CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Copii >  





ZMEUL CEL CU ZECE CAPETE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ZMEUL CEL CU ZECE CAPETE 
  
Nu demult, pământul era locuit de zmei aşa cum este acum locuit de oameni. Îşi vedeau şi ei de ale lor aşa cum ne vedem noi de ale noastre, adică îşi construiau castele, îşi creşteau copiii şi umblau după ale gurii cât era ziulica de mare pentru că zmeii nu-şi domolesc foamea chiar aşa cu una cu două. Şi tocmai de la această foame nestăpânită s-a pornit gâlceava între zmei şi oameni. Că, vezi bine, zmeii nu s-au mulţumit cu ceea ce au găsit în pădurile lor şi au prins a intra pe pământurile şi în gospodăriile oamenilor. Dar credeţi că le-a fost de-ajuns o oaie aici şi o vacă acolo? Ei, aş! Văzând că le merge treaba, că aşa mari şi răi cum erau nimeni nu îndrăznea să le ţină piept, au prins să jefuiască în stânga şi-n dreapta, iar în urma lor rămânea numai prăpăd. 
  
Ce om cu minte ar putea sta şi ar privi cu braţele încrucişate cum agoniseala lui piere ca fumul într-o clipită? Bineînţeles că nici unul. S-au adunat deci oamenii la palatul Împăratului Negru şi au prins a se sfătui cum să le vină de hac zmeilor. S-a adunat o armată uriaşă cu oşteni câte fire de nisip pe ţărmul mării, veniţi din împărăţia lui Verde- Împărat, Roşu-Împărat, Galben-Împărat, Albastru-Împărat şi, bineînţeles, cei mai mulţi din împărăţia Împăratului Negru, cel mai puternic şi mai înţelept dintre toţi împăraţii. În miezul zilei, când le era zmeilor somnul mai dulce, oştenii au dat foc castelelor în care aceştia trăiau. 
  
Câţi dintre zmei n-au pierit atunci, prea puţini ca oştenii să-şi mai facă altă treabă cu ei, s-au ascuns sub pământ, jurând că vor purta ură veşnică oamenilor şi că se vor răzbuna cum vor putea şi de câte ori vor putea. Între aceştia însă, nu erau decât zmei cu unul, două, cel mult trei capete, zmei care, fiind mai mici decât cei cu cinci, şapte sau nouă capete, reuşiseră să se strecoare afară din castelele cuprinse de flăcări. 
  
Scăpase de pârjol şi soţia Zmeului-Zmeilor, care încercase zadarnic să-şi ajute soţul să iasă de sub grinzile căzute peste el ca o cuşcă de foc. Plecase înfuriată împreună cu ceilalţi zmei, hotărâtă să îşi crească feciorul încă nenăscut în aşa fel încât acesta să îşi răzbune tatăl. Când îi veni zmeoaicei sorocul să nască, mult se minunară ceilalţi zmei să vadă că feciorul Zmeului-Zmeilor avea nici mai mult nici mai puţin decât zece capete, lucru nemaivăzut în lumea lor. Mândră mai era zmeoaica de isprava ei şi mai presus de orice bucuroasă gândind că un zmeu cu zece capete îi va învăţa pe oameni o lecţie despre cine şi cum trebuia să stăpânească lumea. 
  
În timp ce sub pământ zmeii se dădeau peste cap să îl crească cum se cuvine pe zmeul cel cu zece capete, pe pământ, scăpaţi de orice grijă, oamenii începuseră să construiască noi castele, poduri, drumuri şi aşezări, care mai de care mai frumoase. Mândru mai era Împăratul Negru de ce, cum şi cât se construia în împărăţia sa, dar cel mai mândru era de fiica lui, darul pe care i-l făcuse împărăteasa după ce reuşiseră să îi izgonească pe zmei. Creştea fata împăratului vitează şi neînfricată, mânuind paloşul ca un oştean adevărat şi săgeata ca un vânător iscusit, de-i râdeau împăratului ochii cât era ziua de lungă. 
  
