Pe țărmul tău de-amfibie profundă,
Am eșuat și-am pescuit capricii.
Și te-am simțit în mine ca pe-o undă
ce-mi răcorea albastrele indicii.
În coapsa ta zemoasă ca o pară,
Am ascultat o arie de val
ce-a răsunat habotnic într-o seară
scurgându-mi indecența în aval.
În sânul tău ce legăna catarge,
Am adormit lihnit într-un hamac.
Și m-am hrănit cu lapte și cu alge
și-am ronțăit din sâmburii-ți de mac.
Petale de cireș din gura-ți coaptă,
Am adunat umplând corăbii, mii.
Ca un pirat eu am ucis în șoaptă,
Rechinii-ndrăgostiți în travesti,
Ce te priveau cu pofte-alunecoase
și îți sorbeau nesațul spongios
după iubire răstignită-n oase,
Și-n torsul după-amiezii, fără os.
Și-am mai ucis și-un albatros nătâng
ce-ți ciugulea firimituri din speză,
Cu o rapacitate și un gând
de-a te iubi în rusă și-n chineză.
Și mi-aș ucide propriul sentiment
care te-ar face noaptea, să te doară.
Căci te iubesc, deși nu sunt prezent.
Ci... sunt doar visul... de cireașă-amară.
