CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Copii >  





LIA CEA ÎNŢELEAPTĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
LIA CEA ÎNŢELEAPTĂ  
  
 
  
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost eu n-aş fi putut să vă povestesc, un împărat nu foarte tânăr, nu foarte puternic şi nici foarte viteaz de felul lui, dar tare blând şi înţelegător, pe nume Pană-Împărat. El domnea în linişte şi pace peste Împărăţia Văzduhului fiind chiar frate cu Vântul şi văr cu Soarele. Palatul lui din nori nu era nici foarte mare, nici foarte bogat, nici măcar foarte strălucitor, dar era un palat plin de păsări care cântau de dimineaţa până seara şi adunau în sălile luminoase cele mai fantastice poveşti din lume. Tare-i mai plăcea lui Pană-Împărat să stea şi să asculte fiecare poveste cântată de fiecare pasăre! Se dusese vestea printre aripate că împăratul răsplătea regeşte orice poveste nemaiauzită, aşa încât ele zburau prin lume să adune noi şi noi întâmplări cu care să-l bucure pe bunul lor împărat.  
  
Într-o zi, la poarta palatului din nori, prăfuită şi pierită de oboseală, s-a oprit o pasăre cum nimeni nu mai întâlnise vreodată. Avea penele pe piept galbene, pe aripi portocalii şi pe cap roşii ca sângele.  
  
- Am şi eu o poveste pentru Pană-Împărat, a anunţat pasărea, o poveste de care nimeni n-a auzit vreodată şi pentru care vreau zece saci cu grăunţe de porumb, zece saci cu grăunţe de mei şi zece saci cu grăunţe de grâu.  
  
- De unde ştim noi că spui adevărul şi că povestea ta merită cât ceri pe ea? Întrebară cei doi cocostârci care păzeau poarta palatului.  
  
- Împăratul trebuie să hotărască asta, zise pasărea, de nu-i va plăcea nu mă va răsplăti!  
  
Cocostârcii se sfătuiră între ei şi hotărâră să îi dea drumul păsării străine în sala tronului. Şi bine făcură căci Pană Împărat tocmai se plângea că poveştile care îi erau cântate începuseră să semene unele cu altele. Pasărea nou-venită ceru să fie lăsată singură cu împăratul şi, cum acesta nu avu nimic împotrivă, prinse a-i cânta o poveste fără seamăn, despre o prinţesă neînchipuit de frumoasă închisă într-un turn de temutul Colţ-Împărat, stăpânul animalelor, pe care refuzase să îl ia de bărbat. Cu atâta dor şi jale cânta pasărea că Pană-Împărat îşi simţi lacrimile şiroindu-i pe faţă fără voie.  
  
Ei, dar împărat era el sau ce? Se sfătui cu fratele lui Vântul şi vărul lui Soarele şi, conduşi de pasărea cea ciudată, porniră spre turnul în care Colţ-Împărat ferecase prinţesa, Lăcrămioara pe numele ei. Cum făcu cum nu, Vântul dărâmă turnul după ce Soarele reuşi să îşi strecoare razele şi să o găsească pe prinţesă. Pană-Împărat o luă cu sine pe Lăcrămioara, care, în scurt timp îi deveni soţie, bineînţeles cu vrerea ei şi nu altfel.  
  
Colţ-Împărat se trezi şi fără turn şi fără prinţesă dar ce putea el face împotriva împăratului frate cu Vântul şi văr cu Soarele? Nimic altceva decât să jure răzbunare. Îşi găsi în cele din urmă şi el o prinţesă care să îl ia de bărbat, cu toate că încă i se mai părea că Lăcrămioara era cea mai frumoasă prinţesă din lume şi duşmănia continua să-l roadă pe dinăuntru cum roade viermele în măr. Împărăteasa îi născu un fecior, iar Colţ – Împărat avu grijă ca prinţul animalelor să prindă de mic ură pe păsări, pe Vânt, pe Soare şi, mai ales pe Pană-Împărat.  
  
