Doar cinci. Atâţia fuseseră aleşi din întreaga şcoală pentru a participa la prestigiosul concurs „Micii sanitari”. Gabriel se număra printre cei selecţionaţi şi se simţea tare mândru. Acum avea ocazia de a demonstra că nu este numai un elev pirpiriu, care era scutit de sport şi care devenise încă din prima zi de şcoală subiectul bătăilor de joc ale tuturor. Îşi aranjă cu atenţie cravata sub gulerul scrobit al cămăşii de un alb luminos şi adresă un zâmbet încurajator chipului din oglindă. Cartea din care ar fi trebuit să înveţe fiecare dintre ei, ajunsese la Gabi abia cu o zi înainte de începerea concursului. Fusese tare necăjit pentru că nu avusese timp decât să treacă odată fugitiv prin ea. Era prea multă informaţie pentru un timp atât de scurt, iar el nu era adeptul lucrurilor făcute de mântuială.  

- Nu te întrista, îl mângâiase mama, gândeşte-te că igiena nu este un lucru străin pentru tine. Nu poate fi chiar atât de greu să descrii ceea ce faci pentru a întreţine curăţenia anumitor părţi ale corpului!  

Dar ce ştia mama? Toţii termenii aceia ciudaţi din carte nu puteau fi povestiţi sau inventaţi alţii în locul lor. Se liniştise totuşi când aflase că din grup făceau parte Octavian şi Onoriu, fii de medic. Chiar dacă lor nu le convenea că Gabriel fusese selectat în echipă, erau nevoiţi să colaboreze, doar împreună erau reprezentanţii întregii şcoli. Îl încercase o emoţie puternică când asistenta şcolii îi înmânase unul dintre halatele albe, chiar dacă acesta îi era prea larg, prea lung şi îl înghiţea cu totul, emoţie care se amplifică în momentul în care intrară în amfiteatrul imens al Universităţii de Medicină şi Farmacie în care se ţinea concursul. Grupurile vesele de copii îmbrăcaţi în halate, se prelingeau ca furnicile dintr-un muşuroi prin faţa profesorilor de la masa prezidiului, căutându-şi locurile marcate de etichetele lipite la capătul fiecărui şir de scaune. Gabriel păşea tremurând în urma colegilor săi, cu ochii fugindu-i în toate direcţiile. Îl auzi pe Octavian când citi eticheta cu numele şcolii lor, îi văzu pe coechipieri aşezându-se pe cele mai bune locuri şi lăsând pentru el scaunul de pe margine, dar era prea fericit că se afla acolo, pentru a-i păsa de micile răutăţi cu care de altfel era chiar obişnuit.  

În timp ce li se citea regulamentul concursului, colegii săi îşi apropiară capetele, şuşotind între ei, aşa cum făceau şi celelalte echipe. Doar Gabriel stătea singur, cu ochii măriţi de asaltul trăirilor pe care le încerca în noua experienţă de mic sanitar. I-ar fi plăcut să fie şi el băgat în seamă, să îşi spună părerea cu privire la timpul relativ scurt în care trebuiau formulate răspunsurile de fiecare echipă şi să aibă un cuvânt de spus la numirea celui care avea să tragă biletul, însă nu i se oferi această şansă. Îl urmări pe Onoriu când coborî scările spre urna aflată pe masa prezidiului pentru a extrage subiectul lor, cu umerii drepţi, zâmbitor şi arătând deosebit de stăpân pe situaţie, apoi când desfăcu hârtia în drum spre locul de lângă Octavian.  

- Igiena urechii, să-mi trag palme, şopti colegilor, aplecându-se către grupul care-l aştepta cu sufletul la gură.  

Tăcerea se instală grea între ei. Gabriel se străduia să îşi aducă aminte măcar vizual cum arăta pagina cărţii, dacă textul citit odată îi pierise complet din minte.  

- Mai aveţi un minut, îi atenţionă după un timp o voce din prezidiu.  

- Răspundeţi careva, se lamentă Onoriu!  

Atunci, Gabriel îşi aminti sfatul mamei. Ce putea fi atât de greu să povesteşti cum păstrezi igiena anumitor părţi din corpul tău? Orice era mai bine decât nimic! Ridică mâna şi, primind încuviinţarea de a răspunde, se ridică, cu privirile celorlalţi lipite de buzele lui. Povesti în cuvinte alese cu grijă cum folosea beţişoarele de urechi. Timpan, dop de ceară, fură doar două dintre cuvintele care îi veniră, inspirat crezu el, în mintea destul de înceţoşată.  

Mare îi fu surpriza când, la ieşirea din concurs, fu înfăşcat de guler şi lipit de peretele prăfuit al clădirii Universităţii de Medicină şi Farmacie, de un Octavian furios, secondat de ceilalţi colegii.  

- Bine că nu-ţi bagi un stâlp în urechi, nefericitule!  

Onoriu îi împinse cartea deschisă sub nas, gata să-l lovească cu colţurile în ochi:  

- De spălături auriculare ai auzit? Este interzisă introducerea oricăror corpuri ascuţite în ureche, idiotule!  

Gabriel înghiţi fără să scoată un sunet toate vorbele de ocară pe care găsiră de cuviinţă să i le adreseze toţi cei patru componenţi ai echipei, după care, părăsit pe aleea acoperită de piatră cubică, se mişcă ca în transă spre staţia de autobuz. Încerca să îşi închipuie cum ar fi fost ca, săptămânal, mama să îl ducă la spălături auriculare, sau cum ar fi fost ca toţi oamenii din oraş să stea la rând pentru un astfel de procedeu, de fiecare dată când era necesar să asigure igiena urechii. Traversă fără vlagă strada şi se opri în faţa farmaciei de lângă staţie. Prin vitrina înaltă, se puteau zări rafturile pline cu produse de igienă, printre care, la loc de cinste, tronau cutiile cilindrice, transparente, cu beţişoare pentru urechi.