CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Umoristic >  





CLEPSIDRA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CLEPSIDRA 
  
Costel stătea în umbra sulfuroasă a cârciumii şi privea cu jale rachiul din pahar. Muncise o zi întreagă, cărându-i baloţii de paie lu’ nenorocitu’ de Băloi, un zgârcan fără pereche, chit că-i era naş de cununie, iar idiotul îi dăduse bani cât să-şi poată plăti acest singur pahar de rachiu şi să-şi cumpere un covrig uscat că nici de mâncare nu-i dăduse şi-l rodea o foame de-ar fi înghiţit şi sticlă. 
  
Concomitent, nea Butoiu, cârciumarul, îl privea la rândul său cu acea greaţă firească pe care o ai atunci când vezi un carcalac în ciorbă. Dar nu se făcea să aibă vreo ripostă sau vreo vorbă de duh specifică zonei rurale întrucât hoţomanul îl avea pe carnet la datornici, iar suma, şaptesprezece lei, era una de domeniul fanteziilor dacă s-ar fi gândit vreodată să o achite. 
  
Amărât peste măsură sorbi din pahar cam cât o înghiţitură de vrăbiuţă şi ciobi covrigul în acelaşi mod. Spera ca peste un timp să vină cineva şi să-l întrebe dacă nu vrea ceva de băut, el să spună că nu, uite că am paharul plin, iar acela… 
  
Vise! Cei câţiva boşcăi care mai erau la alte mese, supravegheaţi şi ei de tomograful privirilor cârciumarului, stăteau cu nasul în pahare şi dondăneau de-ale lor. Nesimţiţi! 
  
Îl năpădiră gândurile… El, maistru a treia la tancuri, când fusese disponibilizat se luase după tuta de nevastă-sa, că hai Costele la ai meiii dă la ţară că ne apucăm dă pus una-alta că are alde tatica pământ dă să-ţi pui şi pă pept şi ne facem oameni că acili-şa la oraş numai belele şi plata chiriei şi alte alea că ştii ce bine ne simţeam noi când mă curtai tu toată noaptea în căpiţa dă fân, dă ieream io fată mare şi ce bine ierea… 
  
Dobitoc! Putea şi el să-şi dea seama de la faza cu fata mare, da’ nu! Parcă se prostise de tot! A făcut cum a zis ea şi la început au fost bine primiţi de ticălosul acela bătrân până când le-a luat banii pe care-i primise el ca salarii compensatorii, apoi şi pensia pe care poştaşul i-o aducea lu’ Scaraoţchi, iar acela nu-i dădea nici un ban dacă nu muncea zi lumină! Bă! Nu prea mai era de trai, însă nici alternative nu avea! Unde mai pui că banditu’ de socră-su pusese pe numele lui câteva pogoane de pământ, fără vre-un drept de moştenire sau vindere şi-i cerea toamna o recoltă pe care nu ar fi putut să o obţină nici dacă ar fi cultivat toată Oltenia. Plus bani! Adică îi scădea din pensii! Părea că hoţomanul făcuse şcoală la vreo bancă elveţiană deşi, la drept vorbind, nici nu ştia să se iscălească! 
  
Bă, şi câte aveau nemernicii! Beciul lor era plin cu damigene de ţuică, butoaie cu vin, murături şi putini cu brânză, iar în pod atârnau şunci şi ardei puşi la uscat în grindă! Beciul însă, cel mai tentant obiectiv, avea nişte uşi de ziceai că-s porţi de cetate şi era încuiat cu un lacăt rămas de pe vremea invaziei tătare. 
  