- E duşmanul nostru de moarte, obişnuia să-i spună fecioraşului, dacă ar avea ocazia ne-ar dărâma palatul aşa cum a făcut şi cu turnul de la hotar!  
  
Îi arăta ruinele turnului în care cândva fusese ferecată Lăcrămioara, uitând de fiecare dată să spună că acolo el ţinuse închisă o prinţesă nevinovată. Aşa crescu Mladin, prinţul animalelor, cu ură şi gând de răzbunare, iar când se făcu mai mare şi Colţ-Împărat era gata să-i lase întreaga sa împărăţie pe mână, hotărî că sosise timpul să îi arate el lui Pană-Împărat că nici o faptă rea nu putea rămâne nepedepsită şi că el unul nu avea să lase pe nimeni să-i ameninţe familia fără să plătească pentru aceasta. Aşa că, într-o dimineaţă, prinţul animalelor urcă pe leul său uriaş şi porni la drum, înarmat până în dinţi. Orice pasărea îi ieşea în cale sfârşea cu gâtul răsucit şi fără suflare.  
  
Nu trecu mult şi la poarta palatului din nori, un cuc mic şi care abia mai răsufla de speriat ce era, aduse vestea că păsările pier pe capete în drumul prinţului animalelor. Întristat peste măsură, Pană-Împărat părăsi palatul din nori cu gândul de a-l întâlni pe fecior şi de a-l întreba ce rău i-au putu face aripatele de au meritat o astfel de soartă. Nici prin gând nu i-a trecut bunului împărat că prinţul Mladin atâta aştepta, să îl prindă departe de palat, departe de Vânt, departe de Soare şi de oricine i-ar fi putut sări în ajutor. Nu apucă deci împăratul păsărilor să facă nici doi paşi prin prima pădure din drumul său, că se trezi cu un sac tras peste cap, legat strâns şi aruncat pe spatele leului care îl duse cât ai clipi în palatul lui Colţ-Împărat. Abia când îi fu scos sacul, Pană-Împărat putu vedea unde era. Colţ-împărat nu îşi mai încăpea în piele de bucurie. Îşi strângea în braţe feciorul, râdea şi sărea în sus ca un broscoi pe malul unui lac. În cele din urmă, Pană-Împărat fu închis într-o grotă de sub pământ, într-o cuşcă atârnată deasupra unui lac fără fund, unde nu putea pătrunde nici rază de Soare şi nici pală de Vânt.  
  
- Aici să-ţi putrezească oasele, îi strigase Colţ-Împărat, să te usuci fără hrană şi apă, aşa cum s-a uscat inima în mine când mi-ai furat fericirea!  
  
Ce putea face sărmanul Pană-Împărat? Dacă se mişca prea mult, cuşca atârnată în funii deasupra lacului se putea prăvăli în apă, iar el ar fi sfârşit înecat. Trecură aşa clipe fără număr pentru împăratul păsărilor până când i se păru că aude un ciripit. Deschise ochii acum obişnuiţi cu bezna şi văzu strălucind lângă lac misterioasa pasăre care îi cântase cândva povestea Lăcrămioarei.  
  
- Cum ai ajuns tu aici în fundul pământului?  
  
Atunci pasărea se dădu de trei ori peste cap şi se prefăcu într-o zână mică şi drăgălaşă.  
  
- Eu sunt sora împărătesei tale, Lăcrămioara! Văd că acum tu ai dat de necaz, împărate! Eu sunt doar o făptură de ceaţă şi nu te pot ajuta, dar pot duce vorbă la palatul tău că eşti prizonierul lui Colţ-Împărat.  
  