La o vânătoare, pe fata Împăratului Negru, pe numele ei Voichiţa, o văzură feciorii împăraţilor Roşu, Galben şi Albastru şi pe loc o îndrăgiră, că tare frumoasă mai era, ruptă din soare nu alta. Aşa se face că se trezi Împăratul Negru cum fiecare dintre feciorii vecinilor săi îi trecură pragul, pe rând, unul câte unul, ca să-i ceară mâna fetei. 
  
- Fata mea încă-i prea necoaptă, râdea Împăratul Negru, dar mergeţi la Împăratul Verde care are trei fete numai bune de măritat. 
  
- Doar n-o fi vreo pară să aştepte să se pârguiască, se înfuriase feciorul Împăratului Roşu, eu o văd numai bună de măritiş! 
  
- Poate nu ne crede buni pentru odrasla lui, îi ţinu isonul şi feciorul Împăratului Galben! 
  
- Atunci n-are decât să rămână cu ea pe cap pe vecie, strigă şi feciorul Împăratului Albastru! 
  
Ca să-i facă Împăratului Negru necaz, cei trei feciori nu se opriră decât în împărăţia lui Verde – Împărat, unde le luară pe fetele acestuia de neveste. Dar ce credeţi că Împăratul Negru se înfurie? Nici pomeneală. Ba, de bucurie că scăpase de năpasta feciorilor, îşi luă fata şi o mână de oşteni şi porni la vânătoare de mistreţi. 
  
Tot alergând vânatul, Voichiţa se rătăci prin pădure şi se trezi deodată în mijlocul unui codru atât de întunecat încât nu reuşea să vadă nici măcar urechile calului său, darămite urme de mistreţ. Nici una nici două, calul prinse a fornăi speriat şi a lovi cu copitele în pământul umed. 
  
- Ho, Crivăţ, încercă să îl liniştească fata de împărat, ho că nu dau zmeii! 
  
Nici nu apucă să termine bine de zis acest lucru, că în faţa ei apăru ca din pământ un zmeu uriaş cu zece capete. Fetei mai că-i sări inima din piept căci ea nu apucase să vadă vreodată nici măcar urmă de zmeu, darămite un zmeu întreg. Crivăţ se ridică în două picioare speriat, o aruncă din spate şi o luă la goană printre copaci, mai găseşte-l de poţi! Voichiţa îşi scoase paloşul, gata să-l înfrunte pe zmeul care stătea în faţa ei şi o privea. Auzise ea că atunci când dai de un zmeu trebuie să respecţi nişte reguli, dar nu-şi amintea exact care ar fi fost acelea. Ar fi trebuit să întrebe „cum vrei în săbii să ne tăiem sau în luptă dreaptă să ne luptăm?” sau ar fi trebuit să întrebe „ce vânt te-aduce în pădurea mea?”. Până la urmă, nu se luptase în viaţa ei cu nimeni, nici măcar cu un simplu oştean, darămite cu ditamai zmeul şi poate că acel codru întunecos nici nu era în împărăţia tatălui ei, căci nu recunoştea nici un petic de iarbă din el. 
  
- Hei, zmeule, ce te uiţi aşa la mine? Se miră şi ea de cuvintele care-i ieşiră singure pe gură. N-ai mai văzut până acum o fată de împărat? 
  
- N-am văzut, zise primul cap, o fată, zise al doilea cap, de împărat, zise al treilea cap, şi mai ales, zise al patrulea cap, atât de frumoasă, ziseră în cor toate celelalte şase capete. 
  
La asta chiar nu se aşteptase Voichiţa. 
  
- Şi acum ai să stai cu toate gurile căscate? Sau vrei să ne luptăm? 
  
- Pentru ce, zise capul din mijloc, să mă lupt, zise al cincilea cap, cu o fată, termină întrebarea al zecelea cap? 
  
- Păi oamenii şi zmeii nu s-au înţeles niciodată! 
  
- Aşa e, ziseră toate cele zece capete ale zmeului în cor, tatăl meu a fost ucis de oameni. Dacă am să-l prind vreodată pe Împăratul Negru, am să-l fac bucăţi - bucăţele şi am să-i beau tot sângele. Dar cu o fată n-am de ce lupta! 
  
