CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





CASA DE VIS
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Se scuturau salcâmii. Pervazul geamului de la bucătărie era acoperit de unghiile petalelor uscate care se lipiseră de el ca o a doua piele. În timp ce freca de zor să le desprindă, Maia asculta tânguielile viorii vecinului de la trei. În curând avea să lase în urmă toate aceste lucruri care îi creau disconfort. În curând avea să uite de apartamentul cu trei camere de pe aleea care ducea spre grădinița de cartier, de gălăgia nesfârșită care îi punea la grea încercare psihicul obosit după cele două job-uri la care se înhămase. Găsise înțelegere și sprijin la Teo. 
  
- Muncim mult, avem salarii bune, de ce să nu ne mutăm într-o casă de vis? Fără vecini, fără mizeriile unei lumi care ne e din ce în ce mai străină. 
  
El încuviințase. Cui nu i-ar fi plăcut să aibă o casă de vis, situată într-o zonă liniștită, curată și selectă? Planul era simplu. Aveau să vândă apartamentul, iar pentru diferență urmau să ia un credit. 
  
- Suntem în putere, deștepți, câștigăm bine, vom face față oricărei provocări. Măcar știm că am lucrat pentru ceva cu adevărat important, își zise a nu știu câta oară Maia. 
  
Copiii săriseră în sus de bucurie. Erau suficient de mari să înțeleagă că viața lor avea să fie mai bună. Spațiu mai mare de joacă în casă și în curtea lor și numai a lor. Maia pusese deja ochii pe o casă cu opt camere. Nu i se părea prea mult!. Meritau să trăiască bine după cât de bine le mergea și după câtă muncă era în spatele acelei bunăstări. Avea ea așa, o filosofie de viață, că în drumul său, fiecare om trebuie să înregistreze o evoluție, pas cu pas, tot mai departe, tot mai sus. Pentru ei era timpul să treacă la pasul următor. De ce naiba se mai deranja acum să curețe pervazul? 
  
Pas cu pas, întocmai ca în filosofia ei, obținură creditul. Ipotecar, dar ce mai conta? Apoi casa, într-un stadiu care mai necesitase ceva investiții, dar o aranjaseră cum le plăcea lor. Iar în cele din urmă se mutaseră și își schimbaseră viața. Ah, ce frumoasă poate fi viața atunci când te vezi stăpân pe o casă de vis, cu o curte cochetă, pe o stradă liniștită și selectă! Schimbă școala copiilor, schimbă mașina, simțindu-se gata să ia de la viață tot ce era mai frumos. Să ia cafeaua pe terasă în fiecare dimineață, să nu o deranjeze nimeni seara în timp ce viziona un film de top pe plasma care acoperea un perete întreg, să se hotărască în ultimul moment în ce cameră și în ce pat i-ar fi plăcut să doarmă, în funcție de starea pe care o avea, ce putea să-și dorească mai mult? Poate ca Teo să stea ceva mai mult pe acasă. Schimbarea aceasta nu adusese și o schimbare în programul lui, dar poate că nici nu mai conta. Ce era cu adevărat important fusese înfăptuit. 
  
Cât trecuse oare până ce realizase că euforia nu poate ține loc de alte necesități și că nu e o stare permanentă? La început nu le acordase atenție, dar în momentul în care pierdu unul dintre job-uri, facturile care veneau pentru întreținerea casei de vis i se părură de coșmar. 
  
- Nu mai lăsați luminile aprinse peste tot prin casă! Le ceru copiilor. Apoi: Aveți grijă cu apa, mai faceți și voi duș nu tot timpul baie! Apoi îl luase pe Teo la rând: Ar trebui să nu mai mănânci în oraș! Îți pot pune la pachet cum le pun copiilor! 
  
