Ridic capul de pe pernă cu grijă. Durerea nu e azi acolo și rugăciunea mea se înalță spre cer, zmeu din hârtia ce poartă povestea mea, arsă de timp, traume, perfuzii și lacrimi, cu coada atârnând încă pe pământul acesta greu. Azi e una dintre acele zile în care trebuie să îmi adun puterile și să mă simt ca un soldat pornit la război. Respir o dată, de două ori și ies pe ușă cu curaj. 

E un vânt rece, aproape tăios, dar nu neplăcut. O gură de aer proaspăt pe zi pentru un bolnav, e ca o gură din cel mai dulce nectar al zeilor, ambrozie curată. Renunț la ideea de a lua un taxi și o pornesc, băbește, pe jos, spre noua locație a Spitalului de Oncologie. Patru internări cu două operații într-un an nu par să-mi fi scăzut râvna pasului. Ajung chiar repede pe străduța plină de noroi din care se intră. Coridoarele aici sunt înguste, întunecoase, lipsite de aer, dar pline de bolnavi. Îmi aduc aminte de ultima dată când mi s-a făcut rău, tot așa, la o internare de zi la care am așteptat mai mult de o oră. Zic, să nu mă mai gândesc la asta. Oricum, nici atunci nu i-am lăsat să cheme ambulanța. 

Unii încearcă să intre mai repede. Scuzele nimănui nu stau în picioare. Toți suntem diagnosticați cu cancer și toți așteptăm să se facă actele pentru o internare de zi. În sfârșit, după două ieșiri la aer și câteva așezări prin rotație cu alți bolnavi pe scaunele de plastic, la vreo două ore de așteptare, îmi vine rândul. Amețită, întind hârtiile pe care le tot aduc lună de lună. Cred că în dosarul meu sunt peste douăzeci de adeverințe de la serviciu, dar tot mi se mai cer, vreo zece exemplare din copia ultimei investigații PET-CT, vreo douăzecișicinci de copii de buletin... în fine! După aproximativ zece minute ies victorioasă, cu internarea fluturând în mână, spre invidia celor care încă așteaptă la coadă. 

Dacă totul ar lua sfârșit acolo, mai că m-aș declara mulțumită, dar iată că trebuie să-mi iau inima-n dinți, să mai trag aer în piept și să o iau spre celălalt capăt al orașului, unde trebuie să fac RMN-ul. Bine că acum pot umbla. Cu nici trei luni în urmă aveam partea dreaptă afectată de o formă ușoară de paralizie. Așa e uneori cu radioterapia cerebrală, mai e urmată și de o hemoragie cerebrală și de afectări motorii... dacă nu știați. Dar, de ce ar trebui să știți? Mai bine nu știți nici voi, dacă cei ce trebuie să știe, cât de cât, habar n-au sau n-au ce să facă. Știți ce? Compasiunea și gândurile bune sunt lăudabile din partea celor dragi, mai pansează corasonul, dar lipsa de compasiune și înțelegere acolo unde ai nevoie de ea, adică, pe șleau, la spital, taie în carne vie. Mai nou, o găsești și în farmacii. 

În decembrie am rămas cinci zile fără medicamente. Tratament întrerupt. De jumătate de an anunț în fiecare lună data la care se eliberează rețeta acestor extrem de scumpe medicamente care ar trebui să țină în frâu cancerul, dacă nu îl pot vindeca. Așa am făcut și în decembrie. Cu trei zile înainte de data eliberării rețetei am trecut pe la farmacie să anunț. ”Stați liniștită – spune o tinerică drăguță- avem medicamentele și miercuri mai vin două seturi”. Liniștită am stat până ce, cu rețeta în mână, la data programată, am fost informată că miercuri nu au venit medicamentele, deci nu poate fi onorată rețeta. M-au pocnit lacrimile. ”Dar luni mi-ați spus că le aveți!” Ei bine, ce vină au dânsele că au fost date altui bolnav? Și ce treabă au dânsele că eu nu pot să-mi asigur continuitatea tratamentului oncologic? Chiar nici una! 

Dar acum a început un an nou, războiul continuă! La atac! Aruncăm la coș amețelile, durerile de cap, stările de vomă și de leșin și luptăm să răzbim inamicul, care de fapt a devenit o armată de inamici. Undeva, un fuior de gând țese, țese: ”Să scap odată! Să scap odată!” Întinsă pe masa de investigații încerc să mă gândesc la altceva. Ciocănelele păcăne, rulmenții huruie. ”Nu vă mișcați!Durează cam 40 de minute!” Gura mi-e uscată. ”Nu înghiții!” A, bine că pot respira, chiar și un aer stătut. Mă și văd, ca un călugăr shaolin, așa cheală cum sunt, încercând cu puterea minții să îndepărtez sunetele. Ați crede sau nu, îmi reușește! Compun Senryu în tubul păcănitor și timpul se scurge în întregime. Ah, ce bine e afară! Mă așez pe un scaun până trece amețeala și mă simt fericită că am scăpat. E ora două jumate. Fetele mele or fi ajuns deja acasă de la școală, poate chiar s-au apucat de teme. Eu tot pe drumuri. 

E absolut necesar să iau un taxi. Aglomerație pe străzi, în magazine, viață. Bine că azi nu am treabă la farmacie! Cel mai probabil că nu aș mai putea sta în picioare și acolo. Urc în lift după ce am scăpat cheile de la interfon de două ori. Abia aștept să mă întind în pat... după ce verific temele copiilor, fac de mâncare, strâng prin casă... Nu-i bai! E doar una dintre acele zile! Mâine nu mai trebuie decât să merg la Stomatologie, la Cardiologie, la Interne și la recoltarea sângelui. 

Mihaela Rașcu