi operatori de la bord, maşina mai avea doi la mare distanţă, şi nu unul cum aflase Lup Katak de la amicul său. Primul era chiar Buldo Portocana care era şi comandantul ,,Rinocerului” de altfel. Al patrulea echipier aflat tot la mare distanţă era un puşti de vre-o paisprezece ani, racolat chiar de Buldo Portocana în urmă cu vreo doi ani de la un centru de copii instituţionalizaţi. Când se profila vre-o misiune, Raq Amstaff trimitea un mesaj lui Buldo Portocana printr-un agent care îl căuta personal pe acesta. Informaţia era transmisă nonverbal. Se întâlneau undeva, agentul scotea o foaie de hârtie şi ceva de scris. Urma apoi izolarea într-un loc secret alături de adolescentul racolat de el. Amândoi erau luaţi şi duşi undeva într-o locaţie pe care n-o cunoşteau şi unde dispuneau de tot ceea ce aveau nevoie pentru a duce misiunea la bun sfârşit. De obicei baza aceasta era un grup de containere care puteau fi mutate oriunde şi unde cei doi alături de sisteme sofisticate de computere şi panouri monitoare dirijau din umbră ,,Rinocerul”. Sateliţi militari prinşi în emisferele de captare prin protocoale secrete puteau preluau comenzile dirijând maşina automat dacă era cazul.. Când aveau operaţiuni pe teren, ,,Rinocerul” era însoţit de două ajutoare pe cer la mare înălţime. Erau două avioane cu reacţie fără pilot purtătoare de arme uşoare care survolau teatrul de operaţii oferind şi date dar şi asistenţă armată. Operatorii de bord, adică sargenţii servoperatori Leopar Gaştou şi Melano Şacknabull nu aveau practic mare lucru de făcut.  
Trebuiau să se concentreze doar pe pornirea motorului cu ardere internă, manevrarea coronamentului prin cuplareala sistemului hidraulic şi executarea focului cu cele două tunuri retractabile laterale coronamentului. De tunuri se ocupa Melano Şacknabull iar coronamentul şi motorul cu ardere internă erau în sarcina lui Leopar Gaştou. Distribuirea aceasta fusese ideea tot a lui Buldo Portocana deoarece servoperatorii, aşa credea Buldo, nu se puteau concentra şi pe celelalte sisteme cu toată automatizarea şi computerizarea de bord sau de nişă, iar formula în care acţionau în team-ul de patru, doi şi doi, era cea mai bună şi eficientă.. Evident, Buldo Portocana şi Pantery Paştahavi, adolescentul, aveau grijă de toate celelalte sisteme, fie ele de apărare, de navigaţie ori de disimulare.  
Pantery, adolescentul de paisprezece ani nu era chiar străin de echipajul de trei. Se spunea că era de fapt fiul lui Leopar Gaştou iar Buldo îl adusese în echipă pe baza faptului că Pantery se antrena în fiecare zi pe un simulator care deşi nu era denumit ,,Rinocerul” făcea exact acelaşi lucru.  
Maşina îşi dovedise eficienţa în diverse ocazii însă cel mai mare serviciu pe care ,,Rinocerul” îl făcuse fusese incidentul de la Banca UnderWorld, asta cu ceva ani buni în urmă. Cineva furase o cantitate enormă de aur din bănci importante. Cantitatea fusese atât de mare încât îi speriase pe marii diregenţi ai GlobGuvernării. În fapt lovitura fusese pusă la cale şi orchestrată tot de indivizi din cadrul G.G. ori apropiaţi acesteia şi probabil că fuseseră conduşi de un personaj foarte important al G.G., şi fiind cel care pusese la cale escrocheria care implicase B.U.W.  
 