- Împăratul Negru e tatăl meu. Oricine vrea să se pună cu el, trebuie să se pună întâi cu mine! 
  
Prinse zmeul a râde din toate cele zece capete, de se cutremurară şi cerul şi pământul. 
  
- Îndrăzneşti să spui asta? 
  
- Îndrăznesc să spun adevărul! 
  
- Şi acum ce crezi că voi face cu tine? 
  
- Cu mine n-ai să faci nimic altceva decât să te baţi, în paloş sau în luptă dreaptă. 
  
Lovi zmeul cu coada lui uriaşă şi solzoasă şi fetei de împărat îi zbură paloşul din mână. Suflă zmeul dintr-un cap şi un vânt puternic o pironi de un copac, suflă din al doilea cap şi mii de crengi se închiseră peste braţele şi picioarele ei, iar ierburile o înghiţiră până la brâu. Până aici mi-a fost, îşi zise Voichiţa. Zmeul îşi apropie toate cele zece capete de ea şi îi şuieră. 
  
- Ai să rămâi aici până vine tatăl tău după tine, iar eu am să îl aştept ca să ne încheiem socotelile aşa cum se cuvine în legea zmeilor. 
  
Fata împăratului nu găsi nimic de spus, aşa că închise ochii să nu mai vadă cele zece capete dansând în jurul ei. Ostenită de fuga prin pădure şi de atâtea emoţii adormi. Ce să crezi? Tot privind fata adormită, zmeul prinse drag de ea până peste cele zece capete ale sale. Încet, ca să nu o trezească, o eliberă şi se întoarse în adâncurile pământului, aşa cum şi venise, fără să lase vreo urmă. Trezindu-se în cele din urmă, Voichiţa nu stătu să se întrebe cum de nu mai era legată de copac şi cum de nu îl mai vedea pe zmeul cel cu zece capete, îşi fluieră calul şi o luă la goană spre castelul în care tatăl ei o aştepta îngrijorat peste măsură. 
  
Trecură câteva zile de la această întâmplare şi, într-o dimineaţă, Voichiţa îl întrebă pe tatăl ei: 
  
- Tată dragă, cum au dispărut zmeii de pe pământ? 
  
Împăratul Negru se înecă cu oul din care abia muşcase. După ce tuşi zdravăn de câteva ori ca să îşi revină, reuşi să spună: 
  
- Să nu crezi că zmeii au dispărut! Sigur stau la pândă pe undeva, dar de ce îmi pui astfel de întrebări? 
  
- Nu m-ai învăţat prea multe despre zmei. 
  
- De ce te-aş învăţa? Ce trebuinţă ai avea să înveţi despre ceva ce n-ai să vezi niciodată dacă e să fie cum voiesc eu! 
  
- Dar dacă, aşa cum ai zis, ei stau la pândă şi îmi iese unul în cale? 
  
- Ţi-a ieşit vreun zmeu în cale? Împăratul sări de pe jilţul său apucând paloşul rezemat de masă. Unde ţi-a ieşit în cale? 
  
- Lasă, nu e vorba despre asta, îl linişti Voichiţa, puneam şi eu nişte întrebări fără noimă, aşa, ca fetele. 
  
- Fetele nu întreabă despre zmei, tună vocea împăratului, de azi înainte, să stai în casă şi să înveţi să coşi, asta e treaba ta, nu să umbli prin păduri la vânătoare ca feciorii. 
  
Fata împăratului nu mai zise nimic, înţelegând că îşi mâniase tatăl. Cu toate acestea, gândul îi fugea mereu la zmeul cel cu zece capete. Într-o zi, reuşi să se strecoare la bucătăriile palatului şi să stea de vorbă cu bătrâna bucătăreasă. Aşa află cum începuse gâlceava dintre zmei şi oameni şi ce rol avusese tatăl ei în toată tărăşenia. 
  
- Şi atunci, gândi Voichiţa cu voce tare, zmeii nu sunt răi? 
  
