CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Analize >  





GÂNDIREA POLITICĂ A LUI MIHAI EMINESCU - DISCURS PREZENTAT DE SILVIU RAȚIU CU OCAZIA EVENIMENTULUI CULTURAL ORGANIZAT ÎN CINSTEA GENIULUI LITERATURII ROMÂNEȘTI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Miercuri, 09.01.2019, a avut loc la Tg.Mureș un eveniment de suflet închinat celui care a atribuit noi dimensiuni geniului, Mihai Eminescu. Evenimentul cultural-patriotic a fost organizat de către Societatea Cultural-Patriotică ”Avram Iancu” - Filiala Mureș. Am plăcerea de a vă prezenta impresionanta lucare pe care a realizat-o un tânăr mai mult decât promițător vlăstar al liniei de patrioți mureșeni care își țin mereu piepturile dezvelite în apărarea identității naționale, pe numele său Silviu Rațiu.  
 
Gândirea politică a lui Mihai Eminescu  
 
I. Primatul națiunii  
 
În concepția lui Eminescu, omul nu aparține întregii omeniri, ci numai unei  
 
părți. Această parte, care este națiunea are o misiune de îndeplinit. Singurul lucru  
 
pe care-l poate face individul este de a se pune în serviciul națiunii sale, pentru a o  
 
ajuta să-și îndeplinească misiunea care îi este hărăzită.  
 
Pentru omenire, ca ființă colectivă, nu se poate lucra decât punând individul  
 
în serviciul celor care sunt alături de el și este destinat să trăiască împreună cu el.  
 
Cine vrea să lucreze cu folos pentru omenire, trebuie să lucreze pentru națiunea în  
 
cadrul căreia s-a născut. Cosmopolitismul este o imposibilitate, realitatea de care  
 
suntem legați prin lanțuri ce nu se pot desface e națiunea: „E o chestiune ce nu  
 
există, aceasta a cosmopolitismului. Să nu fim inventivi în chestiuni al căror înțeles  
 
ar fi greu de definit pentru fiecare dintre noi. Poate că ar exista cosmopolitism -  
 
dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorința de a  
 
lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu există decât în  
 
părțile ei concrete – în naționalități. Individul e osândit prin timpi și spațiu de a  
 
lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparține. În zadar ar încerca chiar de a  
 
lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanțuri nedesfăcute de grupa de  
 
oameni în care s-a născut”.  
 
Gândurile acestea exprimate în perioada studiilor la Viena, vor rămâne  
 
aceleași și mai târziu. În 1876 pentru Eminescu, cosmopolitism și egoism este  
 
același lucru. Cosmopolitismul este numai pretextul de a nu face nimic pentru o  
 
parte din omenire, din partea unui individ care nu lucrează nimic pentru universul  
 
întreg.  
 
Eminescu are deplină încredere în vitalitatea națiunii. În sufletul lui era  
 
înrădăcinată convingerea că oricâte piedici i s-ar pune în cale, o națiune sfârșește  
 
prin a învinge. În ceea ce privește națiunea noastră, Eminescu are deplină încredere  
 
în puterea de rezistență și în vitalitatea biruitoare asupra tuturor asupritorilor și  
 
restriștilor: „limba și naționalitatea românească vor pieri d  
 
2  
 
material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin deznaționalizare  
 
și renegațiune.”  
 
Altă convingere a lui Eminescu este aceea că națiunile au dreptul de a se  
 
ridica și de a-și determina singure soarta: „Toate națiunile trebuie aduse la valoarea  
 
lor proprie”. Pentru Eminescu, triumful națiunii este triumful dreptății: „E  
 
pietroasă și încovoiată calea dreptății, dar e sigură.” Crezând cu tărie în triumful  
 
dreptății, Eminescu susține nu numai că națiunea noastră se va elibera de dușmani,  
 
dar și că celelalte națiuni vor sfârși prin a ieși de sub jugul ce li s-a impus de  
 
națiuni mai puternice.  
 
Eminescu nu exprimă numai o credință mistică în triumful dreptății. El se  
 
bazează pe faptele istorice, pe dreptul natural al fiecărei națiuni, atunci când își  
 
exprimă hotărât opinia că o națiune nu are dreptul să domnească asupra alteia, că  
 
singure națiunile au dreptul de a fi stăpâne asupra lor însele, de a avea  
 
suveranitatea și legislația proprie și că a trece suveranitatea unei națiuni în  
 
subordinea alteia, este o crimă împotriva celei dintâi. Pe baza acestor convingeri,  
 
Eminescu cerea drepturi nu numai pentru românii din Austro-Ungaria  
 
(transilvăneni), ci și pentru toate națiunile oprimate.  
 