B.U.W. fusese cândva o bancă de mărime medie care oferea împrumuturi unor parteneri mici şi mijlocii de pe piaţă. Banca fusese creată pentru a-i distruge de fapt pe ,,pionii” de la nivelurile inferioare cum se spunea prin şedinţele strategilor finanţişti, însă distrugerea nu fusese programată să se facă repede, ci încet, după ce storceau şi ultimul bănuţ care se putea stoarce. Dobânzile băncii erau foarte foarte mici, nemaivăzut de mici iar uneori erau chiar zero. Ei bine nu chiar zero! În cazul unor afaceri şi în urma unor înţelegeri anume, banca putea prelua bazele de date, acţiunile, mărcile, participaţiunile, clientela, portofoliile, inovaţiile din diverse domenii , prospecţiunile, etc. adică tot ce putea fi transformat în bani ulterior, indirect, care în fapt, dacă te gândeai puţin, erau nişte investiţii mascate făcute chiar de bancă, şi care puteau fi făcute fără nici un ban, pe seama celor care în atari condiţii puteau fi trimişi în faliment. ,,Pionul”cum i se mai spunea debitorului era lăsat în pace să lucreze pe mai departe, nimeni nu avea să-i confişte chiar totul ci doar o parte din active, bunuri sau proprietăţi iar firma se putea relansa în urma unui nou împrumut care putea relansa activitatea iar dacă aceştia îşi reveneau, era chiar o operaţiune de succes în cele din urmă recunoscută de ambele părţi în mod benefic. Pentru ca treburile să meargă strună nici un fel de audit n-avea voie să intre pe uşa băncii iar asta arăta protecţia oferită de foarte de sus.  
 
Fuseseră deci momente propice în a te lansa în afaceri având în spate împrumuturile B.U.W.  
Porecliseră B,U.W., în glumă desigur, Bank of Underwear asta în momentul când începuseră să fie cunoscute escrocheriile băncii. Experţii B.U.W. realizaseră o chestiune simplă pe care alţii chipurile nu reuşiseră să o vadă.  
După cum a fost dintotdeauna, dobânzile şi scadenţele au fost necruţătoare pentru firmele cu probleme, executarea silită fiind de cele mai multe ori inevitabilă. Însă de multe ori totul era pe muchie iar evenimentele neplăcute aveau loc tocmai când firmele respective erau pe punctul, ori de a ieşi la liman, ori de a da lovitura pe piaţă. Şi tot de multe ori, bancherilor nici că le păsa de lucru acesta. Începeau procedurile de recuperare a banilor fără să-i intereseze în ce punct se afla proiectul respectiv. Opreau producţia şi vindeau totul. Cineva realizase totuşi aspectul noii strategii în care pionii erau iertaţi şi sprijinţi ca aceştia să nu cadă. Fusese pusă la cale de experţii B.U.W. dar în fapt era un fel de experiment secret trasat de foarte de sus care în ciuda faptului că banca părea a pierde, de fapt plesnea de bunăstare. În fapt cei care voiau să facă escrocheria aveau nevoie de foarte mulţi bani, pe care oricum îi aveau însă acesta era planul, ca totul să se deruleze prin B.U.W. pentru ca prin tot felul de interpuşi să-şi poată ascunda mai bine faptele  
În economia MultiMaterială formula: ,,Peştele cel mare înghite peştele cel mic” nu era singura. Noile generarţii de bancheri reformulaseră vechea aserţiune şi în felul următor: ,,Peştele mic şi iute înghite peştele mare şi lent”. Însă formula aceasta fusese şi ea dusă şi mai departe prin: ,,Peştii mici şi rapizi devorează peştele mare şi lent”... Asta în urma unei asociaţii de peşti mici, desigur.  
 
Urmase apoi o criză financiară programată.  
 
Un adevărat coşmar pentru G.G. fusese cu mai bine de vre-o douăzeci de ani în urmă asaltul monedelor virtuale, cripto ori a aurului virtual. Cum escaladase criza respectivă? O bancă mai mare emitea monedă virtuală în baza aurului deţinut în seifurile sale ca şi în cazul banilor de hîrtie. Schema era simplă. Puneai în circulaţie moneda virtuală adăugând taxe şi comisioane şi când ea se întorcea la tine trăgeai linie şi calculând în iDolari observai creşteri spectaculoase dacă totul mergea bine. Însă o autoritate suprabancară stabilea cîtă monedă putea scoate pe piaţă banca respectivă.  
 