- Orice răufăcător trebuie pedepsit negreşit, iar zmeii au făcut fărădelegi cu carul. Dacă nu ar fi fost alungaţi, cine ştie cum am mai fi trăit noi? Un lucru e sigur, domniţă, oamenii şi zmeii nu pot trăi laolaltă! 
  
Că zmeii şi oamenii nu puteau trăi laolaltă ştia prea bine şi zmeul cel cu zece capete, dar, ce să facă dacă nu o putea scoate de la inimă pe fata Împăratului Negru? Se strecura în fiecare noapte afară de pe celălalt tărâm, se apropia nevăzut şi neauzit de castelul Împăratului Negru şi privea plin de dor prin fereastra înaltă a odăii fetei. Cine să gândească că pe urmele celui mai mare, mai tânăr şi mai de temut zmeu umbla o iscoadă? Bag seama că zmeoaica, mama lui, ţinea morţiş să afle ce treburi învârtea urmaşul Zmeului-Zmeilor când părăsea tărâmul întunericul veşnic. 
  
- Dă târcoale castelului Împăratului Negru, aduse iscoada veste în lumea zmeilor. 
  
- Ştiam eu, strigă plină de bucurie zmeoaica, se va răzbuna pe ucigaşul tatălui său. Voi să luaţi aminte cu toţii! Nu e zmeu mai zmeu ca fiul meu! 
  
Aşteptă ce aşteptă zmeoaica o zi, două, trei şi, văzând că feciorul ei nu dă semne că şi-ar fi dus răzbunarea până la capăt, se gândi să-i dea o mână de ajutor. Se strecură pe lumea cealaltă şi nu se opri până la castelul Împăratului Negru, cu toate că era ziua în amiaza mare şi oştenii mişunau pe lângă acesta ca furnicile pe lângă muşuroi. Tocmai pe când se gândea cum să îl ademenească pe Împăratul Negru cât mai aproape de tărâmul zmeilor, Voichiţa ieşi din palat pe ascuns, căci tatăl ei nu-i mai dădea voie să iasă neînsoţită. Cât ce-o zări, zmeoaica o şi prinse şi, cu ea în gheare trecu pe tărâmul celălalt. 
  
Mare fu uimirea zmeului cu zece capete când văzu ce pradă aducea mama lui. 
  
- Acum, băiete, strigă zmeoaica, Împăratul Negru îşi va căuta fata şi nu va fi pregătit să facă faţă unui atac. Nu-i va sări nimeni în ajutor acum că vecinii îi sunt potrivnici. E vremea răzbunării! 
  
Toţi zmeii se adunară în faţa zmeului cu zece capete, aşteptând porunca de atac. Cu mic cu mare, răcneau şi şuierau din toate capetele, făcând o zarvă nemaipomenită, care ajunse până pe tărâmul oamenilor. În toată acea vălmăşeală, zmeul cel cu zece capete, o luă pe Voichiţa din ghearele mamei lui şi zbură cât îl ţinură aripile pe lumea oamenilor, către castelul Împăratului Negru. Acesta, aflând că fusese văzut un zmeu răpindu-i fata, îşi adunase toţi oştenii şi se pregătea să pornească la război. De cum îl zări pe zmeul cel cu zece capete zburând pe deasupra castelului cu fata lui în gheare, dădu poruncă arcaşilor să-l săgeteze fără să o rănească pe Voichiţa. Sute de săgeţi muşcară din pieptul zmeului şi, imediat ce acesta o lăsă pe fată pe acoperişul castelului, câteva suliţe i se înfipseră şi în gâturile întinse, pregătite de zborul de întoarcere . 
  
Zmeul cel cu zece capete se prăbuşi mai mult mort decât viu pe tărâmul zmeilor. Fu dus imediat în faţa zmeoaicei care, mânioasă că îi dăduse drumul fetei de împărat, porunci să fie închis în cea mai grozavă temniţă, strigând cât o ţineau cele trei guri ale ei: 
  
- N-ai să primeşti grăunte de mâncare până nu-ţi vin minţile la loc în toate cele zece capete ale tale! 
  
Prins în lanţuri grele în temniţa umedă şi îngheţată, zmeul cel cu zece capete prinse a-şi linge rănile. Era bucuros că Voichiţa ajunsese cu bine în castelul ei, dar trist că nu putea să îi spună cât de dragă îi era şi că nu aveau cum să fie împreună. 
  