Teo îi aruncase o privire ciudată. Acum, că se gândea mai bine, era sigură că nu cunoștea acea privire, jumătate batjocoritoare, jumătate întrebătoare: ”Pe bune?” Cum o fi fost, cum nu, era sigură cu nu prevestea nimic bun. Și avea dreptate. La nici o săptămână după acea discuție, Teo o anunță că fusese mutat la un alt compartiment și că nu îi mai putea da banii pe care îi dădea înainte. Maia avusese o ieșire necontrolată. Îi ceruse să vadă decizia de modificare a salariului și, când soțul ei o înfruntase, refuzând să îi dea socoteală, izbucnise în plâns și în acuze de tot felul. Nu-și mai amintea exact ce îi spusese, dar își amintea foarte clar că el îi aruncase în față: 
  
- Trebuia să te gândești la toate posibilitățile înainte să te înhami să duci în spate o astfel de casă. Nu mie mi-au trebuit opt camere! 
  
O duruse! Doamne, cât de nedrept i se păruse! Căutase să se convingă că și el își dorise acea schimbare, dar, în adâncul ei, știa că și dacă el ar fi spus nu, ea tot ar fi găsit o modalitate să îl convingă să se mute. Oricât o duruse însă, durerea aceea era nimic pe lângă durerea pe care o încercă în prima lună în care nu reuși să plătească rata creditului ipotecar. Îl așteptase pe Teo să vină acasă și să stea de vorbă. 
  
- Ce ar fi de spus? O întrebase mai senin decât ar fi impus-o situația. Nu cred că eu am vreo vină că s-a închis pur și simplu o poartă în nasul tău și că eu nu mai pot aduce aceeași sumă în casă. 
  
Maia își pierduse din nou firea. Strigase, amenințase, implorase, ceruse de la el să îi fie aproape. 
  
- Sunt aici, mă vezi? Mai aproape de atât cum ai vedea tu lucrurile? Nu pot schimba situația, oricât aș vrea și ai vrea! Datele problemei nu mai sunt aceleași cu cele de acum un an. 
  
Că datele problemei nu mai erau aceleași era puțin spus. Și totul se întâmplase în nici un an! Ce este un an? Când se gândea că mai aveau douăzeci și patru de ani de plată a creditului... La început nu i se păruseră chiar așa de mulți. Nici rata nu i se păruse atât de mare. Floare la ureche pentru veniturile lor, parcă. Se uită pe hârtiile de la bancă. Încă nici nu apucaseră să plătească din credit, încă nici nu terminaseră de plătit dobânda de fapt. Nici rata nu mai era aceeași! Oare ce fusese în capul ei să creadă că avea să fie ușor? 
  
Acum stătea pe terasă privind apusul. Copii se jucau pe telefoane în casă, în camere diferite, Teo nu venise de la lucru și liniștea își întindea tentaculele de la casa de vis în lungul străzii curate și pline de stil. Felinarele din vârful stâlpilor de iluminat se aprinseră perechi, desenând cercuri lipite pe trotuar. Înafara conului de lumină din colțul casei de vis, pe măsuța de pe terasă, vântul flutura foile înștiințării de la bancă. Maia le simțea mișcarea până în cel mai mic colț al celui mai ascuns neuron. De ce nu mai venea Teo? Nu își amintea dacă noaptea trecută el dormise acasă. Ea se aruncase pe patul din camera roz, sperând probabil să se molipsească de optimism, și căzuse într-un somn fără vise. Patul din camera verde, unde dormea Teo de obicei, era neatins. Și cel din camera albastră. Camera galbenă nici măcar nu avea lenjeria trasă peste salteaua patului, nu căutase acolo. Din birou lipsea laptopul lui. 
  
Se simțea nefericită. Părăsită. Se ridică greoi, ca și când ar fi purtat pe umeri poverile întregii lumi și plecă să caute compania copiilor. Mara vorbea cu o prietenă la telefon și îi făcu semn să o lase în pace. Mihai se juca în tandem cu un coleg și nici nu o auzi când intră în camera lui. Jocul piuia asurzitor și, însoțit de strigătele victorioase ale copilului, i se înfigeau ca niște cuie încinse în tâmple. Părăsi câmpul de joc și urcă la mansardă. Zgomotele din camerele de jos rămaseră undeva departe. Se întinse pe patul lui Teo din camera verde așteptând. Într-un târziu îl auzi urcând scările, cu pasul lui apăsat, încrezător. Intră, își aruncă servieta pe fotoliu, haina de la costum pe speteaza scaunului și abia când își scoase cravata o văzu. 
  