Apoi a fost lansat pe piaţă lingoul virtual ,,Vingot-ul”pe care tu ca client îl puteai deţine la banca respectivă asta în urma evaluării activelor firmei. Deci nu exista aur fizic sub forma unui lingou. Asta însemna că aurul fizic îşi pierdea din valoare în favoarea celui virtual care se materializa în funcţie de comportamentul producţiei şi serviciilor. Evident că era o găselniţă, mai mult înşelătorie, însă economiile au luat un avânt şi asta era important.  
 
Urmare noilor legi de deţinere s-au schimbat şi comportamentele jucătorilor într-o anumită direcţie. Dar era posibilitatea ca să poţi deţine un lingou de aur veritabil dealtfel cu care puteai face tranzacţii inclusiv virtuale, nimic nou. Numele tău era imprimat sau gravat pe lingouri şi puteai cere o vizită băncii respective pentru a vedea lingoul sau lingourile tale. Mulţi au înţeles imediat că erai de fapt un bancher deja, care deţinea o cantitate de aur într-o altă bancă, cea în care se afla depus lingoul, deci puteai face speculaţii în nume propriu cu garanţiile băncii ca şi o autoritate bancară aproape.  
 
Erai peştele mic înghiţit de peştele mare?  
 
Sau erai peştele iute, rapid, care putea înghiţi la un moment dat peştele mare dar lent?  
 
Însă proprietarii de acest gen şi-au dat seama imediat cât de precară era de fapt investiţia lor, investiţie care se afla în custodia băncii care deţinea efectiv bunul în cele din urmă, şi care în urma unor speculaţii inclusiv pe marginea legii, putea ajunge din nou în posesia custodelui, acesta devenind din nou proprietar după ce jefuia deţinătorii. Astfel de tranzacţii fuseseră ceva obişnuit la vremea respectivă.  
Dar fuseseră şi cazuri în care peştii cei mici se coalizaseră în tot felul de fuziuni reuşind uneori să îngenuncheze bănci importante.  
Apoi, n-au lipsit de altfel nici emisiile de criptomonedă falsă şi lingou virtual fără acoperire, deci fals, aşazisul ,,Fackegot” cu care G.G. şi agenţii ei s-au luptat căutând să stopeze fenomenul, pe care tot ei îl generaseră, nu din dorinţa de a stopa inflaţia cât din dorinţa de a stăpâni şi controla şi mai bine sistemul prin distrugere şi refacere.  
Sesizând aspectul, Megacorporaţiile petroliste au început să emită monedă şi lingou în baza resurselor deţinute, aşa numitul Black Ingot ,,Bling”-ul. Încet, încet, toţi au început să facă lucrul acesta în mod mai mult sau mai puţin legal. La un moment dat toate bunurile şi serviciile lumii se transformaseră în aur, chiar dacă acestea erau virtuale sau materiale. Cineva spunea în glumă desigur că, tot ce atingeau băncile se transforma în aur, asemeni poveştii unui rege antic de care puţini îşi mai aduceau aminte şi care ceruse zeilor ca tot ce atingea să se transforme în aur.  
 