- Ştiu la ce te gândeşti, chiţăi o voce chiar lângă el. 
  
Zmeul îşi întoarse unul dintre capete şi zări o cârtiţă mişcându-şi mustăţile. 
  
- Ce ştii tu? Reuşi să întrebe cu unul dintre capete. 
  
- Ştiu ce doreşte inima ta. Şi mai ştiu o rădăcină pe care dacă o mesteci într-o noapte cu lună plină, te poţi transforma în om. 
  
- De ce m-ai ajuta tu, o cârtiţă mică, pe mine, un zmeu rănit de moarte şi cu zece capete? 
  
- Ar trebui să fie de ajuns să ştii că zmeoaica, mama ta, mi-a mâncat toţi cei douăzeci de copii. Aş putea să te las să sângerezi până mori, dar aşa nu ştiu dacă zmeoaica ar suferi sau ar umple lumea zmeilor cu zvonul că ai murit ca un erou răpus de Împăratul Negru şi ar cere şi mai multă răzbunare. Dacă îţi aduc însă rădăcina, te-ai putea transforma în ce urăşte ea mai mult. 
  
- Trebuie să vreau şi eu aşa ceva! 
  
- O, dar vrei, râse cârtiţa, ştiu că vrei să trăieşti o viaţă întreagă alături de Voichiţa, fata Împăratului Negru. 
  
- Mai trebuie să vrea şi ea. 
  
- Asta trebuie să o convingi tu, după ce vei deveni om! Dacă, bineînţeles, vrei să îţi aduc rădăcina şi nu mori până în noaptea cu lună plină. 
  
A treia noapte după ce oştenii Împăratului Negru îl doborâseră pe zmeul cel cu zece capete, era o noapte cu lună plină. Voichiţa nu putea dormi. Nu mai dormise de trei nopţi. Încercase să îl facă pe tatăl ei să înţeleagă că zmeul cel cu zece capete o salvase şi că alt zmeu o răpise, dar împăratul nu asculta nici un cuvinţel, mânios că zmeii îndrăzniseră să se apropie din nou de împărăţia lui. Dacă ar fi fost numai mânia, somnul prinţesei n-ar fi fost tulburat, dar Împăratul Negru îşi pusese în cap că sosise momentul să-şi mărite fata, astfel încât să aibă măcar un aliat în războiul pe care voia să-l pornească împotriva zmeilor. Cum nici unul dintre vecini nu se mai arăta dornic să îl ajute, hotărâse să trimită veste în toate colţurile lumii că îi căuta soţ Voichiţei. Trei zile fata urmărise de la fereastra ei cum soseau fiii de împărat gata să îşi dovedească curajul şi puterea în luptă şi să se arate potriviţi de a cârmui împărăţia când Împăratul Negru avea să se retragă. Nici unul nu ceruse însă să o vadă şi să îi vorbească. 
  
Cu inima grea, pe furiş, părăsi castelul şi, călare pe Crivăţ, luă calea pădurii. Rătăci cât rătăci printre copaci, după care se opri să adape calul la un izvor. Nu se aşeză bine pe una dintre pietrele ce mărgineau apa că se şi trezi cu o cârtiţă mică la picioare. 
  
- Seara bună, fată de împărat, chiţăi animalul. 
  
- Seara bună şi ţie! 
  
- Cam târziu pentru o plimbare prin pădure. 
  
Voichiţa zâmbi privind năsucul ridicat în vânt al micuţei cârtiţe. 
  
- Dacă pentru mine este târziu, pentru tine cum este? 
  
- Mie îmi place noaptea, oricum nu văd prea bine şi lumina zilei mă supără. Acum mă întorceam acasă şi m-am abătut doar cât să iau o gură de apă. 
  
- Atunci, pofteşte şi bea cât ai poftă! 
  
- Dacă nu ţi-e cu supărare, aş vrea să te rog ceva că văd că nu eşti numai foarte frumoasă ci şi foarte bună. 
  