Bine, să fim sinceri! Un asemenea lacăt nu era o problemă pentru un mecanic de tancuri. Deci a făcut un şperaclu dintr-o sârmă îndoită şi, noaptea, cobora tiptil, îşi făcea plinul şi dormea liniştit până spre prânz când ieşea din casă, se mai scărpina, se mai întindea, iar apoi o lua către cârciumă să se dreagă. Azi aşa, mâine aşa, până când cotoroanţa de soacră-sa, care-l spiona şi-n creierii nopţii, l-a închis în beci. Jale! Un timp a crezut că nevastă-sa, Verginica, se va alarma de absenţa lui şi-l va descoperi! Aiurea! Abia peste vreo cinci zile, nemernicul ăla bătrân s-a prefăcut că-l descoperă în beci şi făcea pe uimitul: 
  
- Bă, Costele, taică, da’ ce drac făcuşi tu băi, acilea în beciul meu? 
  
Ce să răspundă? Că mâncase numai brânză şi băuse pe deşelate, iar într-un colţ erau reziduurile care puţeau te îmbolnăveau? A înjurat el ce-a înjurat, a mai căpăcit-o şi pe Verginica, aia se jura pe mă-sa că habar nu avea ce se întâmplase, dar în beci n-a mai coborât niciodată că scorpia era mereu cu ochii pe el. Aşa ajunsese să muncească pe la unul pe la altul ca să mai scoată de un rachiu şi să-l mai vadă oamenii pe la cârciumă să nu-l creadă vre-un sărăntoc. 
  
- Şi cine crezi tu că este de vină pentru viaţa mizerabilă pe care-o duci? 
  
Costel, să facă stop cardiac şi alta nu! 
  
În faţa lui, aşezată la masă, era o femeie de o frumuseţe indescriptibilă, mai ales pentru el, dar care-l privea cam la fel precum nemernicul de Butoiu. 
  
Gândirea şi vorbirea lui Costel intrară în colaps. Însă cum nu pierduse totuşi mare lucru, se bucură de ceea ce îi ofereau privirile… 
  
Tânăra doamnă, o brunetă cu ochi albaştri, purta o mică tocă pe cap, iar la gât un colier cu pietre roşii care scoteau un fel de scântei în razele luminii chioare din cârciumă. Dacă, prin minune, conceptul de rubin ar fi avut vreun înţeles pentru Costel acesta ar fi avut un bun prilej să înnebunească. Aşa însă… 
  
Rochia neagră scotea în evidenţă o carnaţie impecabilă, iar unghiile şi rujul se asortau perfect cu pietrele colierului. Scăldat în lumina albastră a privirilor ei, dar şi sub vraja unui surâs enigmatic, bietul Costel reuşi să regândească: 
  
- Bă, doar nu mi-o cere ceva dă băut că-i dau un cap în gură dă nu se vede, cât e ea dă cucoană! 
  
Pentru a fi sigur că nu se va întâmpla aşa o nenorocire, dădu peste cap paharul de rachiu şi muşcă zdravăn din covrig. În timp ce molfăia, endorfinele răscolite de rachiu îi redară o parte din minţile pierdute, aşa că reuşi să-şi facă un plan: 
  
- Bă, ia să-i bag io nişte vrăjeli d-ale mele că, cine ştie, parc-o văd că dă cu cracii în sus la mine în grajd, pă baloţii dă paie! Încurajat de isteţimea sa recunoscută numai de el, spuse: 
  
- Scuzaţi, io-s Costel, maistru a treia la tancuri şi mă ia mirarea că nu ne-am cunoscut pân-acu’ Că io ştiu toati gagicili bune dă pă la noi, da’ şi ele mă ştie pă mine că doar… Poate sunteţi dăn Fâlfani că p-acolo trec mai rar şi… 
  
Zâmbetul frumoasei doamne se ascuţi puţin! 
  
- Nu, nu ne-am cunoscut şi nu sunt din chestia aia pe care ai rostit-o! Numele meu este Clepsidra şi constat că deşi ai făcut tot ce era posibil să fii dezagreabil, nu mi-ai răspuns la întrebare: 
  
- Clespida, scuze, Crespida, măi Clepsi, de unde ai tu numele ăsta că pe la noi nu prea se obişnuieşte… 
  
- Clepsidra, nu altfel! Vocea plăcută a femeii devenise un fel de raşpel! De altfel am convingerea că habar nu ai ce înseamnă! 
  