B.U.W. cumpărase şi ea monede şi lingouri şi o duceau binişor din tranzacţionare însă erau departe de a fi un actor globalist de primă mărime. Ca să iasă din galaxia locală ştabii de sus, altminteri anonimii din G.G. care tot prin interpuşi au intervenit, au venit cu un plan secret. Au cumpărat folosind fonduri B.U.W. plus subscripţii ale tuturor celor din G.G., o cantitate foarte mare de osmiu, wolfram şi alte metale grele şi le-au aliat într-un laborator secret până au obţinut un aliaj cu o densitate apropiată de aur. Apoi au construit, tot din fondurile B.U.W. şi cu votul tuturor, într-o uzină dezafectată care chipurile ar fi trebuit să fabrice scuturi metalice de tot felul pentru industriile chimice ori nucleare, un fel de reactor care era de fapt mai mult un cuptor presurizat care rezista unor presiuni colosale. Încins la multe mii de grade şi intubat cu gaze şi substanţe procesate în prealabil, cuptorul autoclavă servea de fapt la acoperirea lingourilor de osmiu wolfram cu un strat de aur care putea fi pulverizat în condiţiile speciale ale autoclavei şi care putea realiza acoperiri începând de la câţiva microni până la ceva apropiat de un milimetru. Coeziunea celor două suprafeţe era atât de puternică încât printr-o simplă zgârietură nu puteai ajunge la aliajul osmiu wolfram. Însă nici printr-o şlefuire mecanică destul de violentă tot nu puteai ajunge la suprafaţa aliajului atât de puternică era coeziunea pe strat. Evident doar dacă tăiai lingoul vedeai potlogăria. Apoi, urmând căi şi aranjamente politice de substrat conspiratorii au găsit un cumpărător căruia i-a fost livrat aliajul. Multimiliardarii G.G. printre care şi cei care puseseră la cale asta, au girat vânzarea cu bună ştiinţă asiaticilor, a imensei cantităţi de ,,aur”. Suma obţinută a fost imediat transferată în monedă virtuală cu care s-a cumpărat aur pur de astă dată sub formă de lingouri. Toţi care au ştiut şi-au luat partea cu vârf şi îndesat şi tot a rămas o cantitate mare de aur înregistrată în activele B.U.W. şi depusă tot acolo urmând ca mai apoi ea să fie distribuită băncilor mari. Bineînţeles că asiaticii şi-au dat seama puţin mai târziu că fuseseră traşi pe sfoară şi au cerut explicaţii însă bancherii şi ştabii care controlau G.G. care ştiau cum fusese tranzacţionată afacerea le-au râs în nas acestora ameninţându-i cu un război iminent dacă insistau. De altfel G.G. rezolvase de minune dorinţa sa de a-i pune cu botul pe labe pe agresivii finanţişti asiatici care au bătut în retragere pe toate planurile ruinaţi aproape. Însă, nu se ştia cum, aurul fusese furat. Abia atunci G.G. îşi dădu seamă că în sânurile ei era o clică asemănătoare acelor bandiţi din filme care se împuşcau între ei înainte de a împărţi banii, care oferiseră date extrem de confidenţiale unui personaj fantomă ori unui grup de personaje, pe care îl sau îi sprijineau din umbră şi care ar fi putut fi oricine din marii jucători ai G.G. deoarece doar interpuşii erau la vedere, plus o mulţime de oameni care păreau a avea multă autoritate însa în realitate erau simpli oameni de paie. Însă imensa cantitate de aur fusese cumpărată de fapt din băncile G.G. şi era aur din cel mai bun. Astfel G.G. cedase aur propriu, unuia sau a unor personaje fantomatice, care potrivit ,,legii” sau mai bine zis a cutumelor şi protocoalelor secrete din sânul G.G. aveau dreptul de a rămâne anonime.  
 