II. Stat și națiune  
 
Opiniile lui Eminescu asupra statului se bazează pe concepția sa asupra  
 
națiunii. Pentru Eminescu, națiunea reprezintă o sumă de puteri vii care merg în  
 
direcția hotărâtă de propria lor natură: „Politica de stat maghiară e zadarnică,  
 
deoarece forțele națiunii noastre se vor desvălui în direcția impusă de natura lor și  
 
vor înfrânge ideea de stat austro-ungar”.  
 
Este în vorbele lui Eminescu nu numai încrederea în triumful națiunii dar și  
 
convingerea că în lupta dintre stat și națiune, aceasta din urmă sfârșește prin a  
 
birui.  
 
Pentru Eminescu, adevărata unitate socială capabilă de a înfrânge piedicile și  
 
de a se dezvolta dealungul veacurilor nu este statul ci națiunea. Istoria  
 
contemporană a confirmat părerea lui Eminescu.  
 
3  
 
Eminescu își orientează gândirea politică mai mult asupra națiunii decât  
 
asupra statului. Statul este dependent de națiune, existența lui este inferioară  
 
națiunii, astfel încât trebuie asigurat triumful națiunii.  
 
III. Statul reazim al națiunii  
 
În opinia lui Eminescu, statul trebuie să fie reazimul sigur al națiunii și să-și  
 
îndeplinească un rol moral prin ocrotirea meritului și muncii. Astfel Eminescu  
 
afirmă: „noi primim ideia statului ca apărător al meritului legitim, al averii  
 
legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispozițiilor generale ale unei  
 
generații, ca un element moral, alături de imoralitatea even  
 
4  
 
Statul demagogic nu își poate îndeplini menirea, fiind dominat de interese  
 
personale și condamnat să fie un stat care nu rezistă descompunerii. Statul  
 
demagogic devine o unealtă în mâna politicienilor, departe de a asigura dezvoltarea  
 
armonioasă a claselor sociale și de a încuraja meritul și munca, acest stat este o  
 
organizație de paraziți și salariați nu în slujba națiunii ci a partidului. Statul  
 
demagogic este un mecanism fără moralitate, fără suflet și fără ideal. Eminescu  
 
definește acest stat: „statul e azi mașina prin mijlocul căreia cei lași se răzbună  
 
asupra potrivnicilor lor politici.”  
 
Statul demagogic nu realizează armonia intereselor clasei dominante cu  
 
acele ale clasei muncitorilor: „Acest simțământ al statului, al armoniei intereselor  
 
s-a pierdut cu desăvârșire astăzi, când statul e astfel constituit încât poate fi condus  
 
în mod unilateral cu reprezentanții unei singure clase sociale, exclusive prin natura  
 
ei.” Asupra aceluiași aspect, Eminescu afirma: „Ideia abstractă a statului ca  
 
apărător al intereselor claselor societății, ca scut al individualității contra tiraniei  
 
personale și a tiraniei ulițelor, se zbate pe moarte, neavând nici un sprijin”.  
 
IV. Statul național  
 
În opinia lui Eminescu, condiția principală pe care trebuie să o îndeplinească  
 
statul nostru este aceea de a fi un stat național: „Statul nostru nu are altă rațiune de  
 
a fi decât aceia că e stat românesc, deci desvoltarea elementului românesc este și  
 
caută să fie ținta noastră de căpetenie.”  
 
Numai statul național poate realiza condiția ca elementul românesc să-și  
 
impună geniul lui specific și să fie determinat în viața societății. Realizând un  
 
asemenea stat național, nu mai trebuie să ne preocupe elementele străine care-și  
 
supun interesele lor dezvoltării noastre naționale: „Chestiunea de căpetenie pentru  
 
istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări, este ca elementul românesc să  
 
rămâie cel determinat, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui,  
 
înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, cu un cuvânt geniul lui să rămâie  
 
și pentru viitor norma de desvoltare a țării și să pătrundă pururea această  
 
desvoltare. Voim statul național, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană...  
 
Noi credem că, menținându-ne cu statornicie punctul de plecare al statului național,  
 
e mai mult ori mai puțin indiferent dacă oamenii care supun desvoltarea lor proprie  
 
5  
 
desvoltării naționale a României, sunt în orice caz de origină pură traco-romană,  
 
sau dacă într-un număr de cazuri, această origine nu este atât de proprie.”  
 