Zis şi făcut. Auzind că iubitul ei soţ fusese prins de Colţ-Împărat, Lăcrămioara prinse a vărsa lacrimi peste lacrimi care, rostogolindu-se din nori, cum cădeau pe pământ se transformau în floricele mărunte, albe, ca nişte clopoţei. Ei, dar uitasem să vă spun că împărăteasa Lăcrămioara şi Pană-Împărat fuseseră binecuvântaţi cu o fată mai frumoasă decât o zână şi mai înţeleaptă decât orice vrăjitoare, pe numele ei Lia. Văzându-şi mama atât de îndurerată, Lia hotărî să pornească chiar ea în căutarea tatălui său. Soarele şi Vântul o pregătiră de drum, dăruindu-i o legăturică:  
  
- Nu ai nevoie de mai multe, îi zise Soarele, dacă foloseşti cu cap ceea ce găseşti în ea, te vei întoarce împreună cu tatăl tău.  
  
- Şi nu uita, îi zise şi Vântul, cu grabă nu faci nici o treabă!  
  
Mirată de sfaturi şi daruri, Lia îşi luă trei perechi de încălţări de fier, trei perechi de încălţări de lemn şi trei perechi de încălţări din piele de şarpe, apoi porni la drum.  
  
Cum mergea ea aşa, singură, o apucă urâtul şi începu să cânte. Avea Lia o voce, cum nici o pasăre nu avea, dulce, caldă şi plină de dor. Merse cântând până i se toci prima pereche de încălţări de fier. Când se aşeză să încalţe a doua pereche, văzu că puţin în urma ei se oprise o vietate mică cu cap de iepure, corp de om şi coadă de veveriţă. Fără să o ia în seamă, Lia porni din nou la drum cântând. Când se toci şi a doua pereche de încălţări din fier, se opri să le înlocuiască şi văzu din nou arătarea cea ciudată oprită puţin în urma ei.  
  
- Hei, mă urmăreşti?  
  
Speriată, arătarea o luă la fugă. Lia încălţă a treia pereche de fier şi îşi continuă drumul cântând. Abia când se tociră şi cele din urmă încălţări din fier fata ajunse în împărăţia animalelor. Dădu să încalţe prima pereche de încălţări din lemn când văzu ceva mai în urmă arătarea cu cap de iepure, urmărindu-i atentă fiecare mişcare.  
  
- Vino, dacă vrei să mergi alături de mine, nu mă supăr!  
  
Din nou o luă la fugă arătarea cu cap de iepure, corp de om şi coadă de veveriţă. Şi din nou se opri în urma ei, când fata îşi schimba încălţările tocite.  
  
- Uite, mai am o pereche de încălţări din lemn şi dacă le doreşti, ţi le dăruiesc. Mi-au mai rămas doar trei perechi de încălţări din piele de şarpe, dar pe acelea le ţin pentru zilele care urmează. Văd că eşti desculţă, aşa că ţi-ar prinde bine cu siguranţă.  
  
Nici nu zise bine ce avea de zis că arătarea se repezi spre ea, apucă încălţările de lemn şi se făcu nevăzută în pădure. Lia îşi luă prima pereche de încălţări din piele de şarpe şi porni hotărâtă către palatul falnic care se vedea deja printre copacii stufoşi.  
  
Bătu la poartă cu putere şi aşa se făcu că îi deschise tocmai Mladin, fiul lui Colţ-Împărat, care se pregătea de plecare. Cum o mai privi flăcăul! Bag seama că nu mai văzuse în viaţa lui o fată atât de frumoasă cum era cea din faţa lui.  
  
- Bună vremea domniei-tale, salută Lia cu un zâmbet mic, primiţi călători pentru odihnă în acest palat?  
  
Uitând şi să salute şi să răspundă, flăcăul se dădu la o parte din poartă şi îi făcu loc fetei să intre pe lângă el. O măsură cu privire şi îşi simţi obrajii luându-i foc. Frumoasă mai era străina aceea!  
  
- Cine eşti? De unde vii? Încotro te îndrepţi?  
  
- Multe întrebări, râse Lia şi vocea ei minunată răsună în palat ca un cor de clopoţei de argint, dar voi răspunde la fiecare. Sunt fiica părinţilor mei, de unde vin eu şi până aici am ros trei perechi de încălţări de fier şi două de lemn şi mă îndrept spre ceea ce doresc să găsesc.  
  
