Ceaţa o învăluie ca o plapumă. Autobuzul se face auzit tot mai aproape. Îṣi strânge poalele fustei de culoarea curcubeului. Tălpile-i deapănă asfaltul protejate de cizmele nou-nouţe. 

Ploaia îi sapă ṣănţuleţe prin stratul generos de pudră de pe faţă. 

Aude clar pe hăitaṣul care o urmăreṣte. Hainele-i sunt lipite strâns de trupul zvelt, rezultatul a multor ore de ciclism ṣi Zumba la sală. 

Autobuzul se opreṣte cu o hurducătură. 

-Mă eviţi, Ana? Aude glasul hăitaṣului când face primul pas pe scara autobuzului. 

-A, tu eṣti, George! Am crezut că era...! ṣi glasu-i este înecat de zgomotul motorului. 

Se aṣează pe un scaun de la fereastră ṣi-ṣi eliberează părul castaniu din pălăria de culoarea cireṣei pe care o împletise la vârsta de unsprezece ani la orele de lucru manual ṣi pentru care primise nota maximă. 

Autobuzul porneṣte protestând. 

Ochii-i sunt fixaţi pe faţa lui George. Nu i-a plăcut niciodată de dânsul. O pisase de la ṣcoala generală. Ştia că fusese ucenic la un măcelar din satul vecin. Apoi tăcere, precum se întâmplase cu mai toţi colegii la finele liceului. 

Îi aude glasul filtrându-se prin zgomotul motorului. 

-De ce, Ana? Eṣti a mea în întregime acum! Şi simte o înţepătură profundă în braţul stâng. 

Buzele ei groase se deschid ca o insectă gata să decoleze. Periṣorii de pe braţe fac drepţi. Nu mai aude tropăitul cailor care se pierd pe ṣosea. 

-Ce, ce? Este tot ce poate să murmure. Iar profilul ei grec perfect se apleacă precum o crenguţă de viṣin într-un borcan cu murături.