Soarta și caracterul neamului trebuie să fie determinate de elementul  
 
național: „ De aceea credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab, că  
 
țara este, în linia întâia, elementul național și că e scris în cartea veacurilor ca acest  
 
element să determineze soarta și caracterul acestui stat.” Într-un alt articol  
 
Eminescu afirma: „Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul  
 
lui, care adesea neconștiut urmărește o ideie pe când țese la războiul vremii,  
 
acestea să fie determinate în viața unui stat.”  
 
După părerea lui Eminescu, aceste condiții nu sunt realizate în statul  
 
demagogic și de aici violența împotriva păturii conducătoare și atacul împotriva  
 
liberalismului: „Patria un oțel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru  
 
politicieni, țara teren de exploatare pentru străini, viața noastră publică o ocazie  
 
pentru ilustrarea și ridicarea imigrațiunii din câteși patru unghiurile lumii.”  
 
Condamnând liberalismul, Eminescu condamnă un întreg sistem de conducere și o  
 
întreagă organizație de stat.  
 
V. Statul este un organism, instituțiile organele lui firești  
 
În viziunea lui Eminescu, statul este un organism foarte sensibil. Întocmai  
 
cum un organism își caută formele firești de viață și statul are nevoie de instituții  
 
reieșite în mod firesc din natura lui, spre a-și asigura viața. Asupra statului ca  
 
organism există multe reflexii în publicistica lui Eminescu. El afirma: „Un stat e un  
 
întreg organic și întocmai precum eu am întotdeauna conștiință prealabilă despre  
 
actele de voință ce se petrec în trupul meu, așa și țara trebuie să știe tot ceia ce  
 
urmeazăa se face în numele și în interesul ei”.  
 
Concepând statul ca un organism, Eminescu explică în ce constă arta  
 
politică: „arta politică e ca arta medicului: are să subvină acțiunii și reacțiunii  
 
binefăcătoare a naturii.” Menirea artei politice este: „să subvină acțiunii și  
 
reacțiunii binefăcătoare a naturii, nu să impună legi a priori unui organism, care nu  
 
poate trăi decât în conformitate cu legile lui înnăscute.”  
 
Expunând ideile sale asupra statului și societății ca fapte ale naturii,  
 
Eminescu consideră că statele au tendința naturală de a se osifica în forme de a  
 
6  
 
avea forme stabilite prin care generațiile trec de-a rândul asemenea materiei care  
 
trece prin formele existenței. În societatea privită din orice punct al dezvoltării,  
 
sunt conținute fazele ei viitoare, legile, dreptul, religia: acestea nu sunt decât  
 
organele vitale ale societății. Eminescu percepe instituțiile ca niște organe ale  
 
corpului social care se dezvoltă după legile naturii. Privind felul cum se  
 
introduceau la noi instituții neizvorâte din propria viață, era firesc ca Eminescu să  
 
ajungă la convingerea că acestea constituiau un atentat la legile dezvoltării firești a  
 
unui stat.  
 
VI. Legile progresului și civilizației  
 
Eminescu era convins că societatea nu progresează prin salturi. Adoptând  
 
principiul leibnitzian, Eminescu afirma: „Cine-și închipuiește a putea progresa prin  
 
salturi, nu face decât a da înapoi.”  
 
Eminescu atacă formele nou introduse deoarece nu s-a ținut seama de fondul  
 
românesc tradițional: „Noi susținem că poporul românesc nu se va putea desvolta  
 
ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru desvoltarea sa tradițiile sale  
 
istorice, astfel cumele s-au stabilit în curgerea vremilor.” Într-un alt articol, afirma:  
 
„Noi susținem că, e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră  
 
românească, decât să mergem repede înainte, desbrăcâdu-ne de dânsa prin străine  
 
legi și străine obiceiuri.”  
 
În opinia lui Eminescu, progresul se realizează încet, dar garantat. El se  
 
ridică împotriva inovatorilor care introduc legi și instituții fără să țină seama de  
 
legile naturale ale progresului și fără să respecte ceea ce este tradiție și fond  
 
național. Eminescu și-a asumat rolul la redacția ziarului Timpul de a arăta cum  
 
spoiala și fraza mascau numai o lipsă de fond adevărat. Eminescu era deplin  
 
convins de adevărul susținut de el și de ușurința inovatorilor: „veacurile viitoare nu  
 
vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreț, peste ușurința cu care aruncăm la noi  
 
bunuri morale, pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv și mai tânăr, ar  
 
risca liniștea publică chiar.”  
 