Nu înţelese mai nimic Mladin, dar îi zâmbi cu toată gura, mulţumit de orice răspuns i-ar fi dat ea. Se bucura să aibă un astfel de oaspete în palat, deşi Colţ-Împărat nu se bucură defel când o văzu.  
  
- Îmi aminteşte de cineva, îi zise feciorului său, cine spune că este?  
  
- Fiica părinţilor ei, răspunse Mladin.  
  
- Ce nume e acesta?  
  
- Numele meu este Lia, zise fata auzind vorbele fără fereală ale împăratului. Nu am mare lucru să vă răsplătesc omenia de care aţi dat dovadă primindu-mă în palat decât să vă cânt, poate, ceva.  
  
- Da, fu de acord imediat prinţul.  
  
- Mda, acceptă şi tatăl lui.  
  
Şi porni Lia să cânte cum nu mai cântase în viaţa ei, tocmai povestea părinţilor ei, despre o prinţesă închisă într-un turn de un împărat hain, despre salvarea ei, despre iubirea dintre prinţesă şi cel care o salvase. Vocea ei îi vrăji pe toţi cei prezenţi. Mulţi începură să lăcrimeze, iar prinţul Mladin se îndrăgosti până peste cap de frumoasa cântăreaţă.  
  
- Stai, o opri deodată Colţ-Împărat, ce cântec e acesta?  
  
Mânios nevoie mare, fu gata să o arunce pe fată în temniţă.  
  
- Dar cu ce a greşit? Sări Mladin. E un cântec, doar un cântec. Dacă nu-ţi e pe plac, nu îl va mai cânta!  
  
Împăratul se ridică de la locul său şi părăsi sala tronului. Uşurat, Mladin îi ceru Liei să se plimbe alături de el prin grădina înflorită a palatului. Fermecat de ea, îi povesti câte în lună şi în stele, ba chiar se lăudă cum îl prinsese pe Pană-Împărat şi cum îl ascunsese în fundul pământului ca să nu îl mai găsească nimeni niciodată şi să se uite pentru totdeauna numele lui.  
  
- Doar eu am cheia de la cuşca din grota aceea pe care nimeni n-o cunoaşte înafară de mine şi de tatăl meu.  
  
Lia asculta cu luare aminte şi arunca din când în când câte o privire cheii agăţate la brâul feciorului de împărat. Greu n-ar fi fost să i-o ia, dar îi era peste puteri să afle unde era acea grotă. Şi atunci, se auzi un bocănit înfundat pe aleea pietruită. De ei se apropie arătarea cu cap de iepure, trup de om şi coadă de veveriţă, putându-şi cu mândrie încălţările de lemn care păcăneau pe pietre.  
  
- Ah, uite-l şi pe Vezberbarel!  
  
Lia află acum că Vezberbarel, pe lângă că era un fel de spiriduş al animalelor, mai era şi servitorul lui Colţ-Împărat şi sfetnicul prinţului Mladin.  
  
- Bună vremea, Vezberbarel!  
  
Arătarea răspunse la salut cu un mormăit, după care dispăru în spatele unor tufe de trandafiri, în hohotele de râs ale prinţului.  
  
- De unde-o mai fi găsit şi încălţările acelea? Ce-i trebuie încălţări unui animal? Acum îl vom auzi cale de-o poştă când se va apropia de noi.  
  
- Dar are trup de om!  
  
- Cu siguranţă nu e om! Poate că a fost cândva, cine ştie, dar acum nu e!  
  
Lia nu mai spuse nimic şi îşi continuă plimbarea alături de prinţ cu gândul numai la ce avea de făcut pentru a-şi găsi tatăl şi a-l elibera.  
  
Făcu ce făcu toată ziua şi, la lăsarea întunericului, când în palat se aşternu liniştea, porni să-şi împlinească planul. Încălţările din piele de şarpe nu făceau nici un zgomot pe lespezile de piatră aşa că reuşi să se strecoare în odaia prinţului Mladin, să îi fure cheia de la brâu şi să iasă din palat fără să o simtă nimeni. Sau cel puţin aşa credea ea. Un mic bocănit în urma ei o avertiză că nu e singură.  
  
