CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593



Acasa > Impact > Traducere >  





T. S. Eliot - Traduceri

 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
TĂRÂMUL PUSTIIT  
(Fragmente)  
I. Înmormântarea Morților  
Aprilie este luna cea mai nemilostivă, prăsind  
Liliecii în pământul mort, amestecând  
Amintirile și năzuințele, înviorând  
Cu ploi primăvăratice rădăcinile amorțite.  
Iarna ne-a ținut de cald, acoperind  
Pământul cu o ninsoare amneziacă,  
Insuflând un pic de viață în tuberculii uscați.  
Vara ne-a luat prin surprindere, venind peste Starnbergersee  
Cu o ploaie torențială; ne-am adăpostit sub colonade,  
Și când a ieșit soarele ne-am dus în Hofgarten,  
Și am băut o cafea, și am vorbit un ceas.  
Nici rusoaică nu sunt, mă trag din Lituania, nemțoaică neaoșă.  
Când eram copii și locuiam la arhiduce  
Vărul meu m-a luat cu el pe sanie,  
Și m-am speriat. El mi-a zis: Marie,  
Marie, țin-te bine. Și ne-am povârnit la vale.  
Acolo sus în munți te simți fără griji.  
Citesc mai toată noaptea, și iarna plec în sud.  
  
Ce sunt rădăcinile acelea care se încaieră, ce ramuri odrăslesc  
Din acest gunoi pietros? Fiu al omului,  
Nu poți spune sau ghici, pentru că numai tu știi,  
Un mușuroi de oglinzi sparte în care bate soarele,  
Și copacul uscat nu dăruie adăpost, nici greierele liniște,  
Nici în piatra seacă nu clipocește apa.  
E doar umbră sub piatra aceasta roșiatică,  
(Vino sub umbra acestei pietre roșiatice),  
Și am să-ți arăt ceva mai diferit decât  
Umbra ta pășind după tine dimineața,  
Ori umbra ta înălțându-se seara să te întâmpine;  
Îți voi arăta frica într-un căuș de țărână.  
Curat adie vântul  
Copila mea din Irlanda,  
Unde m-aștepți?  
“Mi-ai dăruit zambile întâi acum un an;  
Și ei m-au numit fata cu zambile.”  
-Și totuși când ne întorceam târziu din grădina de hiacint,  
Cu brațele pline de flori, cu părul răvășit nu puteam  
Grăi, avem ochii încețoșați, nu eram   
Nici viu nici mort, și nu mai pricepeam nimic,  
Cătând în inima luminii liniștea.  
„Mohorâtă şi pustie este marea“.  
  
Cântec  
  
Dacă spațiul și timpul, așa cum spun înțelepții,  
Sunt lucruri care nu pot fi,  
Musca care trăiește o singură zi  
A trăit atâta timp cât înțelepții și drepții.  
Dar să trăim totuși cât ne e cu putință,  
Cât iubirea și viața sunt încă un dar,  
Căci timpul este timp și este fugar,  
Deși înțelepții nu găsesc așa de cuviință.  
  
Florile pe care ți le-am trimis când roua  
Tremura pe frunzele viței de vie,  
S-au vestejit când a zburat albina zglobie  
Și le-a supt nectaru-amândoua.  
Dar să nu ne grăbim să le smulgem și noi  
Nici să le plângem când se usucă apoi,  
Că deși florile iubirii sunt atât de puține  
Florile-acestea sunt totuși divine.  
  
IV. Moartea prin Înec  
  
Phlebas Fenicianul, mort de două săptămâni,  
A uitat țipătul pescărușilor și cum se umflă marea  
Și profit și pierdere.  
O vâltoare sub maree  
I-a cules oasele șoptitoare. Când el se ridică și căzu  
Când trecu treptele vârstei și ale tinereții  
Și sub vârtejul apei căzu.  
Gentile or Jew  
O tu care acum rotești cârma după bătaia vântului,  
Adu-ți aminte de Phlebas, care a fost cândva mândru ca tine.  
  
