Are nouă ani şi o voce de înger. E o fetiţă înaltă, cu nişte ochi imenşi, ascunzând taine verzi culese din univers şi cu un zâmbet reţinut, uşor timid, demn de o operă a lui DaVinci. Când cântă, pare că timpul stă pe loc şi păsările se înghesuie să ia lecţii de canto. O minune de copil! 

- Vreau să fiu stea, şopteşte emoţionată de atenţia pe care o primeşte de fiecare dată când cântă. Dacă aş putea, aş îngheţa şcoala, ca să am timp suficient pentru muzică. 

Râde. Ştie că aşa ceva este imposibil şi, oricum, are note mari la toate materiile. Părinţii o privesc cu mândrie, hotărâţi să facă tot ce le stă în putinţă să îi susţină drumul spre culmi. Din puţinul lor, găsesc pentru ea resursele de a pleca, în sfârşit, la un concurs de specialitate. Lume multă, emoţii, un juriu format din personalităţi, toate ingredientele necesare unui eveniment de amploare şi valoare. Primul de acest gen pentru ea. Ştie că acum are ocazia de a urca spre stele, de a demonstra că poate fi ea însăşi o stea. 

Îşi priveşte rochia roşie, primită de la o prietenă de-a mamei şi scurtată pe măsura ei cu câteva zile înainte de concurs, ştiind că îi vine bine. Îşi atinge cu vârful degetelor părul împletit cu migală de jur-împrejurul capului, ca o coroniţă, şi ştie că totul este în perfectă stare, de la pantofii de lac şi până în vârful unghiilor. Aşteaptă cuminte să-i vină rândul, fără a lăsa sunetele, luminile rampei şi aglomeraţia să o tulbure mai mult decât emoţiile primei apariţii în public. Şi iat-o! Păşeşte în faţa juriului, cu ochii strălucind de lumina bucuriei care o încălzeşte la şansa pe care scumpii ei părinţi i-au oferit-o. Un membru al juriului îşi butonează de zor telefonul mobil, fără a-i arunca măcar o privire, altul mâzgăleşte mesaje pentru colegul de scaun, în timp ce fondul muzical începe să curgă. Închide ochii şi începe să cânte, aşa cum ştie ea, ca un înger, într-o chemare divină către armonie, bucurie şi frumos. Brusc, muzica se întrerupe. Copilul deschide ochii, speriat, dar continuă să cânte. Toţi ochii o privesc. Publicul, juriul, concurenţii din spatele scenei. 

- Ce cred ei, că noi am venit în provincie să le dăm lor premiile? 

Cuvintele strecurate dinspre masa juriului ajung la ea pe finalul piesei. Luminile verzi ale universului se tulbură şi stelele prind a lăcrima. Trupul subţire tremură de durerea rănilor însângerate în sufletul crud. Caută sprijin, cu ochii mari, umezi, trecând peste feţele necunoscute, crispate. E acolo! Mama îi zâmbeşte cald, cu palmele unite ca într-o rugăciune, semn că a cântat frumos. Îi surâde şi ea, amintindu-şi cum a învăţat-o să salute cu respect juriul şi publicul, într-o reverenţă amplă. 

Sufletele pure nu merită să fie ciopârţite! Valorilor nu trebuie să li se ridice bariere! Mama nu poate striga toate aceste suferinţe, îşi ia doar odorul în braţe şi îi şopteşte: 

- Ai fost superbă! 

Fetiţa o priveşte încrezătoare: 

- Vreau să fiu o stea, mama! 

Femeia o strânge la piept cu putere: 

- Ai să fii, cu siguranţă! 

„Voi avea eu grijă să nu te frângă lumea!” suspină cu sufletul mut femeia, sărutându-şi îngerul pe frunte.