În ideea a ceea ce înseamnă o civilizație adevărată, Eminescu atacă formele  
 
introduse. Civilizația adevărată nu înseamnă introducerea formelor de viață  
 
potrivite cu alte națiuni care își urmează evoluția lor firească. Legile cele mai bune  
 
7  
 
într-o țară, pot să aducă spre prăpastie o altă țară, asemeni unui medicament bun  
 
pentru un organism, care poate fi în același timp dăunător pentru un altul.  
 
Civilizația adevărată răsare din adâncimi proprii, din rădăcini proprii, nu din  
 
imitarea obiceiurilor și instituțiilor străine.  
 
Pentru a ajunge la o civilizație adevărată, trebuie ținut cont de ceea ce  
 
trecutul nostru a creat și pe baza lui să acționăm: „Deci orice civilizație adevărată  
 
nu poate consista decât într-o parțială întoarcere la trecut, la elementele bune,  
 
spătoase, proprii de desvoltare.”  
 
Introducerea instituțiilor și formelor nu l-au înșelat pe Eminescu, el  
 
identificând această falsă civilizație. Eminescu preferă să fim un stat sănătos cu  
 
instituții barbare, decât un stat putred cu instituții frumoase.  
 
Eminescu a atacat formele introduse pentru că pricinuiau istovirea și sărăcia  
 
națiunii pe de o parte și nu țineau seama de tradițiile și fondul național pe de altă  
 
parte, iar din această atitudine reiese gândul statornic la națiunea noastră pe care  
 
Eminescu ar fi vrut să o vadă progresând în mod firesc spre o civilizație proprie.  
 
VII. Legea muncii  
 
În concepția sa politică, Eminescu evidențiază unicul mijloc de a ajunge la  
 
realizarea unui cuprins corespunzător formelor introduse și anume: munca,astfel el  
 
afirma: „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneși.” De  
 
asemenea, Eminescu susține că numai munca serioasă ne poate duce la un progres  
 
real: „Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizație asemănătoare cu cele  
 
mai înaintate, nu sunt în stare de a înlocui munca și o stare de lucruri ce nu se  
 
întemeiază pe ea, e o fantasmagorie care va dura mai mult sau mai puțin, dar se va  
 
preface în fum la suflarea recei realități”.  
 
Eminescu cere tuturor membrilor națiunii contribuția prin muncă, pentru a  
 
avea dreptul de a se bucura de viața de stat. El numește aceasta „teoria socială a  
 
compensației” în baza căreia o clasă socială sau un individ compensează numai  
 
prin munca intelectuală sau fizică.  
 
Privind viața publică a acelei perioade și găsind pretutindeni saltimbanci ai  
 
vorbelor, nepregătiți, gata să jongleze cu orice principii, improvizați gata să  
 
8  
 
reformeze totul prin magia jocurilor de cuvinte, înstăriți și înscăunați în raguri  
 
peste noapte, profesând o limbuție neserioasă dar lucrativă, Eminescu arată singura  
 
temelie a progresului și civilizației: munca.  
 
VIII. Conservatorismul naționalist al lui Eminescu  
 
Eminescu pretinde de la un program conservator crearea tuturor condițiilor  
 
necesare unui progres firesc în toate ramurile de activitate ale națiunii. Apropierea  
 
lui Eminescu de convingerile conservatoare se observă din notele lui manuscrise și  
 
din diferite articole scrise în perioada studiilor la Viena.  
 
Influența austriacă cuprinde însă întreaga doctrină conservatoare pe care  
 
Eminescu și-o expune și în articolele din ziarul Timpul, din care reiese convingerea  
 
lui că doar conservatorii pot salva națiunea și că un stat liberal nu poate fi puternic:  
 
„Dacă liberalii sunt patrioți și naționaliști, vor trebui să devie reacționari și să  
 
împărtășească cu noi acest titlu, cu care azi ne fac imputări”.  
 
În opinia lui Eminescu, doar conservatorii sunt capabili de a combate răul  
 
din țară, doar legile conservatoare pot fi bune și oricine voiește îndreptarea  
 
lucrurilor va trebui să devină mai mult sau mai puțin conservator.  
 
Încrederea lui Eminescu nu se limitează la activitatea trecută și prezentă a  
 
conservatorilor, ci se răsfrânge și asupra a ceea ce ei vor face în viitor: „Unul este  
 
partidul conservator cum una este țara, una Constituția liberală dată de același  
 
partid conservator, precum și tot ce s-a făcut și se va face vreodată pentru unirea  
 
neamului românesc, de către partidul conservator se va face”.  
 
