CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  




Autor: Marin Voican Ghioroiu         Ediţia nr. 2536 din 10 decembrie 2017        Toate Articolele Autorului

AM FOST CREDINCIOS PATRIEI MELE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
AM FOST CREDINCIOS PATRIEI MELE  
  
Din amintirile prof. Mihai Răduță  
  
– Să sper că e ceva trecător și lucrurile vor intara în normal; de unde să-mi treacă prin cap că voi lipsi trei ani din țară.  
  
Capitolul VI  
  
 
  
Am lăsat-o în legea ei și gândurile m-au năpădit ca un izvor rece care mă trezea dintr-o letargie prelungită. „Domnule, omul ăsta m-a dat în damblale cum s-a purtat cu mine azi dimineață, iar când pleacă îmi lasă un plic sigilat în care-mi face invitația de-a merge la aeroportul Otopeni, că plecăm... unde dracului!... că nici prin cap nu-mi trece. Păi... nu era mai bine să-mi spună cum m-a văzut în biroul dumnealui ce trebuie să fac? Nu cumva este supravegheat de (ochiul magic), iar eu habar nu am!?” Cum aveam consemnul să nu mă adresez decât în condiții de extremă urgență, mi-am făcut un plan pe loc: „Ia să verific din nou dacă „amicii” nu mă ascultă sau mă văd când le place”. După un control minuțios, fără a descoperi ceva suspect, chiar pe sub pervazul de la fereastră și în tubul cuierului care avea pus în cap un moț crenelat, făcut de un strungar dibaci, m-am îmbrăcat și am plecat pe scara de serviciu, ajungând la parter (fiindcă cei care m-ar fi văzut că urc spre ieșire, credeau că servisem masa la bufet). Cum era ora douăsprezece și nimeni nu se plimba prin instituție brambura, nu am întâlnit decât portarul care citea ziarul „Sportul” și nici măcar nu a ridicat capul să vadă cine a ieșit, chiar dacă ușa avea un scârțâit destul de strident. Cu câteva luni în urmă i-am zis în șagă: „Nea Costică, mai unge osia..., că scârțâie boii” la care, flecarul a răspuns ca orice evreu care-și punea clopoțel la intrarea în prăpvălie: „Ușa asta este prietena mea care mă trezește când o deschid pungașii” și, a râs ca de o glumă bună, dar reflectând mai bine, bătrânelul ne cam credea pungași, nedumerire pe care am lămurit-o cu el câteva zile mai târziu, ca să aflu că dumnealui, acum om trecut de șapte-zeci și cinci de ani, avusese un butic în buricul Vitanului, iar după 1948 ajunsese lustragiu în intersecția de la Căuzași, iar pe cei care-i privea cum vin dimineața la serviciu și, probabil că auzise el că au niște salarii bunicele, mi-a spus: „Pungașii lu' tata, trece luna, bună-i leafa... că mi-s rupți de oboseală, la țigară și chiuleală, he-he! feciorule drag, să nu-ți pară rău cumva ca să te simți cu musca pe căciulă”. Așa am ajuns să-i fiu un fel de prieten simpatic moșului Costică... „panglicarul” cum îl porecliseră fetele de la cantină, că le spunea tot felul de șotii și apropouri cu sau fără perdea, când una, Vochița, bufetiera n-are ce face și tot ca mine îi zice să ungă osia la căruță, iar „tătarul” n-o iartă a doua zi și-i zice: „Fată drăguță, urci la moșu' în căruță?” iar zvăpăiata îl lasă cu gura căscată: „Moșule, să-ți fac pe plac..., ai nevoie de proțap”. Din ziua cu pricina, Vochița și-a căpătat beleaua cu cei care se veneau să cumpere diferite alimente, ori țigări, o taxau cu neobrăzare: „Vochița, dacă dorești..., un proțap poți să ca primești, vezi cum serveşti!” și toată mascarada se datora fără dor și poate lui moș Costică. Uite că mă luară amintiriele și ajunsei în metrou. Am coborât la Universitate și am mers la Agenția de voiaj să mă lămuresc ce avioane pleacă la ora zece seara de pe Otopeni (bineînțeles că am verificat listele până la orele doăzeci și patru), și nu mi s-a părut nici-o cursă, atât în țară cât și în străinătate, să fie pentru mine și Dămăncescu. Bagajul meu era standard: pijamale, aparatul de ras cu cele necesare, periuță, pastă de dinți, o sticluță de colonie, câteva maeuri, chiloți, batiste, ciorapi și o carte-două, un cd-player să ascult muzică, aparatul de fotografiat și reportofonul, bagaj pe care l-am făcut în zece minute. Îmi trecuse pofta de mâncare, când a intart Daniela cu draga mea domnișoară, Liliana, care mergea după orele de școală să studieze vioara la „Casa de Cultură a M.A.I.-ului” , iar Sorin abia se obișnuise la o grădiniță, fiindcă de la trei luni, mama a avut grijă de el, și ce mai plânsete a tras... că el nu vrea la grădiniță, rămâne cu bunicuța Eta (nu putea să-i spună Neta), că numai ea îl iubește, iar noi nu avem suflet pentru a-l înțelege cât suferă el... Grădinița „Crizantema” era pe strada Filiti, în apropiere de Calea Victoriei (lângă Dâmbovița), iar Daniela, când ieșa de la serviciu, trecea să-l ia pe „suferindul-plânge-ntruna” cum îl tachina surioara lui, Liliana.  
  
