SCRISOARE NEEXPEDIATĂ
De la bunicul Marin
Într-o dimineață căutam în bibliotecă o carte de călătorie „Miracolul lumii” , când am dat cu ochii de un plic neexpediat către COPILĂRIE, semnat de bunicul Marin. Cum nu prea se mai păstraseră prea multe amintiri de la cel care mă crescuse cu dragoste și, în acei ani minunați... pe care nu-i pot uita, mă lua cu el la pădure și-mi arăta pe unde cresc fragile, în marginea însorită a codrului, iar când ascultam păsărelele cum cântă; Doamne, cum le răspundea în galsul lor, că micuțele înaripate îi făceau un cor de toată frumusețea, spre amuzamentul meu; vă dați seama că amintirile m-au năpădit ca niște dulci adieri ale unei brize primăvăratice și, cu degetele tremurându-mi de emoție... am scos scrisoarea și am început să citesc, în timp ce lacrimi fierbinți îmi udau obrajii.
„Scumpa mea COPILĂRIE, mi s-a făcut un așa dor de tine, că nu mai pot dormi nopțile tot gândindu-mă..., ce repede ai plecat de lângă mine chiar când mă simțeam mai fericit. Și azi mă văd cum mă plimbai prin tot satul, iar la sărbătorile de iarnă erai nedespărțită de noi când spuneam sorcova, steaua sau aram cu plugușorul brazde strălucitoare... și semănam bob de grâu ales pentru hrana noastră cea de toate zilele, pâinea dumnezeiască, iar de sfintele Paști cântam în corul bisericii, de Învierea Domnului. Toate luminile pe care le vedeam din balcon, unde stătea corul, când oamenii, cu lumânări aprinse, se rugau evlavioși să li se ierte păcatele, mă făceau să mă simt în rai alături de serafimi și îngeri. Iar la miezul nopții când preotului ne aducea vestea minunată, spunând: CRISTOS A ÎNVIAT! Toată sufalrea creștină răspundea într-un glas: „ADEVĂRAT A ÎNVIAT!”. Dulce mea copilărie, floare de migdal crescută-n băi de soare pe-al mării litoral... cât mă bucuram că au venit Paștele și ciocneam ouă roșii cu părinții, frații și prietenii, iar de Înălțarea Domnului Iisus Cristos la cer, când era și ziua Eroilor neamului, mergeam la monumentul din mijlocul comunei, așezat sub ramurile unui stejar secular și spuneam poezii de slavă pentru cei ce și-au dat viața să păstreze trupul țării mele, România. Iubita mea Copilărie, aș vrea să citești aceste rânduri și să vii lângă mine să mai ascultăm pe micuțul flașnetar care cânta cu atâta patimă o romață pe care ți-o trimit în dar.
C O P I L S Ă R M A N
În colţul străzii, lângă berărie,
Se-aude flaşnetarul meu...
Mă duc spre el, cu bucurie,
S-ascult un minunat tangou:
- Copil sărman, când te-ai născut
Mai bine-ai fi murit pe loc!...
Căci mama ta n-a mai trăit,
Şi ai crescut făr' de noroc.
Cu ochii-n lacrimi mama se ruga:
"O!... Dumnezeul meu ceresc,
Tu lasă-mi viaţa, nu mă lua:
Vreau băiețelul să mi-l cresc!"
* * *
Mai trist pe lume nu va fi...
Să nu-ţi cunoşti părinţii,
Şi viaţa-ntreagă vei trăi
Plângând pe la toţi sfinţii.
Ca să te ajute să trăieşti...
Să ai şi tu un pat în casă;
Dar speriat că nu găseşti
Puţină pâine pentru masă,
Din zori şi până-n noapte...
De foame cânţi să-ţi treacă;
Că zic: "Cum de mai poate
Să fie vesel şi să placă?"
* * * * *
După ani, mulţi ani de zile...
Văd în stradă, lângă gară,
Un bătrân cânta, copile!...
Tot povestea cea amară.
- Sărman, când m-am născut,
Măicuţa mea, să mă fi luat!...
Ce rău pe lume am făcut...
Păcate n-am, nu-s vinovat!
Flaşneta-n glas avea durere,
Şi cerul sângera-n apus...
Abia i-am spus: "La revedere!"
A dat din cap şi mi-a surâs.