- Meşteşugite cuvinte ţi-ai ales cârtiţo, dar nu duc lipsă de lăudători ca să mă vând pentru câteva cuvinte dulci. 
  
- Da, da, înţeleaptă fată! Vezi, tu, nu departe de aici, un fecior de împărat are nevoie de ajutor. Este rănit de abia îşi mai trage sufletul după el. Poate că ai vrea să arunci o privire la rănile lui. Un animal mic cum sunt eu nu poate să ajute un om. 
  
- Dacă e un vicleşug, am să vin după tine cârtiţo şi am să-ţi întind pielea pe un băţ. 
  
- Nu e. nu e! Vin cu tine să îţi arăt locul în care l-am găsit. 
  
Porni Voichiţa după micuţa cârtiţă. Aceasta o duse într-o peşteră adâncă, rece şi întunecoasă, unde, lângă un foc pe cale să se stingă, era întins trupul unui fecior de împărat, acoperit cu o pelerină. 
  
- Of, pe stăpânul adâncurilor, spre că n-a murit, sughiţă cârtiţa. 
  
Fata Împăratului Negru se aplecă şi trase pelerina. În viaţa ei nu mai văzuse atâtea răni câte avea acel prinţ. Puse mâna şi curăţă sângele, îşi rupse fâşii din rochie cu care înfăşură plantele aduse de cârtiţă strâns lipite de răni, apoi picură din apa luată de le izvor câteva picături pe buzele rănitului. Acesta deschise ochii şi o privi nedumerit. 
  
- Voichiţa… 
  
- Mă cunoşti? Se miră fata Împăratului Negru. 
  
- Eu sunt… 
  
Înainte de a spune cine era, feciorul îşi pierdu iar cunoştinţa. Cârtiţa răsuflă uşurată. După părerea ei, nu era încă momentul ca fata Împăratului Negru să afle că în faţa sa nu era altul decât zmeul cel cu zece capete. Înainte de orice, fiul Zmeului – Zmeilor trebuia să se vindece, să prindă putere şi să o facă pe Voichiţa să îl îndrăgească. Frumuşel cum era ca om, n-ar fi trebuit să-i fie prea greu să facă acest lucru. 
  
Şi iată că Voichiţa prinse a se îngriji de rănit cum numai o inimă mare şi blândă o putea face. Se strecura în fiecare seară afară din castel, lua drumul peşterii din pădure, curăţa şi înfăşa rănile, după care îi dădea să mănânce feciorului cum i-ar fi dat unui copil ce nu se putea hrăni singur. Se obişnuise feciorul ce fusese zmeu să o aibă prin preajmă şi o îndrăgi şi mai mult dacă asta ar fi fost posibil la cât de mult ajunsese să o îndrăgească. Ba, uneori chiar i se părea că şi fata îl privea cu drag şi atunci nu era om mai fericit ca el pe tot pământul. Se tot pregătea să-i spună Voichiţei cine era el de fapt, dar cârtiţa cea mică îl tot oprea, până când, într-o zi, fata Împăratului Negru nu mai veni. 
  
- Poate am spus ceva care a supărat-o, în zise disperat zmeul cârtiţei, nu s-a mai întâmplat să nu vină. 
  
- Acum eşti vindecat, poate că a crezut că nu mai ai nevoie de ajutor. 
  
- Te rog, du-te până la castel şi vezi ce se întâmplă. 
  
Ascultă cârtiţa şi îşi săpă o galerie până în grădina castelului Împăratului Negru. Zarvă mare găsi acolo, căci Împăratul Negru dăduse poruncă să se adune în faţa lui toţi feciorii de împărat care doreau mâna fiicei sale. Auzi cârtiţa cum că aceştia erau câtă frunză şi iarbă şi că Voichiţa urma să îl aleagă pe cel care avea să-i fie soţ trăgând din turnul pe sub care trebuiau să treacă fiecare, o săgeată cu coada roşie. Cel care prindea săgeata era declarat învingător iar nunta avea să se ţină chiar în seara aceea. Se sperie cârtiţa şi îşi luă picioarele scurte la spinare să-i ducă cât putea de repede veştile zmeului. 
  