Eminescu este de părere că partidul conservator nu trebuie să lupte împotriva  
 
principiilor de libertate și egalitate, ci împotriva abuzului ce se face prin acestea.  
 
Convins că liberalii au falsificat instituțiile în ființa lor și că se folosesc de  
 
ele numai pentru paradă și satisfacere de interese, Eminescu consideră că partidul  
 
conservator are menirea de a da formelor un cuprins real.  
 
Liberalii discreditează instituțiile prin abuz, conservatorii trebuie să le  
 
conserve prin realizarea fondului lor.  
 
În atitudinea sa politică, Eminescu este intransigent în ceea ce privește  
 
principiile. Convins fiind că instituțiile noastre trebuie să reprezinte ceva real, nu  
 
9  
 
numai forme goale, Eminescu susține că tot ce se face în țară trebuie să aibă ca  
 
punct de plecare Constituția țării în întregul ei.  
 
Eminescu înțelege constituționalismul ca păzirea reală a principiilor înscrise  
 
în pactul fundamental al țării. El pretinde ca factorii de guvernământ să-și  
 
îndeplinească fiecare misiunea precisă de legi și să nu le încalce. De asemenea,  
 
Eminescu pretinde ca fiecare factor să-și cunoască atribuția specifică și să fie  
 
responsabil de îndeplinirea ei. Fiind contra imixitudinei de puteri, Eminescu cere  
 
ca alegătorul să fie lăsat să-și exercite în conștiință datoria cetățenească și să nu fie  
 
supus presiunilor morale și materiale. Constituționalism nu înseamnă doar simple  
 
forme sub care totul este fals, forme care ascund doar o societate organizată de  
 
exploatare și intimidare a țării.  
 
Ținta supremă a partidului conservator trebuie să fie întărirea elementului  
 
național și apărarea lui împotriva a tot ceea ce l-ar primejdui: „Și ținta noastră a  
 
fost totdeauna conservarea elementului național și ocrotirea acestui element contra  
 
concurenței excesive și a propriei lui neprevederi. Fie ce zi ce trece ne convinge  
 
mai mult că aceasta trebuie să fie ținta supremă, nu numai a oricărui conservator,  
 
dar a oricărui român care vrea să aibă o țară românească”.  
 
Astfel pentru Eminescu a fi conservator se identifică cu a fi român și a voi  
 
binele națiunii. Felul cum înțelege el dezvoltarea țării în temeiul principiilor  
 
conservatoare nu este ostil progresului politic și social. În concepția politică a lui  
 
Eminescu există un spirit pe care trebuie să îl înțelegem, un spirit conservator care  
 
vizează pregătirea unei evoluții, nu săvârșirea de salturi schimbătoare a lucrurilor.  
 
IX. Antiliberalismul lui Eminescu  
 
Pe cât de mare este încrederea lui Eminescu în conservatori, pe atât de mare  
 
este convingerea lui că liberalii și liberalismul în esență nu pot face o națiune să fie  
 
puternică și să progreseze în mod firesc și continuu.  
 
Eminescu a atacat politica liberală cu toate aspectele ei, a înfierat pe cei de  
 
proveniență nesigură care alcătuiau partidul liberal, a mărturisit adesea  
 
convingerea că liberalii sunt dușmanii națiunii.  
 
La baza neîncrederii lui Eminescu în liberali sunt diferențele de origine și de  
 
caracter dintre liberalism și conservatorism. Pe când conservatorul are ca armă  
 
10  
 
adevărul, liberalul se servește de intrigă și viclenie; pe când conservatorul se  
 
exprimă sincer, liberalul ascunde întotdeauna adevărata intenție.  
 
Eminescu a manifestat o nemărginită dragoste pentru țărănime care pentru el  
 
se identifica prin însăși nația. Iar această dragoste i-a amplificat înverșunarea  
 
împotriva liberalilor care, după părerea sa, exploatau doar națiunea. Este  
 
interesantă ideea pe care o exprimă într-unul dintre articolele sale politice: „ să se  
 
răscoale țăranii cândva în România pentru a scutura jugul ciocoilor și atunci vei  
 
vedea dacă vom trăi pe acele vremuri, cât de sanguinari și cât de nemiloși vor fi  
 
acești democrați față cu poporul răsculat.”  
 