- Vezberbarel!  
  
- Vezberbarel ştie cine eşti! Vezberbarel nu va spune nimănui! Vezberbarel iubeşte cântecele tale! Vezberbarel mulţumeşte pentru încălţări!  
  
- Şi, oare, Vezberbarel nu ştie unde a fost dus tatăl meu?  
  
- Vezberbarel ştie orice taină din împărăţia animalelor!  
  
- Ar putea Vezberbarel să-i arate prinţesei Lia unde e tatăl ei?  
  
Arătarea păru suficient de mulţumită de felul în care vorbea prinţesa cu ea, aşa încât o călăuzi până la grota de sub pământ în care fusese atârnată cuşca în care zăcea mai mult mort decât viu Pană-Împărat. Lia scoase atunci legăturica dăruită de Soare şi Vânt şi numaidecât un mănunchi de raze luminară în jur ca ziua şi un curent de aer cald împinse cuşca către ea, sprijinind-o până când prinţesa reuşi să dezlege funiile cu care era legată. Să îşi scoată tatăl de acolo nu mai fu cine ştie ce mare lucru pentru curajoasa fată, iar Vezberbarel se arătă mai mult decât dornic să ajute.  
  
Numai că, staţi aşa! Când se făcu dimineaţă şi prinţul Mladin o căută pe Lia, mai ia fata de unde nu-i! Răscoli tot palatul, până în cel mai mic ungher, dar nu găsi nici urmă de prinţesă. Începu să intre la bănuieli cum că n-ar fi ceva tocmai curat legat de frumoasa fată când apăru cu o falcă în cer şi una-n pământ Colţ-Împărat:  
  
- Unde e fata?  
  
- Care fată?  
  
- Cea pe care ai primit-o în palat! Acum ştiu de cine îmi aduce aminte! De Pană-Împărat! A ajuns un zvon la mine cum că duşmanul meu de moarte ar fi avut o fată. Acum am s-o închid alături de el în grotă şi acolo să le putrezească oasele! Vreau să văd cum vine împărăteasa în faţa mea şi se roagă în genunchi să-i înapoiez fata.  
  
Ei, bineînţeles că nu găsiră fata şi că nu trecu mult până descoperiră că în grotă nu mai e nici urmă de împărat. Mânios peste măsură pe feciorul său, pe care îl credea singurul vinovat Colţ-Împărat îi porunci să plece şi să nu se întoarcă la palat până ce nu-i aduce legaţi în faţa lui pe împăratul păsărilor, împărăteasa lui şi fata lor. Ce să facă deci Mladin? Îşi încălecă leul şi luă calea palatului din nori. Acum mai trebuia doar să găsească un şiretlic prin care să reuşească să intre în palat, pentru că Pană-Împărat avusese grijă ca la întoarcerea lui cocostârcii să formeze în jurul palatului un cordon de pază de care nu puteai trece cu una cu două. Nici un călător nu era lăsat să ajungă în preajma palatului fără să fie luat la întrebări şi fără să primească aprobarea prinţesei Lia. În faţa palatului din nori, se ridicase un cort în care oaspeţii intrau, răspundeau întrebărilor, erau cercetaţi şi apoi aşteptau să fie primiţi, uneori chiar zile în şir.  
  
În prima zi în care Mladin ajunse în faţa palatului îşi luă înfăţişarea unui călător ostenit care caută sălaş pentru noapte.  
  
- Lângă pădure sunt câteva adăposturi ridicate pentru călători chiar de Prinţesa Lia, îi aruncă băţos unul dintre cocostârci, poţi înnopta mult şi bine acolo alături de alţi călători, nu e envoie să intri în palat.  
  