V. Ce a Spus Tunetul  
  
După ce lumina torțelor a îmbujorat fețele asudate  
După liniștea glacială a grădinilor  
După supliciul locurilor împietrite  
Strigătele și plânsetele  
Temnița și palatul și răsunetul  
Tunetelor primăverii peste munții îndepărtați  
Cel care trăia este acum mort  
Noi care acum trăim, o să murim  
Cu puțină răbdare  
  
Aici nu există apă, ci doar stâncă  
Stâncă și uscăciune și drum nisipos  
Drumul șerpuind deasupra printre munți  
Care sunt munți de stâncă fără apă  
Dacă ar exista apă, ar trebui să ne oprim să bem  
Printre stânci nu se poate opri sau gândi  
Sudoarea este uscată și picioarele sunt în nisip  
Dacă ar fi fost măcar apă printre stânci  
Gura muntelui împietrită cu dinți cariați, dune de nisip  
Aici nu se poate sta, nici minți, nici stare nu este  
Nu există nici măcar liniște în munți  
Doar tunetul steril și uscat, fără ploaie  
La munte nu există nici singurătate  
Doar fețele înroșite și ursuze care rânjesc și mormăie  
Din ușile caselor de chirpici crăpat  
Dacă ar fi fost apă  
Și nici piatră  
Dacă ar fi piatră  
Dacă ar fi piatră  
Și apă  
Apă  
Un izvor  
Un iezer între stânci  
Măcar un sursur de apă  
Nu de cicade  
Sau de iarbă uscată foșnind  
Ci sursur de apă peste rocă  
Unde sturzul-pustnic ciripește în pini  
Pic, trop, pic, trop, trop, trop, trop  
Dar nu este apă.   
  
Cine este al treilea care umblă mereu lângă tine?  
Când socotesc, suntem doar tu și eu împreună  
Dar când mă uit înainte pe drumul știut  
Întotdeauna există un altul care călătorește alături de tine  
Elegant înveșmântat într-o pelerină cafenie, cu glugă  
Nu știu dacă este bărbat sau femeie  
- Dar cine este acela din partea cealaltă a ta?  
  
Ce este vuietul acela care se ridică la cer  
Suspinul acela de tânguială maternă  
Gloatele acelea în hanorace năvălind  
Peste nesfârșitele puste, poticnindu-se în crăpăturile pământului  
Încercuite doar de orizontul plat  
Ce a mai rămas din orașul acela din vârf de munte  
Scindări și schimbări și agitații în văzduhul sânjeniu  
Turnuri prăbușindu-se  
Ierusalim, Atena, Alexandria  
Viena, Londra  
Incredibil  
  
Rapsodie într-o Noapte Furtunoasă  
  
Ora doisprezece la miezul nopții.  
Strada cât cuprinzi cu privirea  
Prinsă într-o efuziune lunară,  
Incantațiile lunare șușotind  
Dizolvau podelele memoriei  
Toate legăturile clare ale acesteia,  
Toate dezacordurile și exactitudinile.  
Fiecare lampadar de pe strada pe unde trec  
Bate precum o fatidică tobă,  
Și prin ungherele întunecate  
Miezul nopții îmi zgâlţâie memoria  
Precum un nebun scutură o begonie uscată.  
  
Ora unu și jumătate,  
Lampadarul bodogănind,  
Lampadarul mormăind,  
Mi-a zis: „Ia seama la femeia aceea  
Care se eschivează în lumina ușii  
Care îi dezvăluie grimasa.  
Uite cum tivul rochiei ei  
Este zdrențuit și pătat de nisip,  
Și cum te privește cu coada ochiului ei  
Arcuit ca un cârlig îndoit”.  
  
Memoria debordează inutile  
Puzderii de gânduri;  
O creangă noduroasă pe plajă  
Întortochiată și lustruită  
De parcă lumea s-a descotorisit  
De enigmaticul său schelet  
Țeapăn și albit.  
Un arc fisurat într-o curte de fabrică,  
Rugina care atârnă de forma părăsită de forță,  
Greoi și încordat și gata să pleznească.  
  
Două și jumătate dimineața,  
Lampadarul a zis:  
„Ia seama cum pisica se cuibărește în rigolă,  
Cum scoate limba  
Și devorează un dumicat de unt rânced."  
La fel uită-te la mana copilului întinsă instinctiv  
Care a vârât pe furiș în buzunar o jucărie găsită pe chei.  
N-am putut citi nimic în ochii acelui copil  
Dar am văzut ochi pe stradă  
Încercând să privească prin obloanele luminate.  
Un crab într-o amiază în heleșteu  
Un crab bătrân ducând moluște în spate  
S-a agățat de vârful bastonului pe care i l-am întins.  
  
