CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Copii >  





CETATEA ZÂNELOR
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A fost odată, pe vremea când munţii atingeau cerul cu coamele lor şi râurile scormoneau adâncurile pământului până-n miezul lui, o cetate straşnică, ridicată în vârful unei stânci atât de înalte încât nimeni nu se putea lăuda că ştia unde se termina. Această cetate era locuită de zâne, una mai frumoasă ca alta, una mai vitează ca alta şi una mai iscusită ca alta. Nimeni nu ştia de unde apăruseră aceste zâne şi de ce îşi ridicaseră cetatea tocmai acolo, dar se vorbea că munţii aceia pe care se afla stânca cu cetatea erau plini de aur. Cum altfel se explica bogăţia de vite care păşteau păşunile din jurul cetăţii sau belşugul care începu a curge pe acele meleaguri imediat ce zânele puseseră piciorul pe ele? 
  
În acel ţinut al zânelor, în care ploile erau calde şi bogate şi umpleau pământul de roade iar soarele vizita cu drag livezile îngreunându-le de poame, locuiau şi oameni, de bună seamă, dar nu orice fel de oameni. Aceşti oameni erau harnici, curajoşi, puternici şi, mai ales, paşnici. Nu le deranjau pe zânele din cetate, căci oricum nu le cunoşteau graiul şi nici nu se atingeau de bogăţiile lor, chiar de se mai întâmpla câteodată ca vreo zână ieşită la scăldat să-şi uite pe lângă izvoare vreunul dintre straiele cusute cu fir de aur sau podoabele cu care îşi primeneau părul sau trupul. Mai mult, începură chiar să aibă grijă de turme şi de cirezi, să lucreze mai cu râvnă pământul, văzând că zânele n-au nimic împotrivă să le dea o mână de ajutor ca traiul să le fie mai bun. 
  
Aşa cum se întâmplă de obicei cu lucrurile nemaivăzute şi nemaiîntâlnite, vestea frumoaselor zâne şi a cetăţii lor de aur din vârful stâncii se duse ca vântul în întreaga lume. Nu trecu deci mult timp până când primul împărat dornic de înavuţire călcă cu oaste acele meleaguri. Se adunară locuitorii la sfat şi porniră cu mic cu mare să le ţină piept vrăjmaşilor. Zânele nu stătură mult pe gânduri şi se alăturară lor, luptând cu vrednicie până ce toţi străinii fură alungaţi din ţinut. Dar o astfel de izbândă nu făcu decât să sporească şi mai mult faima zânelor. Printre toţi regii şi împăraţii dornici să cucerească cetatea de aur a zânelor, se afla şi unul tare viclean, Împăratul Cremene, care, văzând că cetatea de aur nu putea fi cucerită şi că zânele luptau mai straşnic decât orice oştean, trimise după o vrăjitoare iscusită. 
  
- Vreau să ştiu cum aş putea să cuceresc cetatea de aur a zânelor, îi spuse el femeii, pentru asta, am să îţi dau orice răsplată vei cere! 
  
Vrăjitoarea bolborosi ce bolborosi peste globul ei magic de cristal, presără fierturi peste fierturi peste bagheta magică cu care făcu semne peste semne, dar tot nu reuşi să afle secretul cuceririi cetăţii de aur. 
  
- Măria Ta, zise în cele din urmă aceasta, puterile mele sunt întrecute de cele pe care le are Hâra, cea mai bătrână şi mai spurcată vrăjitoare. Te pot duce la ea, căci niciodată nu iese din vizuina în care trăieşte. 
  
Zis şi făcut. Merse Cremene la Hâra, care îl privi cu singurul ei ochi teafăr ascuns de laţele soioase care fuseseră cândva părul ei şi îl împunse cu toiagul noduros de care se sprijinea, drept în piept: 
  
- Am să îţi spun tot ce ştiu, dar vreau să îmi aduci ca răsplată inima reginei zânelor. 
  
Se învoi împăratul fără să clipească, nerăbdător să afle cum puteau fi înrobite zânele. 
  
- Află atunci că în celălalt capăt al lumii trăiesc uriaşii, singurii care ar putea şi ar îndrăzni să le ţină piept zânelor. Nu cu mult timp în urmă a fost un război crâncen între ei, căci Uriaşul Uriaşilor a mâncat o întreagă cireadă de vite care aparţinea reginei zânelor. Zânele i-au bătut şi i-au alungat pe toţi uriaşii la capătul lumii, dar Uriaşul Uriaşilor a promis răzbunare. Cu ajutor din partea lui şi câteva dintre vrăjile mele, cetatea de aur a zânelor ar putea fi cucerită. 
  
