CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Copii >  





POIANA PĂSĂRII DE AUR
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
POIANA PĂSĂRII DE AUR  
 
Vorbesc bătrânii pe la porţi, seara când pruncii se-ndeamnă la somn, că n-ar fi poveste mai frumoasă şi mai vrednică de lipit pleoapele cum este cea a poienii păsării de aur. Nu se pot lăuda mulţi că ştiu această poveste! Ca să meriţi să o asculţi trebuie să iubeşti munţii, pădurile, izvoarele, florile şi mai ales păsările. Dacă îndrăzneşti să tragi cu urechea deşi nu te fereşti să rupi florile şi copacii şi să strici cuiburile păsărilor, te vei transforma pe loc în piatră! Spune drept acum, eşti vrednic să asculţi povestea aceasta minunată?  
 
Iată! Într-un sat de la poalele munţilor trăia un fecior sărac pe numele lui Ionică. Harnic era, nu-i vorbă, doar că nu-i era lui gândul la ziua de mâine ca să pună ceva agoniseală deoparte. Muncea în stânga şi-n dreapta pe la oricine avea nevoie şi îi cerea ajutorul, fără să ceară răsplată pentru munca lui, mulţumindu-se cu ceva de-ale gurii şi poate ceva de îmbrăcat. Tare vesel mai era Ionică! În timp ce muncea, fluiera de mama focului şi nici păsările nu îl întreceau în cântec.  
 
În satul lui Ionică, flăcăii se luau la întrecere din te miri ce. N-a pus el prea mult la inimă întrecerile acestea căci nimeni nu reuşise încă să îl întreacă la muncă sau la fluierat. Dar iată că într-o zi, în timp ce căra câţiva buşteni în curtea unui sătean, îl auzi pe acesta povestind cu feciorul său:  
 
- Am auzit că Măriuca, fata morarului, s-a hotărât să se mărite şi că îl va lua de bărbat doar pe acela care va purta la pălărie penele păsării de aur.  
 
- O fi Măriuca cea mai frumoasă, cea mai harnică şi cea mai cuminte fată din sat, dar dacă cere aşa ceva eu zic odată că îi lipseşte mintea şi a doua oară că va rămâne nemăritată, îi răspunse omul feciorului său, pentru că pasărea de aur nu există.  
 
- Se spune că a fot văzută în poiana de sub coasta muntelui.  
 
- Şi cine spune că a văzut-o?  
 
- Aşa umblă vorba printre ciobani, tătucă!  
 
- Nu te poţi lua prea mult după vorbele ciobanilor, râse omul, lor le place să scornească poveşti ca să le treacă timpul mai uşor la păşune.  
 
Poveşti, nepoveşti, fata morarului îşi lua în serios spusele. Nici unul dintre feciorii care treceau pe la moară nu se putea lăuda că fata i-a aruncat măcar o privire, ce să mai spună despre un zâmbet sau chiar o promisiune. Aşa se face că nu trecu mult până când pădurea de lângă poiana de sub coasta muntelui se umplu de feciori la pândă, puşi pe vânat pasărea de aur.  
 
Cât despre Ionică al nostru, din ziua în care auzise ce îşi doreşte Măriuca, flăcăul nu îşi mai găsi liniştea. Măriuca nu numai că era frumoasă, harnică şi cuminte, aşa cum o ştia toată lumea din sat, ci era şi singura fată de care flăcăul nostru prinsese drag. Nu că satul n-ar mai fi avut fete frumoase, harnice şi cuminţi, dar Măriuca avea o vorbă dulce şi blândă care îi înmuia lui Ionică picioarele şi un zâmbet care îi încreţea nasul plin de pistrui şi îi aducea gropiţe în obraji, făcându-l pe flăcău să nu mai poată scoate un cuvânt, ca şi când n-ar fi învăţat niciodată să vorbească.  
 
Pesemne că asta simţeau faţă de fata morarului şi alţi feciori dacă era să te iei după forfota din poiană. Una peste alta, însă, pasărea de aur nu se dădea nici măcar văzută, ce să mai spun să se dea prinsă. Trecură astfel zile, apoi săptămâni, luni şi în cele din urmă ani, fără ca vreun fecior să pună mâna pe acea pasăre de aur despre care ciobanii povesteau că ar poposi în poiană. Încet, încet, flăcău după flăcău renunţară cu toţii la vânătoare, convinşi că Măriuca se hotărâse de fapt să rămână singură la moară după ce tatăl ei avea să nu mai fie alături de ea.  
 
Ionică însă nu renunţase la visul său de a – şi duce zilele, câte avea să-i dea bunul Dumnezeu, alături de Măriuca. După ce îşi pierdu şi el zile şi nopţi la pândă fără rezultat, se hotărî să îi facă o vizită lui Baci Ştefan, cel mai bătrân dintre ciobanii din sat. Se vorbea că Baci Ştefan ştia câte-n lună şi-n stele dar că nu îi plăceau oamenii şi îi ocolea, trăind o viaţă de pustnic. Aşa se face că, trezindu-se cu flăcăul nostru la poartă, Baci Ştefan îşi asmuţi cei cinci câini ciobăneşti pe care îi avea, gândind că aceştia, aşa mari şi fioroşi cum erau aveau să îl alunge pe nepoftit. Ei, dar Ionică nu era vreun fricos care să îşi ia picioarele la spinare de frica unor câini ciobăneşti. Făcu ceea ce ştia el cel mai bine să facă: fluieră lung şi ascuţit către câini şi să vezi minune, animalele se culcară cuminţi la picioarele lui, lingându-i cizmele ponosite.  
 