- Ai dreptate! 
  
- E chiar mai bine! Să ne întoarcem! Cine crezi că este de vină pentru viaţa ta mizerabilă? 
  
- Păi, ce drac să-ţi spui, bre! Cine-i de vină? Alde socru-mi-o cu pedeapsa aia de nevastă-sa, nemernicu’ dă Butoiu cu caietul lui cu tot, boala aia dă nevastă-mea că stă toată ziua bot în bot cu mă-sa şi nici nu-i pasă de mine… 
  
- Nu, măi, băiatule! De vină eşti tu cu toate tâmpeniile pe care le-ai făcut! 
  
De surpriză lui Costel îi fugiră privirile spre paharul gol. Spera că poate o mai fi o picătură pe fund. Groază! Paharul era plin ochi, iar covrigul uitat alături era întreg! 
  
Însă, în asemenea situaţii groaza nu ţine decât o secundă, aia necesară pentru a da peste cap paharul. Acum frica avea un subiect concret! Nu cumva să se golească înainte de a-l bea. Pentru siguranţă mai muşcă şi din covrig, apoi privi la fel de uimit, însă de data asta cu multă bucurie, cum paharul se umple din nou, iar covrigul se reface. Cartezianismul nu era chiar partea tare a logicii sale aşa că luă totul la modul natural, fără să caute explicaţii, exact aşa cum procedau pe vremuri şi înţelepţii biblici. 
  
Ca să fie în siguranţă mai goli o dată paharul. Era un fel de experiment ştiinţific! Rezultat? Plin din nou! 
  
- Aa, păi atunci hai, măi fată, să ne întindem la vorbă că doar avem motive! 
  
Costel, destul de prudent totuşi, se uită cu spaimă la Butoiu, nu cumva să observe animalu’ ce se întâmpla şi, neam prost cum era, să-l treacă la caiet. Însă nimeni nu părea că vede ce i se întâmplă, aşa că mai dădu odată pe gât rachiul din pahar. Acum simţi că îi vine inima la loc, dar şi inteligenţa sa de maistru a treia la tancuri. Precis gagica din faţa lui era o extraterestră cum văzuse el de mai multe ori la televizor. Mai ştia şi că îl va lua pe nava ei şi-i va băga tot felul de ace în cap apoi îi va lua spermă, dar i se rupea. Paharul era din nou plin aşa că parcă abia aştepta să treacă la experienţa cu sperma… 
  
- Nu te mai gândi la tâmpeniile cu care vă terciuiesc creierii toate posturile de televiziune şi nici la alte variante, mai ales că pe baloţii din grajd acum se tăvăleşte nevastă-ta cu Firică, ţiganul lingurar din capul satului, acela vestit printre toate muierile din zonă pentru bogatele daruri cu care a fost înzestrat. 
  
- Cum, Verginica mea!? Imposibil! Că acasă e întotdeauna şi vipera aia de soacră-mea care nu de alta, dar să nu audă de vreo risipă în familie. 
  
- Mde, aveţi şi voi farmecul vostru! Sunteţi atât de tâmpiţi încât simt nevoia să vă îndră-gesc! Măi, idiotule! În primul rând că nesătula aia de nevastă-ta te-a îmbiat să te întorci în sat doar ca să şi-o pună ea când şi cum vrea cu Firică, cu care are şi copiii, că doar el i-a făcut safteaua pe vremea când tu o credeai fecioară. Iar mă-sa îi ţine de şase fiindcă mai profită şi ea din când în când de darurile ţiganului. 
  
- Cine? Scovearga aia? Ai, că mă faci să râd! 
  
- Eh, mai ai multe de învăţat, iar firea femeilor este cea mai grea lecţie. Majoritatea bărbaţilor nu trec de prima pagină şi poate-i mai bine aşa... 
  