Trei și jumatate dimineața,  
Lampadarul a pâlpâit,  
Lampadarul a mormăit în întuneric.  
Lamparul a îngăimat:  
"Privește luna,  
Luna nu ține nici-o ranchiună,  
Luna face cu ochiul firav  
Zâmbește din colțuri  
Netezește părul ierbii.  
Luna și-a ieșit din minți  
Un vărsat de vânt îi cojește fața pală  
Mâna sa răsucește un trandafir de hârtie  
Care miroase a praf și a apă de colonie,  
Este singura   
Cu toate vechile mirosuri nocturne  
Care îi trec și i se intersectează prin minte  
Vine nostalgia  
Mușcatelor uscate fără soare  
Și praf prin crăpături  
Miresmele castanilor de pe străzi  
Și parfumurile femeilor de după jaluzele  
Și damful țigaretelor pe coridoare   
Și mirosurile de cockeiluri din baruri.  
  
Lampadarul a zis:  
"Este ora patru dimineața,  
Iată numărul de pe ușă.  
Memorie!  
Tu ai cheia,  
Becul împrăștie un halo pe scară.  
Urc.  
Patul e desfăcut; periuța de dinți agățată pe perete,  
Descalță-te la ușă, dormi, pregătește-te pentru viață.”  
  
Ultima răsucire a cuțitului.  
  
Traduceri de Marin Mihalache  
  
THE WASTE LAND  
  
I. The Burial of the Dead  
  
April is the cruellest month, breeding  
Lilacs out of the dead land, mixing  
Memory and desire, stirring  
Dull roots with spring rain.  
Winter kept us warm, covering  
Earth in forgetful snow, feeding  
A little life with dried tubers.  
Summer surprised us, coming over the Starnbergersee  
With a shower of rain; we stopped in the colonnade,  
And went on in sunlight, into the Hofgarten,  
And drank coffee, and talked for an hour.  
Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch.  
And when we were children, staying at the arch-duke’s,  
My cousin’s, he took me out on a sled,  
And I was frightened. He said, Marie,  
Marie, hold on tight. And down we went.  
In the mountains, there you feel free.  
I read, much of the night, and go south in the winter.  
  
What are the roots that clutch, what branches grow  
Out of this stony rubbish? Son of man,  
You cannot say, or guess, for you know only  
A heap of broken images, where the sun beats,  
And the dead tree gives no shelter, the cricket no relief,  
And the dry stone no sound of water. Only  
There is shadow under this red rock,  
(Come in under the shadow of this red rock),  
And I will show you something different from either  
Your shadow at morning striding behind you  
Or your shadow at evening rising to meet you;  
I will show you fear in a handful of dust.  
Frisch weht der Wind  
Der Heimat zu  
Mein Irisch Kind,  
Wo weilest du?  
“You gave me hyacinths first a year ago;  
“They called me the hyacinth girl.”  
—Yet when we came back, late, from the Hyacinth garden,  
Your arms full, and your hair wet, I could not  
Speak, and my eyes failed, I was neither  
Living nor dead, and I knew nothing,  
Looking into the heart of light, the silence.  
Oed’ und leer das Meer.  
  
Song  
  
If space and time, as sages say,  
Are things which cannot be,  
The fly that lives a single day  
Has lived as long as we.  
But let us live while yet we may,  
While love and life are free,  
For time is time, and runs away,  
Though sages disagree.  
The flowers I sent thee when the dew  
Was trembling on the vine,  
Were withered ere the wild bee flew  
To suck the eglantine.  
But let us haste to pluck anew  
Nor mourn to see them pine,  
And though the flowers of love be few  
Yet let them be divine.  
IV. Death by Water  
  
Phlebas the Phoenician, a fortnight dead,  
Forgot the cry of gulls, and the deep sea swell  
And the profit and loss.  
A current under sea  
Picked his bones in whispers. As he rose and fell  
He passed the stages of his age and youth  
Entering the whirlpool.  
Gentile or Jew  
O you who turn the wheel and look to windward,  
Consider Phlebas, who was once handsome and tall as you.  
  