Se bucură Cremene şi se pregăti de drum căci nimic nu îl mai putea ţine acum departe de bogăţiile din cetatea zânelor. Uriaşul Uriaşilor se învoi de îndată să îl ajute, bucuros şi el că dăduse de urma vrăjmaşelor sale şi, împreună, călăuziţi şi protejaţi de vrăjile Hârei, pătrunseră pe nesimţite, mişeleşte, în cetatea de aur. Zânele se odihneau după o zi de muncă trudnică aşa încât, până să se dezmeticească, erau cu toate înlănţuite iar cetatea lor înrobită. Înnebunit de strălucirea aurului şi a bogăţiilor aflate la tot pasul, Cremene uită pe moment de promisiunea făcută Hârei de a-i duce inima reginei zânelor. Când îşi mai veni în fire şi o căută printre zâne, află că Uriaşul Uriaşilor o urcase în spinarea lui şi se făcuse nevăzut cu ea, mai găseşte-i de poţi, căci nici la capătul lumii şi nici în altă împărăţie nu mai fuseseră văzuţi de atunci. Nu-i mai rămase deci Împăratului Cremene decât să pună oşteni la pândă pe toate drumurile ce duceau la cetatea zânelor, gata să prindă pe oricine se apropia de aceasta, că era uriaş, zână sau vrăjitoare. 
  
În acest timp, Uriaşul Uriaşilor, a cărui inimă era însetată de răzbunare, o închisese pe Zorica, regina zânelor, într-o stâncă, de unde aceasta nu avea cum să mai vadă lumina soarelui şi nici să mai audă cântecul păsărilor. Plânse Zorica zile şi nopţi în şir după cetatea ei frumoasă, după viaţa ei plină de strălucire şi pace, până ce lacrimile i se adunară formând un izvor de cleştar care găsi în cele din urmă o cale de a ieşi din adâncul rece şi întunecat şi de a curge până la poalele cetăţii de aur. Privind-o pe zână aşa cum stătea în sălaşul ei din stâncă cu ochii strălucind de lacrimi şi părul lung, greu, din împletitura căruia începuseră să se ofilească şi să cadă flori cu parfum ameţitor, uriaşul îşi aminti cum fusese nu demult săgetat de drag şi dor pentru ea. Cât era de frumoasă regina zânelor! El nu ştiuse cum să-i atragă atenţia altfel decât înghiţindu-i o întreagă cireadă de vite, semn clar al puterii lui. Cândva, Uriaşul Uriaşilor nădăjduise că, aşa puternic şi chipeş cum era, avea să prindă şi Zorica drag de el şi să-l ia de bărbat căci oricine ştie că o zână îşi alege singură bărbatul nu se lasă aleasă. Regina zânelor, însă, se supărase amarnic pentru pierderea vitelor, îşi adunase oastea de zâne şi, curând, vestea pedepsirii uriaşilor zburase ca vântul în lungul şi-n latul pământului, spre marea lor ruşine. Cum ar fi putut trece peste aşa o mare supărare un uriaş ? 
  
Aşa se face că Hâra aşteptă mult şi bine ca Împăratul Cremene să-i aducă inima reginei zânelor. Furioasă, îşi chemă cele două pisici negre, fiecare mai mare decât un cal, poruncindu-le să-l aducă imediat pe Cremene la ea. Iată, deci, că împăratul nu apucă să se bucure destul de bogăţiile zânelor că se şi trezi într-o noapte ridicat din pat de două nămetenii cu ochi de jar care-l purtară drept în vizuina Hârei. 
  
Privindu-l răutăcios cu singurul ei ochi, vrăjitoarea făcu semn pisicilor să rămână să îl păzească de-a stânga şi de-a dreapta lui. 
  
- Aşa ne-a fost vorba, împărate? 
  
Se grăbi Cremene să-i spună cum fugise Uriaşul Uriaşilor cu Zorica în spinare înainte ca el măcar să-şi dea seama. 
  
- Primul şi primul lucru pe care trebuia să-l faci era să-mi aduci inima reginei zânelor, nu să te scalzi în bogăţii! Strigătul vrăjitoarei trezi câţiva lilieci care îşi luară zborul din văgăună, după ce îl loviră pe împărat cu aripile şi ghearele peste faţă. Acum, până îţi vei ţine cuvântul, îţi vei pierde înfăţişarea aceasta trufaşă. 
  
Nici una, nici două, bătrâna vrăjitoare îl transformă pe Cremene într-un şobolan. 
  