- Păi, dacă află hodorogu’ ăla dă tatica le spulberă p-amândouă, că-i rău a beţie! 
  
- N-avea nici o grijă, ştie! 
  
Costel, de uimire, hăpăi paharul şi muşcă cu furie din covrig, abia apoi putu să întrebe cu glas pierit: 
  
- Cum aşa!? 
  
- Mde, are şi el interesele lui, că o ţine de iubită pe naşă-ta. Şi asta de mai multă vreme, aşa că lucrurile sunt într-un echilibru aproape perfect. 
  
- Aoleooo, da’ batoza aia dă naşa are o sută de kile! 
  
- Mde, la câte am văzut eu, nu mă miră absolut nimic! 
  
- Şi naşu’ Spune-mi, te rog, că am o oftică pă el dă-mi vine să-i dau cu ceva în cap! 
  
Frumoasa femeie râse într-un fel ciudat şi spuse: 
  
- Cine ştie, poate că vei avea şi ocazia asta… 
  
Costel mai răsturnă o dată paharul şi, convins că acum are suficient curaj, întrebă: 
  
- Să ştii că-mi placi foarte mult! Uite, acum că mi-ai deschis capu’ o las pă nenorocita de Vergi şi te iau pe tine! Ne mutăm la Filiaşi, rezolv cu pensia, că am pensie bună, de la armată, şi trăim ca-n poveşti, nu trebuie să te angajezi, am eu tot ce ne trebuie ca să trăim fericiţi, facem şi ceva copii… Ce zici, batem palma? 
  
Femeia râse, de data asta cu poftă, şi-i răspunse: 
  
- Poate data viitoare! Acum trebuie să ne despărţim! 
  
- Deci ne mai vedem, daaa? Miorlăitul lui Costel ar fi înduplecat şi o piatră… 
  
Amuzată, femeia îi mai spuse: 
  
- În mod sigur ne vom mai vedea! Apoi îşi puse palma ei pe dosul mâinii cam jegoase a lui Costel. Departe de a se ruşina de zgaraibele sale cu unghii îndoliate, acesta oftă din rărunchi şi un fel de trăsnet îl străbătu din creştet până în tălpi. În faţa ochilor săi se făcu beznă… 
  
***** 
  
În urmă cu două ceasuri, în ograda naşului, Costel tocmai punea de o revoltă fiindcă i se urâse cu munca, iar o foame de balaur îi sfredelea maţele. De aici, la o bătaie tradiţională cu nişte greble aflate la îndemână, nu a mai fost decât un pas. Pas regretat cumva de Costel fiindcă naşu-său, mult mai antrenat în asemenea dispute rurale, l-a altoit cu grebla în moalele capului, iar Costel, convins de superioritatea şi abilităţile naşului, s-a întins cât era de lung, ocupând ilegal o porţiune din ograda omului. 
  
La faza asta a intervenit naşa, o femeie cu multă experienţă, care l-a trimis pe bărbată-su la beci să scoată o oală de vin, iar ea şi-a tras broboada pe ochi şi a început să se tânguie în timp ce trecea uliţa spre casa finilor şi a cuscrilor. 
  
- Olicăăăă, nanăăăă, îl omorâră pă naşiuuu, cu grebla-l omorâră pă naşiuuuu… 
  
În timp ce răgea ca împunsă de tăun intră în bucătăria de vară a finei şi a cuscrilor unde cele două femei, mama şi fiica stăteau pe laviţă, spărgeau seminţe şi cleveteau. Cu alte cuvinte, se simţeau foarte bine! Intrarea intempestivă a cuscrei le cam dădu fericirea peste cap, dar când auziră despre ce este vorba, ţâşniră bucuroase pe uşă ca să vadă cu ochii lor minunea! 
  
