Mi se spune uneori să uit zâmbetul în buzunarul speranței
Eu privesc speriată la cel ce își permite să-mi ceară imposibilul
Rânjesc într-un rictus de recunoștință pentru sfat
Continui să zâmbesc prin raze când soarele ascunde noaptea
adorm cu lumea sub pernă și zâmbesc a vis de iubire în culorile curcubeului
Nu înțeleg cine ce are cu acest început fără sfârșit al ființei
Probabil că sufletul persoanelor închise în firida timpului
Se zbate să găsească falia de fericire într-un grotesc efort de voință
Atunci noaptea din retina lor urlă a uitare de sine
zâmbetul lor fuge disperat să scape de timpul durerilor
de aceea nu suportă să mă vadă copil
Mi se spune uneori să uit bucuria existenței frumosului
Cică frumosul nu mai e la modă în timpul ucis de plictiseală
Eu mă depărtez de muzeul figurilor grotești ale craniilor rătăcite
Mă sperie gândul că viitorul omenirii începe să moară în idei abstracte
Îmi e dor de omida ce devine fluture pentru o zi eternitate
Așa cum îmi e dor de luceafărul eminescian vechi pentru unii
Pentru mine mereu frumosul poem al perfecțiunii existenței .
Mi se spune că nu sunt poezia din firul de cunoaștere profetică
Eu zâmbesc la gândul că Dumnezeu mă țintuiește în infinitul iubirii.