- Aşa vei putea căuta şi pe pământ şi pe sub pământ, până o vei găsi pe regina zânelor. Îţi vei recăpăta înfăţişarea numai când şi dacă îmi vei aduce inima ei. 
  
Şobolanul plecă deci în căutarea reginei zânelor. Nu fu prea greu să ia urmele uriaşilor, dar Uriaşul Uriaşilor nu era alături de supuşii săi. Rămase Cremene vreme de câteva zile în tabăra uriaşilor şi răbdarea îi fu răsplătită în cea de-a cincia zi, când Uriaşul Uriaşilor apăru singur, purtând pe umeri zece mistreţi şi zece urşi. Încinseră uriaşii o petrecere cum nu s-a mai văzut, care dură trei zile şi trei nopţi. În a patra zi, pe când toţi uriaşii dormeau duşi, Uriaşul Uriaşilor părăsi tabăra. Şobolanul se agăţă pe întuneric de cizma lui dreaptă, căci uriaşul păşea cu un picior pe un munte, cu celălalt pe altul, apoi cu unul într-o pădure şi cu celălalt în alta, de se cutremura pământul din temelii. 
  
Când Uriaşul Uriaşilor se opri în dreptul unui izvor, şobolanul era deja ameţit şi alunecă în iarbă lipsit cu totul de vlagă. Auzi un pocnet grozav şi văzu înmărmurit cum uriaşul deschide cu mâinile goale stânca din care izvora apa cristalină. Mare fu mirarea şobolanului să o vadă închisă în stâncă pe regina zânelor, palidă, plânsă şi totuşi neasemuit de frumoasă. Îşi luă imediat labele la spinare şi nu se opri decât în vizuina Hârei. 
  
- Aşa deci, îşi frecă mâinile încântată vrăjitoarea, regina zânelor e închisă în stâncă? Acum îmi voi recăpăta tinereţea şi frumuseţea! Am să-i înghit inima înainte de a se răci. 
  
- Nu uita de înfăţişarea mea, se milogi şobolanul, nu mai pot umbla cu picioarele astea scurte şi mi-e foame! 
  
- Ai să aştepţi şi tu aşa cum am aşteptat şi eu! Ani şi ani de bătrâneţe şi urâţenie au trecut peste mine până să reuşesc să pun mâna pe o regină a zânelor. Astăzi am să ies din vizuina mea după trei sute de ani de izolare. Trebuie să mă pregătesc! 
  
Neştiind ce i se pregăteşte Zoricăi, Uriaşul Uriaşilor îşi văzu de treburile lui după ce închise la loc stânca în care o ţinea prizonieră. Plecă la vânătoare, iar paşii îl purtară fără să vrea tocmai în ţinutul în care se afla cetatea zânelor. Pomii, nu demult plini de roade, acum se uscau unul câte unul, din cirezile de vite rotofeie nu mai rămăseseră decât o adunătură de animale numai piele şi oase, iar din oamenii aceia curajoşi, frumoşi şi veseli care se întovărăşiseră cu zânele, nu mai vedeai decât umbre strecurându-se temătoare pe după casele odată frumoase, acum dărăpănate şi înconjurate de buruieni. Numai pârâul format de lacrimile reginei zânelor mai strălucea la poalele cetăţii în amintirea zilelor pline de belşug şi pace de odinioară. Inima uriaşului tresări, cuprinsă de remuşcări. Uriaşul Uriaşilor se aplecă, luă în căuşul palmei apă din pârâul lacrimilor şi o sorbi încet. Până şi lacrimile Zoricăi erau dulci, gândi uriaşul simţind că îl cuprinde un dor şi mai aprig decât cel dinainte de războiul cu zânele. Hotărând pe loc să îi dea drumul reginei, Uriaşul Uriaşilor porni cu grabă să se întoarcă la stânca în care o ţinea prizonieră. 
  
Mare îi fu mirarea când, ajuns în locul izvorului, văzu că stânca lipsea iar apa secase. Nu trecu mult până să-şi dea seama că la mijloc era o vrăjitorie şi că numai Hâra putea fi vinovată pentru dispariţia stâncii în care era închisă Zorica. Cuprins de furie, din zece paşi, uriaşul ajunse la vizuina vrăjitoarei. 
  
- Hâră! strigă de se prăbuşiră zece păduri în jurul lui. Ai luat ceva ce îmi aparţine! 
  
- Pleacă sau te transform în piatră, se auzi vocea ascuţită a vrăjitoarei, mă pregătesc să devin tânără şi frumoasă! 
  