Şi astfel stăpânii şi dirigenţii G.G. s-au reunit şi au votat ulterior după ce s-a stins toată afacerea, împotriva oricăror cutume sau protocoale care ofereau acoperire sau anonimat. Când semnele că acest lucru urma să se întâmple cât de curând, erau evidente, cei care puseseră la cale imensul furt au început să mute cantităţile, chipurile pentru trazacţii diverse, ori redistribuiri periodice. Toţi au simţit că se întâmplă ceva însă toţi au tăcut fascinaţi cumva de amploarea fenomenului dar şi de dorinţa de a vedea un deznodământ catastrofal. Astfel, vinovaţii furtului s-au văzut nevoiţi în cele din urmă să-şi pună aurul la adăpost. Şi-au adus deci aminte că în chiar Marea Metropolă, undeva mai către periferie, exista un puţ adânc de sute de metri făcut şi creat special pentru situaţii de genul acela şi care părea cumva dezafectat însă în realitate era total funcţional pentru anumite urgenţe. Însă aurul nu putea fi mutat chiar aşa dintr-odată. S-au făcut tot felul de redistribuiri inclusiv către băncile mari, automat chipurile, printr-un computer care făcea asta, însă programul îi fura pe toţi fără ca aceştia să poată face nimic fiindcă toţi cei implicaţi trebuiau să respecte un protocol semnat. Ca să nu scoată aurul din băncile centrale în mod direct conspiratorii au lansat protocoale secrete care obligau bănci mai mici care erau satelite ale marilor bănci, ori erau legate de ele prin diferite tranzacţii, să mute aurul unde doreau ei, băncile mari fiind garantele acestor bănci mai mici şi devenind astfel debitoare către acestea după ce tranzacţiile fuseseră operate. Cu alte cuvinte aurul trecuse prin băncile satelite înainte de a ajunge la conspiratori. Păreau de altfel protocoale obişnuite care în urma unor căi foarte întortocheate ajungeau în mâinile cui trebuia. Au înţeles cu toţii că împrumuturile şi distribuirile ordonate erau de fapt plăţi achitate. Marii ştabi din G.G. au înţeles imediat gravitatea situaţiei care punea în balanţă însăşi existenţa G.G. şi a structurilor ei, uzurpată din interior de unul sau mai mulţi membrii de marcă. Astfel nu s-ar fi explicat cum puteai ascunde o mare cantitate de aur în cadrul unui sistem în care nu puteai nici măcar strănuta în deşert sau pe vîrful muntelui fără să fii auzit. Câţiva din marii ştabi au ştiut însă şi ce trebuia făcut cât mai repede. Trebuia găsit aurul cu orice preţ. Alfel ar fi urmat un război pe care nimeni din cei care nu erau în temă nu l-ar fi înţeles. Iar coaliţiile care s-ar fi făcut în cazul unui conflict ar fi fost în cele din urmă nişte supoziţii înşelătoare fiindcă exista posibilitatea ca cei care puseseră totul la cale să fi ajuns în poziţia de a-i căuta pe vinovaţi. Şi astfel, anonimul sau anonimii îngropaseră totul la vre-o trei sute de metri adâncime, turnaseră un sarcofag de beton deasupra şi un scut special de protecţie şi apoi astupaseră puţul înlăturând orice urmă de la suprafaţă, unde fusese doar ieşirea unui simplu lift care era ,,dezafectat”, din subsolul unei clădiri care era un fel de depozit. Colonelul Raq Amstaff care pe atunci era doar un locotenent al inteligence-ului reuşi însă să localizeze depozitul cu ajutorul unui satelit militar spion care măturase Marea Metropolă comparând acceleraţia gravitaţională în variaţii nano şi picometrice ale valorilor acesteia, pe considerentul că o masă mare de aur cantonată punctiform poate schimba valorile atracţiei gravitaţionale aproape insesizabil prin însăşi greutatea enormă a aurului depus în acel loc. Reuşiseră lucrul acesta fiindcă îşi dăduseră seama că aurul nu părăsise metropola. Însă după ce au găsit depozitul şi-au dat seama că trebuiau cumva să ajungă acolo cu ceva şi trebuiau s-o facă fără ca ceilalţi să ştie. Dacă s-ar fi săpat un puţ vertical direct spre depozit cei care dosiseră aurul i-ar fi putut îndepărta foarte uşor. Şi politic şi militar. Aşadar Raq Amstaff îl întâlni în anumite împrejurări pe Serry Portocana care îi dădu soluţia. Modificarea unei anumite maşini care s-ar fi strecurat acolo şi care ar fi recuperat aurul după ce ar fi străpuns scutul şi sarcofagul de beton. Şi astfel specialistul în maşini de minerit Serry Portocana proiectă ,,Rinocerul” care era o maşină de săpat tunele ca orice maşină de săpat tunele care era însă şi o maşină militară totodată. Într-un timp record Serry Portocana realiză maşina care fu pusă imediat la lucru. Coborârea la depozit se făcu pe o pantă descendentă situată la mai multe sute de metri faţă de punctul situat pe sol care era proiecţia de adâncime la suprafaţă a poziţiei depozitului.  
 