Eminescu este convins că legislația liberală a încurajat lupta de exploatare,  
 
această legislației fiind exclusiv în favoarea clasei de mijloc, care în acea perioadă  
 
era formată din evrei, astfel că prin liberalism Eminescu prevedea o epocă  
 
dominată de evrei, față de care domnia fanariotă ar fi fost o epocă de aur.  
 
Visul lui Eminescu era un stat puternic prin care națiunea să se dezvolte și  
 
să-și îndeplinească menirea ei civilizatoare.  
 
La baza atitudinii politice a lui Eminescu nu sunt numai sentimentele unui  
 
militant pentru un partid și ci o gândire bine fixată asupra conservatorismului și  
 
liberalismului în genere.  
 
Suflet aprins și entuziast, minte gânditoare și preocupată de toate problemele  
 
vieții naționale, Eminescu și-a pus toată energia în serviciul ideilor pe care le  
 
considera mântuitoare. Prin gândirea sa politică, Eminescu nu reprezintă o simplă  
 
atitudine de poet sau de ziarist înfeudat unui partid, ci o clară concepție  
 
naționalistă.  
 
X. Corupția  
 
Abordând aspectul corupției, jurnalistul Mihai Eminescu scria: „corupția e  
 
mijlocul cel mai lesnicios de trăi în România. Acesta este spiritul cel rău care  
 
desface societățile românești și le nimicește pân-în sfârșit; acesta este veninul care  
 
dă loc la mișcări sociale și la nemulțumire … contribuie a destrăma spiritul public,  
 
11  
 
a-l face să nu mai creează nici în drept, nici în bine, a nu mai aștepta nimic de la  
 
muncă, totul de la tertip și de la apucătură…  
 
Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor decât priveliștea  
 
corupției și a nulității recompensate…. Această priveliște îi ia poporului încrederea  
 
în valoarea muncii și în siguranța înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că,  
 
fără a ști ceva și fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat și om cu vază…  
 
contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup la  
 
grupuri din ce în ce mai numeroase de cetățeni.“  
 
Identificând mita ca una dintre cele mai accentuate forme ale corpuției,  
 
Eminescu afirma: „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită  
 
capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”.  
 
Eminescu în articolele sale politice, condamnă interesul personal practicat în  
 
politică în defavoarea interesului național astfel: „Din momentul în care luptele de  
 
partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în  
 
care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu  
 
mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută  
 
puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere  
 
precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai  
 
e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe  
 
atât de vrednice de condamnat”.  
 
Eminescu identifică și diviziunile sociale, a căror apariției este cauzată de  
 
existența corupției, fapt care l-a determinat să afirme: „În situaţiunea politică şi în  
 
condiţiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare  
 
de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate  
 
raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem  
 
zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revoluţiunile ce  
 
ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de  
 
lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească  
 
această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult  
 
societatea noastră în tabere ostile”.  
 
Fiind de părere că activitatea politică trebuie desfășurată de către persoane  
 
capabile de a desfășura această activitate pe cât mai bine posibil, Eminescu  
 
12  
 
abordează cu vehemență greșelile politicienilor afirmând: „Greşalele în politică  
 
sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică  
 
dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei"  
 
Suflet aprins și entuziast, minte gânditoare și preocupată de toate problemele  
 
vieții naționale, Eminescu și-a pus toată energia în serviciul ideilor pe care le  
 
considera mântuitoare. Prin gândirea sa politică, Eminescu nu reprezintă o simplă  
 
atitudine de poet sau de ziarist înfeudat unui partid, ci o clară concepție  
 
naționalistă.  
 
09.01.2019  
 
Rațiu Silviu  
 
Bibliografie  
 
1. Eminescu, Opere, vol. III, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999  
 
2. Eminescu, Opere, vol. IV, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999  
 
3. Eminescu, Opere, vol. V, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999  
 
4. Eminescu, Opere, vol. VII, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999  
 
5. Eminescu, Opere, vol. X, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999  
 
6. Radu Mihai Crișan, Eminescu interzis - Gândirea politica, București,  
 
Editura TIBO 2009  
 
Referinţă Bibliografică:
GÂNDIREA POLITICĂ A LUI MIHAI EMINESCU - DISCURS PREZENTAT DE SILVIU RAȚIU CU OCAZIA EVENIMENTULUI CULTURAL ORGANIZAT ÎN CINSTEA GENIULUI LITERATURII ROMÂNEȘTI / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2932, Anul IX, 10 ianuarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!