- Ia, vezi-ţi de drum, strigă Baci Ştefan peste poartă, nu eşti binevenit!  
 
Îşi chemă câinii şi întoarse spatele flăcăului nostru. Ionică nu aşteptă să i se spună mai multe, intră în curte şi se porni din nou pe fluierat. Câinii ciuliră urechile, după care începură să alerge prin curte fugărind oile şi caprele până ce Baci Ştefan începu să strige din toate puterile:  
 
- Ajunge! Ce vrei de la mine?  
 
Oprindu-se din fluierat, îi spuse Ionică pentru ce a venit.  
 
- Ca să afli povestea păsării de aur trebuie să îmi slujeşti fără plată timp de trei ani.  
 
Se învoi Ionică, ce să facă? Munci pe rupte alături de Baci Ştefan, fie soare, fie ploaie, fie ninsoare, fără să se plângă, timp de trei ani încheiaţi. Mulţumit de ajutorul flăcăului, Baci Ştefan îşi luă rămas bun de la Ionică spunându-i la despărţire doar atât:  
 
- Pasărea de aur nu este doar o plăsmuire, ea vine în poiană o singură dată pe an, la începutul primăverii. Dacă e adevărat ceea ce cred eu despre tine, vei reuşi să îi afli singur povestea.  
 
Flăcăul se întristă peste măsură de puţinele vorbe ale ciobanului. Pentru atât lucrase el pe brânci timp de trei ani? Aşteptase o poveste din care să poată să înţeleagă cum să facă să prindă pasărea de aur. Fără poveste cum să vâneze pasărea? Privind înapoi spre casa ciobanului îşi dădu seama că acei trei ani în slujba lui Baci Ştefan se încheiaseră chiar la începutul primăverii. Zăpada se topise de tot pe culmile muntelui iar poiana de sub coastă era de-acum verde de iarba nouă care o acoperise. Bun înţeles că Ionică nu mai pierdu vremea şi o luă la fugă spre poiană.  
 
Aşteptă Ionică trei zile şi două nopţi cocoţat într-un pom de la marginea poienii ca pasărea de aur să se arate şi abia când se lăsă cea de-a treia noapte, o lumină orbitoare îl trezi de pe creanga pe care adormise răpus de oboseală. O minunăţie de pasăre se aşezase în mijlocul poienii iar penele ei de aur luminau întreaga poiană, pădurea şi muntele. Cu inima zbătându-i-se în piept gata să-i sară afară, flăcăul începu să fluiere încetişor. Pasărea începu să se legene în ritmul melodiei şi închise ochii de încântare. Ionică atât aştepta. Sări de pe creangă direct în poiană şi prinse pasărea de aur. Speriată, aceasta încercă să îşi desfacă aripile, dar, vezi tu, flăcăul o ţinea straşnic să nu aibă scăpare.  
 
- Om bun, om bun, lasă-mă să mă întorc la puii mei, începu să plângă pasărea, vor muri de foame şi de sete fără mine!  
 
Of, cât îşi dorea Ionică să fie cu Măriuca, tot nu îl lăsă sufletul să curme zilele păsării de aur. Stătu ce stătu pe gânduri, după care îi ceru păsării de aur în schimb să-i dea una dintre penele ei strălucitoare.  
 
- Dar nu pot face asta, suspină pasărea de aur, dacă îmi smulgi chiar şi o singură pană, eu am să mor!  
 
În cele din urmă, Ionică îşi luă gândul de la fata morarului şi lăsă pasărea liberă. Aceasta îşi întinse aripile şi se ridică în zbor deasupra poienii. Deodată îşi scutură puternic întregul trup şi zeci de pene pufoase căzură la pământ ca o ploaie măruntă de aur. Imediat ce atinseră iarba, penele se transformară în flori, nişte flori neasemuite, de un galben auriu, care umplură întreaga poiană cu strălucirea şi parfumul lor. Ce să mai facă acum bietul Ionică? Culese o floare şi îşi împodobi cu ea pălăria aşa cum şi-ar fi împodobit-o cu o pană, după care luă drumul morii.  
 
Măriuca tocmai pleca de acasă când se întâlni cu flăcăul nostru. Îi privi cu atenţie pălăria şi un zâmbet larg îi încreţi nasul pistruiat, aducându-i şi gropiţele în obraji:  
 
- Dar ce podoabă ai la pălărie, Ionică!  
 
Feciorul nu răspunse, bag seama că iarăşi frumuseţea fetei îl amuţise cu totul. Îşi ridică mâna la pălărie, scoase floarea şi o întinse fetei. Aceasta o luă şi îi trase în piept parfumul. Nu trebuie să vă spun mai multe. Că a fost floarea, că a fost bunătatea flăcăului, că au fost ambele la un loc, fata morarului îl îndrăgi pe dată pe Ionică. S-au cununat aşa cum se cuvine şi au trăit fericiţi la moara de lângă poiană. De atunci nimeni nu a mai văzut vreodată pasărea de aur dar, odată pe an, primăvara, în poiana din coasta muntelui, înfloresc flori galbene, strălucitoare şi parfumate, care, în bătaia vântului cântă povestea păsării de aur celor care ştiu să preţuiască pădurea, izvoarele, florile şi păsările.  
 
Foto:desen participant la Concursul naţional de creaţie artistică pentru copii "Aripi de primăvară" - Ediţia a ll-a, Tg.Mureş, 7 aprilie 2017, autor: Friciu Sofia, 7 ani, Reghin  
 
Referinţă Bibliografică:
POIANA PĂSĂRII DE AUR / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2304, Anul VII, 22 aprilie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!