Pentru că operaţiunea era secretă, iar tunelul care cobora în adânc producea foarte mult material excavat, s-au luat măsuri de acoperire extreme. Roca dislocată era ambalată în cutii şi apoi încărcată pe transportoare auto şi trimisă la sute de kilometri ca fiind îngrăşământ chimic. Când erau însă pe la jumătatea drumului spre depozit, cei care plasaseră aurul acolo s-au prins ce făceau în subteran coaliţia care căuta aurul. Aceştia din urmă, ca să nu-i vadă nimeni au ales ca operaţiunea să se facă în condiţii de iarnă şi chiar au comandat celor din WeatherFactory un strat de zăpadă în care au insertat o substanţă de ecranare pe care o pulverizaseră din avioane. Cei care furaseră aurul scanau din când în când locul cu acelaşi satelit cu care ceilalţi descoperiseră depozitul. Când erau deci pe la jumătatea drumului cu ,,Rinocerul”, zăpada care tocmai se topise fu înlocuită de alta. Au dat cu substanţa respectivă însă ceva n-a mers de data asta şi la prima scanare ,,proprietarii” depozitului au văzut din satelit, maşina, îndreptându-se spre depozit. Fiindcă nici ei nu puteau pur şi simplu să iasă şi să spună ce se întâmplă a izbucnit o ,,rebeliune” armată îndreptată împotriva G.G. a băncilor şi a sistemului multimaterial chipurile. Iar orchestratorii nu s-au uitat la bani şi au mers până acolo încât au oferit tot felul de imunităţi rebelilor inclusiv anularea nanocipurilor corporale care te puteau deconspira oriunde şi în orice loc. Obiectivul rebelilor? Eliberarea metropolei începând de la periferii desigur şi mai ales de la una anume, aceea în care maşina lucra în subteran. Şi astfel s-au dus lupte grele de guerilă în metropolă unde rebelii câştigau teren iar forţele militare şi poliţia căutau să-i anihileze. Astfel au intrat în scenă unităţile de elită ale L.P.M.U. altfel spus Legiunea Pacifica Mondo-Urbanica unde un proaspăt locotenent de tanchetă avea să se afirme în mod special. Acesta era Baxi Salomeo. Aşa că în loc ca totul să se termine cumva într-o notă limpede se transformase datorită orgoliilor, lăcomiei şi dorinţei de putere nemăsurată a tuturor celor impilcaţi, într-un război de guerilă care ţinu aproape un an. Însă operaţiunea de săpare a tunelului înclinat mai dură câteva săptămâni timp în care Bulodo Portocana ajunsese la cota depozitului. Acum avea să-şi arate ,,Rinocerul” utilitatea. Buldo Portocana poziţionă maşina într-o nişă făcută lângă sarcofag întorcând-o deoarece partea cu care se săpa în rocă se afla într-o extremitate a maşinii iar ,,Rinocerul” în cealaltă. Buldo Portocana porni în cele din urmă motorul şi cuplă mecanismul coronamentului. Străpungerea se făcu mai repede decât se aşteptaseră ştabii însă scepticii spuseseră că explozibilul ar fi rezolvat problema şi mai bine, însă nu era deloc aşa, pentru că exploziile puteau genera tot felul de necazuri în adâncime, prăbuşiri ale stratelor, infiltraţiile unor lichide ori explozia vre-unei pungi inflamabile de gaz spre exemplu. ,,Rinocerul străpunsese relativ repede scutul metalic şi trecu la mărunţirea betonului care rezistă mai puţin de o oră la o grosime de trei metri, armat cu bare metalice.  
 
,,Rinocerul” ajunsese la aur şi imediat după scoaterea lui din adânc începu operaţiunea de transport a metalului preţios chiar atunci când o ofensivă rebelă pornise un contraatac extrem de puternic în chiar zona vizată şi în urma informaţiilor că aurul va fi scos la suprafaţă.  
 
Cei care îl deţinuseră până atunci nu cedau uşor posesiunea. Însă Baxi Salomeo şi echipele sale din L.P.M.U.care fuseseră plasate în dispozitiv chiar la ieşirea de la suprafaţă ţinu piept puternicelor atacuri rebele. Şi astfel băncile care fuseseră jefuite de aur au intrat din nou în posesia acestuia  
 
Referinţă Bibliografică:
Fortăreaţa XIV / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2665, Anul VIII, 18 aprilie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!