Vitralii  

”  

La poarta Cuvântului  

Cel de-al cincilea volum de versuri al talentatei poete Marinela Preoteasa – „Ultimul zbor”, Editura CuArt, 2013 – aduce stări lirice din precedentele, într-o firească, necesară continuitate a specificului propriu, dar şi noi explorări poetice, într-o viziune amplificată şi rodnică. Volumul este dedicat, după propria-i mărturisire, „marelui poet Nichita Stănescu”, subliniind cele două date fundamentale ale vieţii acestuia: 31.03.1933, naşterea – şi 13.12.1983, moartea. Precizare binevenită, întrucât din jocul acestor cifre Marinela Preoteasa creează o suită de împerecheri imprevizibile, aidoma unei specialiste în ezoterism, în numerologie, sub o formă poetică accesibilă, dar, uneori, mai greu de pătruns, amintind de ermetismul poetului Ion Barbu (de altfel, autoarea este, şi ea, o excelentă profesoară de matematică).  

Citez din (chiar) prima poezie: „33 a strigat îngerul / 83 au strigat ursitoarele /…/ 33 au strigat mama şi tata /…/ Ursitoarele foarte hotărâte / Din cer au strigat 83! // un înger blond zbura / În braţe cu o tipsie de aur / Cu 50 de bile de aur pe ea / Şi 50 de flori de colţ”… („Naşterea poetului”). Şi: „Într-o simetrie perfectă / zboară Îngerul / 31 – 13, 13 – 31 / aripile lui măsoară / cuvântul-necuvântul / necuvântul-cuvântul” („Zbor simetric”). Şi: „Toate lucrurile poartă numărul 13 / ca şi cum s-ar fi născut toate deodată / şi toate numai în casa Poetului! // Vagonul numărul 13 / locul numărul 13 / taxiul numărul 13 / ca şi cum toate / au declarat grevă Poeziei / pentru ziua de 13 /…/ ca şi cum soldatul cu numărul 13 / sub aripa Îngerului / îşi ascunde Timpul / şi dorinţa de moarte” („Medalionul nr. 13”). Şi: „13, ca nişte limbi de clopot / înfioară cerul şi pământul / cu sunetul său de dincolo /…/ casa mea are numărul 13” („Îngerul Poeziei”). În sfârşit: „Iisus avea 33 de ani când a plecat şi a revenit! /…/ Numărul magic se rătăceşte // şi pe buzele preotului povestitor despre Iisus! // Dacă cerul ar fi fost la şcoala cifrelor / 33 ar fi scris pe fiecare stea căzătoare / 33 ar fi scris pe fiecare nor stelar / Poate un an cu 33 de luni / Ar apăra zestrea lui Zalmoxe / totdeauna”(„33-iul stelar”).  

Alături de număr apare, continuă cuvântul – ca o descindere deghizată din acelaşi Nichita. Ca un joc nici el departe de număr, o stare ludică între cuvânt (poate Pământ) şi înger (poate Cer) – traiectoria zborului, finalitatea experienţei: „Se pare că nu e chiar aşa de rău să fii cuvânt” / Poţi cocheta cu o aripă de înger” („Războiul pe aripi de îngeri – Ultimul zbor”). În acest joc, în această paralaxă se consumă, apoi, cea mai substanţială parte a cărţii: poezia erotică – aşa cum o demonstrează „Cântecul sferei”, o mică simfonie: cu uvertură, crescendo, zenit, finalitate împăcată cu sine însăşi. Citez fragmentar: „Ca sub un clopot ne înlănţuim trupurile / Ne vedem şi nu ne vedem / ne auzim şi nu ne auzim…/…/ toate anotimpurile s-au perindat într-o singură zi / ca-ntr-un carnaval de Rio // Un cântec al sferelor / ne ţine înlănţuiţi / în clepsidra / fulgerată de timp /…/ tu şi eu / ca un vis colorat / iubindu-ne”. Idee-muzică-sentiment desăvârşită în poezia următoare: „muşcând din aceeaşi zi… / tolăniţi pe iarba Raiului” („Cărările ierbii”). Nu ştiu cu ce fel de sentimente îi va fi hărăzit Dumnezeu pe Adam şi Eva (că prea s-au grăbit şi ei la mărul păcatului!) dar se pare că poeta şi i-a imaginat bine, „tolăniţi pe iarba Raiului”; în cazul de faţă, însă, după păcat.  

Frumoase poeme de dragoste înviorează, în continuare, paginile cărţii – şi atenţia cititorului – cu stări şi metafore tonice: „E ca un blestem ca trupurile / să-şi simtă zilnic depărtarea” („De dragoste”); „Sub degetele ploii se adună un timp ştiut / numai de tine şi numai de mine” („Sub degetele ploii”); „Crinii cei albi curg / nevăzuţi, transparenţi / pe umerii fecioarelor / din baia cu aburi” („Prea multe vrăji”).  

Sinceritatea este, desigur, o însuşire a poeziei Marinelei Preoteasa. Dar această sinceritate nu-i împinsă spre nuditate, ca la multe surate contemporane. Deloc clamată, sinceritatea poetei Marinela Preoteasa este estompată de idee, de cuvântul dat la întors, răspuns la a doua chemare, la a treia, când totul se irizează calm printr-o metamorfoză a lucidului: „m-aş arunca în nemărginirea parfumului de tei / şi de fân proaspăt cosit / şi te-aş privi / de acolo / de unde începe nemărginirea” („Dincolo de dincoace”); …”în nordul meu e linişte: / cuvintele tac dar se sărută /…/ zilele n-au nopţi / şi nopţile n-au zile” („Ei şi ispita”). O mică bijuterie, în şase versuri: „Femeia ta nu era oarbă / ea te vedea numai pe tine! / de atâţia luceferi / alunecători şi risipiţi / te zărea numai // te zărea şi te iubea” („Femeia oarbă”).  

Din când în când, barierele lucidului cedează şi eroina lirică se întoarce spre puterea iubirii, în dorinţa de-a atinge absolutul, prin evadarea în transcendent: …”univers gol de prejudecăţi / şi încărcat cu fluturii aceştia: / inel din feeria zeiască / peste umerii mei” („Altitudine”) pregătind zborul spre dincolo: „A trecut vremea când cuprindeam în palme norii / să ne răcorim obrajii în toiul iernii… // urmăm pârtia astfel încât să fentăm universul / şi să-l privim din cele două lumi în acelaşi timp / de parcă am vrea să aflăm de aici / cum va fi iubirea noastră de dincolo” („Fentăm universul”). Strădanie zadarnică, zbor frânt la jumătatea drumului – şi nu din vina eroinei: „Cuvântul tău m-a doborât / pluteam aripă lângă aripă / între pământ şi cer / priveam pământul cu recunoştinţă / şi-i sorbeam parfumurile / prin toţi porii / ca nişte însetaţi…” („Ca nişte însetaţi – Între pământ şi cer”). Şi iată ce s-a ales din cutezătoarea iubire spre Înalt: „Închipuie-ţi cum ar arăta un pom / care în loc de ramuri are aripi… // aşa sunt eu acum – / şi am toate aripile tăiate” („Orizont”).  

Învinsă/sacrificată în iubire, poeta se întoarce, înţelepţită – aidoma idolului ei, Nichita (la rându-i, aidoma idolului Eminescu) – la uneltele dintotdeauna: „Fiecare avem magazinul nostru cu piese de schimb / uşa lui e păzită de îngeri / şi poate nu se va deschide niciodată uşa / pentru muritorul de rând!” („Magazinul poeţilor”).  

Quod erat demonstrandum.  

Ion Andreiţă