Uriaşul Uriaşilor nu se sperie cu una cu două. Ridică pumnul şi lovi în mijlocul adăpostului bătrânei, doborându-l cu totul. Apucă stânca, o deschise, o eliberă pe Zorica şi o închise pe Hâra în locul ei, înainte ca vrăjitoarea să îşi poată arunca asupra lui blestemele. 
  
Eşti liberă, îi şopti apoi reginei zânelor, şi iartă-mă dacă poţi! Nu am nici o scuză decât mândria mea rănită, căci sufletul meu a fost înrobit de frumuseţea, bunătatea şi vitejia ta. 
  
Zicând acestea, plecă cu umerii adunaţi, ca şi când ar fi purtat pe ei cea mai grea povară din lume. Se întoarse la uriaşii săi, în celălalt capăt al pământului şi se cufundă în tristeţe, încercând să uite chipul Zoricăi, lucru nu prea lesne, căci din toate părţile porniră să umble din nou vestea despre cetatea neasemuită a zânelor, care, odată cu întoarcerea reginei lor, se pare că devenise şi mai bogată şi mai strălucitoare decât înainte. Uneori, uriaşul se apropia de ţinutul acela cât să poată vedea păşunile luminoase, vitele grase, livezile bogate şi să asculte oamenii cântând serile în jurul focului în timp ce îşi depănau poveştile despre zâne şi mai ales despre neasemuita lor regină. Cu toţii aşteptau noaptea de Sânziene în care zânele aveau să iasă din cetatea lor şi să-şi aleagă soţi. Uriaşul Uriaşilor se întrista şi se întorcea la ai săi cu inima mai grea decât o avusese vreodată, înţelegând că după acea noapte, nu va mai cuteza măcar să se apropie de cetatea în care Zorica şi alesul ei aveau să trăiască o viaţă plină de belşug şi pace. 
  
Tocmai de aceea, în noaptea de Sânziene, se retrase în cea mai adâncă peşteră din cel mai înalt munte, ca să nu mai audă cântecele dulci ale zânelor, şi să nu mai simtă mirosul florilor împletite în părul lor, care ajungeau purtate de vânt în toate colţurile pământului. În bezna ascunzătorii sale, cu toate că era hărţuit de gânduri, reuşi în cele din urmă să adoarmă. I se păru că o visează pe Zorica, mai frumoasă decât o ştia, apropiindu-se de el cu părul numai fir aurit şi maci strălucitori, cu ochii plini de lumina bucuriei şi zâmbetul larg, întinzând braţele spre el şi mângâindu-l pe obraz. 
  
- Te-am ales pe tine, îi spunea în vis, tu eşti alesul meu! 
  
Uriaşul Uriaşilor se trezi brusc şi sări direct în picioare la astfel de minunăţie de vis. Şi ce să vezi? Visul era chiar aievea, căci, în fundul peşterii, răspândind lumină cu întreaga ei făptură era chiar Zorica, însoţită de un alai neasemuit de zâne, una mai frumoasă ca alta şi una mai gătită ca alta. Se ciupi uriaşul de braţ cât putu de tare. 
  
- Au! Nu visez! 
  
- Nu visezi, râse Zorica, am venit după tine! Vrei să locuieşti şi să domneşti alături de mine în cetatea zânelor? 
  
Nu trebuie să vă mai spun ce a răspuns uriaşul. Râsul lui se auzi până în fundul mărilor şi al oceanelor, tulburându-l pe regele acestora. 
  
- Ce se întâmplă? îşi întrebă acesta peştii, în timp ce se străduia să domolească valurile ridicate până la cer. 
  
- Regina zânelor l-a ales pe Uriaşul Uriaşilor de soţ, Măria-Ta! 
  
Regele mărilor şi oceanelor bătu din palme: 
  
-Negreşit trebuie să iau parte la nunta lor! Să mi se pregătească cea mai bună caleaşcă! 
  
Aşa se pomeniră zânele cu cetatea lor neasemuită plină de oaspeţi de soi şi de daruri care mai de care mai preţioase. Veselia cuprinse întreg ţinutul şi nu bag mâna în foc că petrecerea s-a încheiat până în ziua de azi. Baba Hâra a rămas închisă pe vecie în stâncă şi nu a mai putut face niciodată vrăji, iar Cremene a rămas pentru tot restul zilelor sale şobolan, însă nimeni nu le-a simţit lipsa. 
  
Referinţă Bibliografică:
CETATEA ZÂNELOR / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2385, Anul VII, 12 iulie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!