Bună, iubitule!... Ce văd pe fotoliu?!... Ți-ai făcut valijoara și o-ntinzi la bunica Mărioara? (Marioara era mama lui tata de la Drăgășani, la care am stat câțiva ani în copilărie, iar de atunci nu era an să n-o vizitez de trei-patru ori, mai ales de când rămăsese singură, fiindcă unchiul Gogu plecase la cele veșnice, iar bătrânica nu renunța nici în ruptul capului la munca de la vie și, în special, la grădina de zarzavaturi, că îmi spunea cu veselie în glas, ori de câte ori îi ziceam s-o lase mai încet cu munca: „Copilașul meu, munca mă ține, iar la o sută de ani am să-ți joc la nunta de argint!...”  
  
Daniela, scumpa mea, după cum vezi... va trebui să plec într-o deplasare. La opt fix sunt așteptat pe aeroportl la Otopeni.  
  
Mihăiță, Mihăiță... ce să spun?!... mă închinam la bunul Dumnezeu că te potolisei cu plecările tale „speciale” , doar știi cât mă chinuiam de una singură cu ăștia mici, și acum... când s-a stricat și vremea... te-au luat iar de corvoadă?  
  
Să sper că e ceva trecător și lucrurile vor intara în normal; de unde să-mi treacă prin cap că voi lipsi trei ani din țară.  
  
Gata, la masă, adunarea! le spun dargilor mei copii.  
  
M-am spălat pe mîini, tăticule, e bine?... și arătându-mi mânuțele lui de îngeraș, fragede și purpurii, s-a repezit la mine în brațe, primind câteva sărutări și o îmbrățișare duioasă că m-a cuprins o așa nostalgie, mai-mai să mă treacă lacrimile, probabil că subconștientul meu începuse să lucreze înaintea celor ce urmau să mi se întâmple. Liliana, a ripostat pe loc.  
  
Codiță, iar te guduri ca Duluș?  
  
Ți-e necaz!... că mă pupă pe obraz?  
  
Nu, dimpotrivă, dar nu-mi plac lingușitorii! I-am făcut semn să se apropie, a primit același număr de pupicuri dulci și, cum stăteam cu amândoi pe genunchi, am simțit că ceva se rupe din sufletul meu. În timp ce-i treceam mâna prin părul ei castaniu, i-am privit ochii verzi de zmarald, asemănători cu ai măicuței mele, și m-a apuct un așa dor de-a mai fi copil ca ei, măcar o zi. Următoarele ore au trecut așa de repede că nici nu mi-am dat seama că era aproape șapte și trebuia să plec, moment în care telefonul a stricat întreaga atmosferă, fiindcă l-am perceput ca pe un sunet de trompet când dă alarma într-o unitate militară.  
  
Ce faci, dragul meu, nu ridici receptorul?!... S-a aprins lumina roșie, e pentru tine, grăbeștet-te. Parcă îmi era teamă să ridic rceptorul, mâna refuza să mă asculte, ceva îmi spunea că nu-i un apel de bine.  
  
Da! Scuzați, eram pe hol... Gata, chiar în momentul acesta plec...  
  
Cred că ți s-a spus ce ai de făcut, da?  
  
Din păcate..., nu am cunoștință despre această plecare și în ce scop o fac, îi răspund ofițerilui de serviciu pe centrală, tovarășul maior Ațintișanu Ștefan, care a adăugat pe un ton categoric.  
  
Vei primi instrucțiunile din mers. Vezi că te așteaptă un coleg să-ți dea pașaportul cu viza de Iran. Mergi la cafe-bar și el te va întâmpina. Știe cum arăți. Fără să mă salute, a închis telefonul, și abia am mai reușit să aud, foarte încet, un cuvânt bine-cunoscut „terminat”.  
  
Dacă cerul cădea pe mine, nu mă așteptam să plec în Iran și, dacă vă aduceți aminte, pe lista zborurilor nu era nici-o cursă pentru Asia Mică, dar m-am lămurit când eram la bordul avionului pus „special” la dispoziția noastră, să ducă o echipă de experți militari și civili în domeniul aruncătoarlor de proiectile reactive (o Katușe românească în două variante, cu 21 și 41 de tuburi), a tancului românesc pe care-l exportasem în Egipt şi Irak (tanc la care am avut câteva probleme de rezolvat în ceea ce privește camera energetică, datorită temperaturilor înalte - aridus formis, și a prafului devastator care ne-a dat multă bătaie de cap la sistemul de filtrare și ventilație), plus exportul de utilaje agricole, cu preponderență tractoare și mașini de transport. Dămăncescu mi-a făcut cunoștință cu doi cercetători de la Institutul de fizică Nucleară de la Măgurele, un fizician și un inginer pregătit pentru sistemele de radiolocație, apoi directorul tehnic de la URA Bacău și un însoțitor din partea M.I.C.M.-ului pe care-l știam de la pregătirea pe care am făcut-o în sctorul logistic „Noi știm tot” , profesor de mtematică, pe care-l numesc și aici „Profesore” un psiolog extraordinar care reușise să ne împărtășească din experianța sa de ani buni pe care a avut-o ca atașat militar în Ministerul de Externe.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
AM FOST CREDINCIOS PATRIEI MELE / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2536, Anul VII, 10 decembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!