Voichiţa privea din turn feciorii cum treceau trufaşi pe caii lor primeniţi, dar gândul îi era la feciorul cel rănit pe care îl ştia în peştera din pădure. Nu apucase să-şi ia rămas bun de la el şi nici să-l anunţe că nu se vor mai vedea din pricina Împăratului Negru. Se gândise să-i trimită vorbă, să-l cheme să îi ceară mâna, dar cum să facă ea aşa ceva? Dacă feciorul nu o plăcea? Dacă se simţea obligat să o răsplătească pentru ajutorul ei? Dacă dragul cu care o privea fusese doar în închipuirea ei? 
  
- E timpul! Îi spuse Împăratul Negru întinzându-i arcul şi săgeata cu coada roşie. Ai vrut aşa, aşa să fie! 
  
Prinse Voichiţa arcul, mai privi odată către pădure şi trase în înaltul cerului cât putu de tare. Vrednică mai era fata Împăratului Negru. O zi şi o noapte urcă săgeata pe cer şi încă o zi şi o noapte făcu la coborâre, aşa că, abia când miji cea de-a treia zi, săgeata căzu în curtea castelului. Un murmur mare se născu din pieptul tuturor feciorilor strânşi să prindă săgeata. Săgeata nu se vedea nicăieri, aşa cum nu se vedea nici feciorul care o prinsese. Unul câte unul, cei învinşi începură să părăsească castelul, aşa încât, când soarele ajunse cel mai sus pe cer, în curte mai rămase un singur fecior, acela care purta săgeata în mână, nimeni altul decât feciorul din peştera din pădure. Mare fu bucuria fetei Împăratului Negru. Coborî din turn în grabă şi îl luă de mână pe zmeu să-l ducă în faţa tatălui ei. 
  
- Iată, acesta mi-e alesul! 
  
- Aşa să fie, zise împăratul, deşi nu-l cunoştea pe acel prinţ, căci nu-şi putea lua înapoi cuvântul dat fiicei sale. 
  
Se încinse deci o nuntă cum nu mai vezi în ziua de azi. Dar, deşi mireasa zâmbea fericită, mirele era din ce în ce mai posomorât. Băgând de seamă acest lucru, Voichiţa îl luă de-o parte: 
  
- Ce te nelinişteşte, dragul meu bărbăţel? Mâncarea nu-ţi e pe plac? Muzica nu-ţi e pe plac? 
  
Atunci, flăcăul o privi în ochi şi se puse într-un genunchi în faţa ei. 
  
- Mi-eşti mai scumpă ca orice pe acest pământ, dar nu vreau să te mint! 
  
- Cu ce să mă minţi? Întrebă fata pierită. 
  
- Eu sunt zmeul cel cu zece capete, cel rănit de oştenii tatălui tău, cel a cărui mamă te-a răpit… 
  
- Cel care s-a transformat în om de dragul tău, se auzi o voce ascuţită şi cârtiţa sări direct pe umărul fetei de împărat. 
  
Orice se aşteptase zmeul din partea fetei de împărat ca răspuns la mărturisirea lui. Să îl taie cu paloşul, să îl ia în vârful săgeţii, dar să izbucnească în râs, la asta chiar nu se aşteptase. 
  
- Am crezut că nu mă iubeşti, zise în cele din urmă fata împăratului. 
  
- Asta nu se va întâmpla nici într-o mie de ani! Tu eşti tot ce iubesc în viaţa asta! Zicând acestea, zmeul îşi luă soţioara şi plecă cu ea să-şi construiască o viaţă nouă, fără umbră de vrajbă. 
  
Nimeni nu le-a mai dat de urmă vreodată. Dar asta numai pentru că nu au vrut ei. Mie, una, mi-au trimis vorbă că mă aşteaptă în palatul lor din creierii munţilor, să le spun celor zece copii ai lor poveşti. Şi-am împrumutat aripi de zmeu să pot zbura, să culeg şi să spun poveşti mereu. 
  
Referinţă Bibliografică:
ZMEUL CEL CU ZECE CAPETE / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2243, Anul VII, 20 februarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!