- Banca ne va lua casa, zise ea încet. 
  
- Începusem să mă obișnuiesc cu somațiile, nici nu le mai băgam în seamă! 
  
Cuvintele lui i se părură cumva nepotrivite. Cu situația, cu starea ei, cu tot. 
  
- Cum vom ieși din asta? 
  
El se așeză pe fotoliu împingând servieta la marginea brațului stâng. 
  
- Cum vei ieși? Nu știu! Eu nu mai vreau să fac parte din povestea aceasta! Pentru mine era suficient un apartament. Era al nostru, rămâneam cu salariul întreg, ne permiteam tot ce ne dorea inima. Dar, nu! Ție ți-a trebuit o casă de vis! Visele sunt niște porcării dacă nu ești cu picioarele pe pământ! 
  
- Nu am înțeles! Îl privi uluită. 
  
- Eu am să ies din schemă, Maia! Vreau să îmi trăiesc viața după propriile mele reguli! 
  
- Și eu? Și copiii? Nu suntem o echipă? 
  
Fuseseră cândva o echipă. Și chiar dacă nu voia în ruptul capului să se gândească într-un astfel de mod, tot nu se putea detașa de ideea că fisura se produsese în momentul în care se mutaseră în casa de vis. Amintirile nu vin atunci când le chemi tu, ele vin atunci când au chef și în felul în care vor ele. Trecuse prea ușor cu vederea toate acele întrebări pe care Teo i le pusese la un moment dat, pe vremea când încă mai locuiau în blocul de pe aleea cu salcâmi. Era sigură că visul cel mai însemnat pe care îl avea era o casă? Era sigură că un angajament față de o bancă pe o perioadă atât de lungă era ceva care nu avea să le influențeze decisiv viața? Da și da! Luase tot creditul pe numele ei, ca o dovadă că era asumată și încrezătoare. Nu avusese nici o fărâmă de îndoială că totul avea să fie bine! De ce ar fi avut? Fuseseră momente în care, privind spre viitor, nu simțise decât o emoție grozavă la gândul că avea să locuiască într-o casă de vis și avea să ducă o viață lipsită de orice disconfort pricinuit de vecini, sau un spațiu mult prea mic pentru ambițiile ei. 
  
Nu mai erau o echipă! Divorțul se pronunță cu puțin timp înainte de evacuare și scoaterea casei la licitație. Și nu se întâmplă pas cu pas, ci așa, dintr-odată. Maia abia avu timp să caute chirie. Ceva pe care să și-l poată permită și, totuși, să fie destul de spațios pentru ea și pentru copii. Un apartament cu două camere, la etajul opt al unui bloc de la marginea orașului nu era tocmai ceea ce sperase, dar era unica variantă care i se oferise în condițiile date. O acceptă cu recunoștință, sperând să mai găsească în ea resursele de a-și reveni de pe urma tuturor loviturilor. 
  
Nu mai avea prieteni. Oare avusese cândva prieteni adevărați? Nu mai avea soț. Oare fuseseră cu adevărat iubire între ea și Teo? Nu mai avea o casă a ei. Oare simțise vreodată că era acasă într-un loc? Îndoiala aceasta față de tot și de orice făcea parte dintr-o filosofie de viață? Înțelegea acum că filosofia propriei vieți nu o poți face din bucăți de citate motivaționale accesate pe internet. Evoluția ei ca persoană, treaptă cu treaptă, putea fi numită evoluție? Cel mai probabil avea nevoie de ajutor de specialitate. De terapie. Poate că în cazul ei ar fi funcționat o terapie în care se izola într-un loc unde, printr-o fereastră deschisă, vântul sufla flori albe și parfumate de salcâm, în timp ce, de undeva de sus, cobora, curgând ca mierea pe trunchiurile zvelte ale salcâmilor , glasul tânguitor al unei viori. 
  
Referinţă Bibliografică:
CASA DE VIS / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3024, Anul IX, 12 aprilie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!