Doar că în ograda naşului văzură cu totul altceva. Naşul, nicăieri, iar în praful curţii întins cât era de lung şi de lat Costel, cu un zbenghi în frunte din care curgea sânge. 
  
Îl împinseră puţin cu piciorul, apoi mama, o femeie care nu-şi pierdea cumpătul cu una cu două, îi spuse Verginicăi, cea care, de uimire, începuse să râdă ca o proastă ce era: 
  
- Dă fă, fuga la Firică şi spune-i să vină cu maşina să-l ducem pă nenorocit la spital să nu moară dreacu’ acilişa să ne găsâm belelile cu poliţia! 
  
Extrem de ţunţurile, Verginica plecă acolo unde o trimisese maică-sa şi, deşi Firică locuia cam la trei case de locul faptei, se întoarse după mai bine de o oră stând fudulă şi foarte relaxată pe scaunul din faţă al maşinii. 
  
Firică, om se vede treaba foarte obişnuit cu astfel de situaţii, îl săltă pe Costel şi-l aruncă în portbagaj, apoi le invită pe cele două doamne, mama şi fiica în maşină şi, când să plece, naşa ieşi în faţă şi-i asigură că se duce să-i pună lumânarea la cap naşului, apoi vine şi ea la spital… 
  
Ei, nu i-a pus lumânarea ci a mai băut şi ea un clondir cu el sfătuindu-se cum să dreagă busuiocul dacă moare finul. Până la urmă au găsit o cale aşa că s-au dus liniştiţi la culcare. 
  
Maşina în care se afla familia a ajuns cu bine la spital, Firică l-a aruncat din nou pe umăr pe bietul Costel care era moale ca o cârpă, a intrat şi a dat un picior într-o uşă pe care scria: urgenţe. În cabinet erau un doctor şi o asistentă care fumau cu sentimentul datoriei împlinite. Nu ştim ce datorie se împlinise, dar scena semăna cu ţigara de după, aşa că Firică, foarte degajat, a aruncat trupul inert pe o masă şi a spus ferm: 
  
- Bă, io-l adusăi! De-acu-i treaba voastră! 
  
Doctorul, care avea foarte multă experienţă în lucrul cu etnia, a stins cu regret ţigara şi i-a spus asistentei: 
  
- Bagă-l la curent! 
  
- Păiii… 
  
- Dragă, dacă are zile trăieşte, dacă nu, noi nu avem ce face! Voia Domnului e mai presus de puterile noastre! 
  
Pasa mistică a tânărului doctor îi făcu să izbucnească în râs. Un râs tonic, dătător de energii vitale. Poate din această cauză, după numai două şocuri de curent, Costel deschise ochii şi bâigui ceva despre o clepsidră. 
  
- Trimite-l acasă numai după ce dă ochii cu familia ca să vadă toţi cum l-am salvat de la moarte. Ai grijă să fie în viaţă când iese pe uşă! 
  
Aşa se face că bietul Costel care acum vedea şi auzea tot în jurul său, odată ajuns în patul din salon s-a trezit înconjurat de figurile cam inexpresive ale Verginicăi, ale soacrei şi ale nenorocitului de Firică. Dacă ar fi putut, ar fi sărit din nou la bătaie însă aşa, gândi ca fraierul la cât de bine o dusese pe când era în comă, cu gagici ca-n filme, băutură la discreţie şi mâncare la fel, iar acum… 
  
Începură să-i curgă lacrimi amare pe obraji… 
  
- Iote muică, lu’ prostu’ dă Costel îi dădură lacrimili dă bucurie că mă văzu aicilişa la capu’ lui! 
  
- Dă-l dreacu’ ce ştie el! 
  
Costel se reîntorsese în lumea reală, aşa că lacrimile nu s-au dat duse nici când, tot pe umărul lui Firică, a ajuns din nou în portbagaj… 
  
Referinţă Bibliografică:
CLEPSIDRA / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3286, Anul IX, 30 decembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!