V. What the Thunder Said  
  
After the torchlight red on sweaty faces  
After the frosty silence in the gardens  
After the agony in stony places  
The shouting and the crying  
Prison and palace and reverberation  
Of thunder of spring over distant mountains  
He who was living is now dead  
We who were living are now dying  
With a little patience  
  
Here is no water but only rock  
Rock and no water and the sandy road  
The road winding above among the mountains  
Which are mountains of rock without water  
If there were water we should stop and drink  
Amongst the rock one cannot stop or think  
Sweat is dry and feet are in the sand  
If there were only water amongst the rock  
Dead mountain mouth of carious teeth that cannot spit  
Here one can neither stand nor lie nor sit  
There is not even silence in the mountains  
But dry sterile thunder without rain  
There is not even solitude in the mountains  
But red sullen faces sneer and snarl  
From doors of mudcracked houses  
If there were water  
And no rock  
If there were rock  
And also water  
And water  
A spring  
A pool among the rock  
If there were the sound of water only  
Not the cicada  
And dry grass singing  
But sound of water over a rock  
Where the hermit-thrush sings in the pine trees  
Drip drop drip drop drop drop drop  
But there is no water  
  
Who is the third who walks always beside you?  
When I count, there are only you and I together  
But when I look ahead up the white road  
There is always another one walking beside you  
Gliding wrapt in a brown mantle, hooded  
I do not know whether a man or a woman  
—But who is that on the other side of you?  
  
What is that sound high in the air  
Murmur of maternal lamentation  
Who are those hooded hordes swarming  
Over endless plains, stumbling in cracked earth  
Ringed by the flat horizon only  
What is the city over the mountains  
Cracks and reforms and bursts in the violet air  
Falling towers  
Jerusalem Athens Alexandria  
Vienna London  
Unreal  
  
Rhapsody on a Windy Night  
Twelve o'clock.   
Along the reaches of the street   
Held in a lunar synthesis,   
Whispering lunar incantations   
Dissolve the floors of memory   
And all its clear relations,   
Its divisions and precisions.   
Every street lamp that I pass   
Beats like a fatalistic drum,   
And through the spaces of the dark   
Midnight shakes the memory   
As a madman shakes a dead geranium.   
  
Half-past one,   
The street-lamp sputtered,   
The street-lamp muttered,   
The street-lamp said, "Regard that woman   
Who hesitates toward you in the light of the door   
Which opens on her like a grin.   
You see the border of her dress   
Is torn and stained with sand,   
And you see the corner of her eye   
Twists like a crooked pin."   
  
The memory throws up high and dry   
A crowd of twisted things;   
A twisted branch upon the beach   
Eaten smooth, and polished   
As if the world gave up   
The secret of its skeleton,   
Stiff and white.   
A broken spring in a factory yard,   
Rust that clings to the form that the strength has left   
Hard and curled and ready to snap.  
  
Half-past two,   
The street-lamp said,   
"Remark the cat which flattens itself in the gutter,   
Slips out its tongue   
And devours a morsel of rancid butter."   
So the hand of the child, automatic,   
Slipped out and pocketed a toy that was running along the quay.   
I could see nothing behind that child's eye.   
I have seen eyes in the street   
Trying to peer through lighted shutters,   
And a crab one afternoon in a pool,   
An old crab with barnacles on his back,   
Gripped the end of a stick which I held him.  
  
Half-past three,   
The lamp sputtered,   
The lamp muttered in the dark.   
The lamp hummed:   
"Regard the moon,   
La lune ne garde aucune rancune,   
She winks a feeble eye,   
She smiles into corners.   
She smooths the hair of the grass.   
The moon has lost her memory.   
A washed-out smallpox cracks her face,   
Her hand twists a paper rose,   
That smells of dust and eau de Cologne,   
She is alone   
With all the old nocturnal smells   
That cross and cross across her brain."   
The reminiscence comes   
Of sunless dry geraniums   
And dust in crevices,   
Smells of chestnuts in the streets,   
And female smells in shuttered rooms,   
And cigarettes in corridors   
And cocktail smells in bars.  
  
The lamp said,   
"Four o'clock,   
Here is the number on the door.   
Memory!   
You have the key,   
The little lamp spreads a ring on the stair.   
Mount.   
The bed is open; the tooth-brush hangs on the wall,   
Put your shoes at the door, sleep, prepare for life."   
  
The last twist of the knife. 
Referinţă Bibliografică:
T. S. Eliot - Traduceri / Marin Mihalache : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3744, Anul XI, 01 aprilie 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Marin Mihalache : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Mihalache
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!