Mladin simţise că ia foc la aceste vorbe, dar îşi ţinu firea şi îşi petrecu prima noapte într-un astfel de adăpost, căutând un alt plan. Trecură aşa încă trei zile în care feciorul lui Colţ-Împărat nu reuşi să se apropie măcar de zidurile palatului nici în chip de cerşetor, nici în chip de precupeţ şi nici în chip de povestitor, căci se pare că Prinţesa Lia oprise chiar şi povestitorii să se mai apropie de tatăl ei. Gândindu-se la prinţesă, pe Mladin îl apuca fierbinţeala. Zicea el că e de furie, dar inima lui zicea altcumva. Se pare însă că feciorul lui Colţ-Împărat se născuse sub o stea norocoasă. În cea de-a cincea zi, fără să vrea, în adăpostul în care îşi petrecea noaptea, auzi un călător vorbind cu altul:  
  
- Eu voi intra chiar mâine în palatul din nori, te asigur, spunea un călător nou-venit, mă aşteaptă chiar Pană-Împărat să-mi dea o însărcinare legată de păsările lui dragi!  
  
- Asta dacă Prinţesa Lia nu are nimic împotrivă, fu de părere un călător care aştepta de două zile să fie primit în palat.  
  
- Nu va avea nimic împotrivă, doar sunt şi supusele ei.  
  
- Şi cum ce anume urmează să faci în palat?  
  
- Să strâng găinaţul şi să îl transport în grădină.  
  
În hohotele de râs ale călătorilor, Mladin se strecură afară din adăpost şi porni hotărât spre palat.  
  
- Stai aşa, îl opri un cocstârc, unde crezi că mergi?  
  
Împuns în piept de ciocul lung şi ascuţit, prinţul Mladin se opri încercând să pară cât mai umil cu putinţă:  
  
- Păi, am fost chemat la palat de Pană-Împărat.  
  
- Pentru care trebuinţă, mă rog?  
  
- Să strâng găinaţul şi să-l duc în grădină.  
  
- Tu eşti noul găinar?  
  
Nu-i veni să-şi creadă ochilor feciorului de împărat când fu condus tocmai în sala tronului în care o văzu pe Prinţesa Lia, mai frumoasă decât îşi aducea el aminte, împărţind grăunţe păsărilor adunate în jurul ei.  
  
- Ce e Cioc-Albastru?  
  
Cocostârcul care îl însoţea pe Mladin se înclină respectuos:  
  
- Măria-Ta, a venit noul găinar.  
  
Feciorul se înclină de mijloc şi îşi trase capul în jos în aşa fel încât fata împăratului să nu-i zărească chipul şi să nu-l poată recunoaşte.  
  
- Chiar aşa? Atunci, du-l în grădină şi arată-i ce are de făcut!  
  
Nu-i aruncase nici măcar o privire, se înfurie prinţul, fata lui Pană-Împărat era o răsfăţată şi o înfumurată. Mai târziu, cărând din greu găinaţul din coliviile de aur în care dormeau păsări măiastre, feciorul găsi că fata împăratului păsărilor era o leneşă lipsită de orice simţăminte şi de minte. Se strădui din răsputeri să nu uite pentru ce venise de fapt. Plin de găinaţ până în vârful capului îi veni tare greu să-şi ţină mânia în frâu şi să aştepte noaptea ca să îşi poată duce la îndeplinire în voie planul.  
  
Când liniştea căzu peste palatul din nori amuţindu-l, Mladin se strecură neauzit şi nevăzut către odăile în care ştia că dormeau împăratul, împărăteasa şi fiica lor. Tocmai pe când se pregătea să deschidă prima uşă, auzi un păcănit cunoscut.  
  
- Vezberbarel, ce cauţi tu aici?  
  
Arătarea căscă ochii mari şi se pregăti să fugă din faţa prinţului. Mai rapid decât spiriduşul animalelor, feciorul de împărat îl apucă de ceafă şi îl ridică de la pământ.  
  
- Din ăsta-mi erai?  
  
