Nenea Duca s-a îmbrăcat frumos, s-a aranjat atent în oglinda mică de pe peretele holului şi a pornit cu paşii săi obosiţi spre concertul lui Ştefan Hruşcă. E prima dată când iese în oraş de când a început iarna şi clipeşte mulţumit în faţa luminilor care îmbracă copacii, stâlpii şi vitrinele magazinelor. Treabă bună Crăciunul! Poate încetini pasul să admire culorile sărbătorilor în voie, pentru că a plecat de acasă cu o oră bună înainte de evenimentul mult aşteptat. Se linge pe buzele subţiri şi aspre la gândul unui pahar de vin fiert din care se vinde la tarabele aliniate frumos în Piaţa Trandafirilor. Cândva, şi-ar fi permis să bea chiar mai multe în cinstea "Prinţului colindelor". Asta este pentru el Ştefan Hruscă, un prinţ. Priveşte cu jind cum o doamnă întinde într-un chioşc, pe o plită, o clătită uriaşă, peste care toarnă din belşug sirop de ciocolată. Îi plac dulciurile mai ceva ca unui copil! Nu ar zice nu şi unui porumb fiert din cel care abureşte ademenitor pe tava aşezată strategic în faţa unui butoiaş cu ceai cald. Castane? O, dar a trecut ceva vreme de când nu a mai gustat una! Întoarce capul şi se strecoară prin masa de trecători, receptiv peste măsură la lumini, culori, mirosuri, forme.  

Aude de departe zgomotele specifice montajelor de scenă şi grăbeste pasul, deşi mai e timp berechet până la începerea spectacolului. Ah, bine, sunt locuri destule! Îi era teamă că va rămâne în picioare un timp mai lung şi că durerile îl vor obliga să nu participe la întregul spectacol. Şi-ar fi dorit să stea în primul rând, să-l poată vedea mai bine pe prinţ, dar pe scaunele din faţă, cineva aşezase hârtii pe care scria "rezervat". Îşi căută un loc bun. Apoi, i se păru că din alt unghi ar vedea mai bine, aşa că îl schimbă cu alt loc. Până la urmă, se hotărî la al treilea scaun, mai pe mijloc, aşa încât nici să nu fie deranjat de spectatorii care se vânzolesc în timpul spectacolului. Îşi îndreaptă spatele şi zâmbeşte mulţumit, cu privirea aţintită spre instrumentele de percuţie înfăşurate în beteală. Devine nerăbdător, cu toate că ştie că a venit mai repede decât ora anunţată pentru începerea concertului. Lângă el se aşează doi flăcăi gălăgioşi. Îi priveşte încruntat, nemulţumit şi mustrător.  

- Ăsta vine în ţară numai de Crăciun să-şi umple desaga şi apoi pleacă bine mersi în străinătate, spune unul dintre ei.  

Nenea Duca ar vrea să îi spună că nu merită privilegiul de a participa la un astfel de concert oricine scoate astfel de răutaţi despre Hruşcă, dar învăţase demult lecţia că nu se poate pune cu tinerii cu cercei în sprâncene. Şi-ar fi schimbat locul, dar piaţa se umpluse deja de oameni şi era prea târziu pentru a mai găsi un loc bun. Răsuflă resemnat şi se concentră pe scena scăldată în luminile albastre, liniştitoare, ale reflectoarelor.  

În sfârşit, după ce ascultă binevoitor cele şapte coruri ale cultelor, care cântară în deschiderea concertului, nenea Duca se putu bucura de apariţia idolului său. Cât îi era de drag flăcăul acesta, cu pletele lui blonde revărsate peste bunda miţoasă specifică Ieudului, cu chitara agăţată cumva haiduceşte la gât şi cu vocea lui de înmuiat pietrele. Nenea Duca cântă alături de el, ca şi cum l-ar fi sprijinit cu glasul său hârâit, fără să-şi ia ochii de pe prinţul colindelor. Când Ştefan îşi ceru scuze pentru lipsa din ţară de anul trecut, an în care colindase pe la românii din străinătate, Nenea Duca dădu binevoitor din cap, ca şi când scuzele îi fuseseră adresate lui personal. Mai târziu, în amintirea lui Adrian Păunescu, Ştefan cântă "Rugă pentru părinţi". Avea şi nenea Duca două fete, mari deja şi plecate pe la casele lor, cu copii mari, duşi şi ei pe la facultăţi... îşi şterse cu dosul palmei lacrimile uriaşe, prelinse până la marginea fularului.  

Concertul dură prea puţin, după părerea lui, deşi frigul îl amorţise zdravăn. Noroc cu Primăria, care împărţea pahare cu ceai şi câte o felie de cozonac. Întremat şi uşor încălzit, nenea Duca porni înapoi spre casă, cu gândul la ultimele cuvinte ale idolului său "Mergeţi la colindat şi fiţi buni unii cu alţii". Nu îşi mai aducea aminte de când nu mai fusese cu colindul sau de când nu mai deschisese uşa copiilor tuciurii, singurii care îl mai colindau acum. Poate că venise momentul să îşi ia inima în dinţi şi să se urce pe trenul spre Bucureşti să-şi colinde fetele, aşa cum îl colindase pe Ştefan Hruscă împreună cu masa de spectatori prezenţi la concert, din toată inima, plin de bucurie.