Nu zise bine aceste vorbe când uşa în faţa căreia se aflau se deschise şi Prinţesa Lia apăru în prag. Prins în lumina care se strecura din odaie, Mladin fu recunoscut imediat. Fata putea începe să ţipe, îşi zise feciorul de împărat dându-i drumul lui Vezberbarel şi apucând cu o mână coada groasă împletită a prinţesei şi-o răsuci pe braţ, lipindu-i de gât cuţitul scos cu cealaltă mână.  
  
- Te rog nu-i face nici un rău copilei mele!  
  
Mladin zări abia atunci femeia frumoasă care apăruse în capul scărilor.  
  
- Nu te apropia! Am să îl răzbun pe Colţ-Împărat şi nimeni nu mă va opri!  
  
- Dacă e vorba de răzbunare, eu ar trebui să mă răzbun pe Colţ-Împărat, spuse Împărăteasa Lăcrămioara şi îi povesti prinţului cum se petrecuseră cu adevărat lucrurile între Pană-Împărat şi Colţ-Împărat. Dacă vrei să te convingi cu ochii tăi, caută sub ruinele turnului. Acolo unde ajung lacrimile mele, cresc flori numite lăcrămioare. Am plâns atât de mult din cauza tatălui tău încât talpa turnului s-a acoperit cu o pătură de lăcrămioare. Noi nu dorim răzbunare, căci pacea e mai dulce decât orice pe lumea aceasta.  
  
Neîncrezător, Mladin se întoarse la tatăl său şi îi ceru acestuia să-i spună adevărul în ceea ce priveşte vrajba dintre el şi Pană-Împărat. Cum Colţ-Împărat o ţinea una şi bună cu vechea lui poveste, feciorul merse la turnul năruit de la hotar şi găsi, aşa cum spusese împărăteasa, ruinele acoperite de valuri de lăcrămioare. Înţelegând că crescuse şi trăise atâta timp în minciună, părăsi împărăţia animalelor şi plecă cât vedea cu ochii. Nu se opri decât la ţărmul unei mări nesfârşite, unde se aşeză pe-o stâncă şi rămase nemişcat. S-ar fi transformat cu siguranţă în piatră şi el dacă nu s-ar fi aşezat într-o zi pe umărul lui un cocostârc şi un pescăruş.  
  
- Cum de ai ajuns până la mare? Îl întrebă pescăruşul pe cocostârc.  
  
- Pană-Împărat îşi mărită fata!  
  
- Cu cine?  
  
- Ei, nimeni nu ştie cine e alesul ei! Se spune că este doar acel fecior de împărat care poate să vorbească cu Vezberbarel, prietenul Prinţesei Lia. M-au trimis pe mine să dau sfoară în ţară că acel fecior care poate vorbi cu spiriduşul este aşteptat la palat.  
  
Mladin sări de îndată în picioare. Fata lui Pană-Împărat nu era numai frumoasă, bună şi vitează, mai era şi înţeleaptă. Uită pe loc tot ceea ce gândise rău despre ea şi se grăbi să ajungă la palatul din nori, cu toate speranţele arzând în pieptul lui. Primul pe care îl văzu fu Vezberbarel, frumos îmbrăcat, păcănind cu încălţările lui de lemn încoace şi încolo pe drumul către palat.  
  
- Din ăsta-mi erai?  
  
De această dată întrebarea prinţului nu mai era mânioasă ci plină de bucurie. Spiriduşul îl conduse la prinţesă care acceptă bucuroasă să îşi împartă viaţa cu feciorul lui Colţ-Împărat, căci tare îl mai îndrăgise. Pană-Împărat şi Lăcrămioara se bucurară de mulţi nepoţi, care mai de care mai frumuşel şi mai voinic, iar păsările cerului îmi aduseră mie povestea lor ca să v-o spun vouă chiar aşa cum a fost, ca să ştiţi şi voi că binele triumfă acolo unde este bunătate, că minciuna are picioare scurte iar acela care minte şi nu îi pasă de nefericirea altuia, nu are cum să fie vreodată fericit.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
LIA CEA ÎNŢELEAPTĂ / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2266, Anul VII, 15 martie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!