CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Amintiri >  





Cireșul Bunicii
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A fost o datã un cireş care mi-a legãnat timpul copilãriei lipsitã de griji. 
  
El privea de pe un deal dintr-un sat modest din Ţara Iei. 
  
Cireşul avea un trunchi mare, atât de mare încât cu greu l-ar fi putut cuprinde un singur om cu braţele sale. 
  
Din trunchi, i se desprindeau numeroase ramuri, multe fiind întortocheate dar te puteai urca în el cu uşurinţã şi noi, copiii, fãcusem adeseori lucrul acesta fie jucându-ne, fie pentru a-i gusta roadele dulci şi zemoase. Fetele mai mãrişoare, stãteau numai la poalele lui şi îşi bãteau joc de noi fãcându-şi din cireşele împerecheate cercei pe care şi-i atarnau îmbujorate la urechi… 
  
Deşi mai creşteau prin apropiere corcoduşi sau pruni, cireşul era preferatul nostru, al copiilor ; ne impresiona prin mãrimea şi vechimea lui, ne apãra de primejdii (şi de câte ori nu ne ascunsesem în frunzişul sãu !), ne era drag asemeni unui prieten pe care în numeam pur şi simplu « Cireşul Bunicii » . 
  
Bunica Emilia plantase cireşul cu mulţi ani în urmã, eu nu-mi amintesc pentru cã nici nu venise, pe lume. Aşa cã doar din auzite știu cã atunci când a pus puiul de cireş în pãmânt, spusese hotãrât ,, Ãla nu e om care n-a sãdit un pom !” gândindu-se, zic eu, cã astfel s-ar fi dta pe sine mult mai bine celorlalţi… 
  
Normal cã bunica Emilia avusese şi copii : Ilinca, Victoara , Leana , Gicã , Mitru și Ilarion care aveau sã-i ducã mai departe neamul, dar un pom plantat de tine este cu to-tul altceva : este garantul nemuririi , este darul din dar, reper în memoria colectivã … 
  
De altfel, la rãdãcina cireşului, aruncase Moașa, la botez, apa din scãldãtoarea pruncilor, înainte de-ai da nașilor, urându-le de fiecare datã, noilor nãscuţi, sãnãtate , noroc şi roade bune asemenea pomului…De aceea şi cred cã motivul plantãrii cireșului a fost dorinţa bunicii de a lãsa şi altceva moștenire urmașilor ! 
  
Şi apoi, în vremurile acelea, circula o superstiţie cã atunci când trunchiul cireșului ajungea la grosimea gâtului celui care l-a plantat era semn ca acesta murea. Era un fel de presimţire a sfârșitului… 
  
Coacerea cireșelor în luna iunie a fiecarui an era pentru noi, nepoţii, un fel de sãr-bãtoare în care culegeam cu poftã cireșele pentru a le mânca. Bunica Emilia se bucura cã fructele pomului nu vor fi ciugulite de pãsãri ori cã vor putrezi şi ne dãdea pace. Mai rãmâneau însã întotdeauna cireșe în vârful acestuia, pe care noi , copiii, nu ajungeam sã le culegem, cireşe pe care sãtenii obişnuiau sã le numeascã ,,Pentru pãsãrile cerului” şi atunci bunica se resemna zicând « Da, cã doar și ele trebuie sã trãiascã, nu ? ». 
  
Îmi place sã cred cã bunica nu era prea ranchiunoasã din fire, cã iubea deopotrivã şi oamenii și animalele și cã se bucura de fiecare datã când copii satului culegeau fructele roşii, dulci și zemoase ale cireşului. Cã de aceea nu aduna ea nicodatã cireșele cãzute sub pom…De vinã ar fi tot nevoia ei de nemurire, de dãinuire în timp. 
  
Mã gândesc la fiecare fruct care, o datã cãzut pe pãmânt, germinând în lutul ancestral, dãdea naștere altui posibil cireș... 
  
Bunica avea mare, mare dragoste pentru acest cireș. În fiecare primãvarã îl curãţa de uscãturi și îi vãruia trunchiul ; ba chiar îl și uda uneori deşi, pe atunci apa se aducea cu greu, de la mare depãrtare în verile secetoase. Îl creștea ca pe propriul copil. Astfel cã, ridicându-se an de an, ramurile cireșului ajunseserã pânã la fereastra casei bãtrâneşti și atunci când geamul era deschis, când bãtea mai tare vântul, se întâmpla ca ramurile mai lungi sã pãtrundã în casã; ce fericire pentru noi copiii sã putem culege fructele râvnite întinzând doar mâna pe fereastrã! 
  
Casa bunicii nu era prea mare: douã camere (din care una “de curat”) și o încãpere scundã ce ţinea loc și de magazie și de bucãtãrie. Era fãcutã din lemne , din chirpici , lipitã de lut și acoperitã cu șindrilã. Mereu spoitã proaspãt, cãlduroasã iarna şi rãcoroasã vara. Avea un pod cu o grãmadã de vechituri, spre bucuria noastrã, a nepoţilor care ne cãţãram și controbãiam pe acolo, ori de câte ori se nimerea,. Într-o zi am gãsit chiar şi niște monede vechi, cu chipul Regelui Mihai I pe ele, monede de 500 de lei pe care nu le-am adunat spre marele meu regret de astãzi… 
  
Bunica ne mai certa uneori, dar cum nu exista o mânã bãrbãteascã și fermã prin gospodãrie ca sã ne struneascã, noi ne vedeam liniştiţi de joacã . 
  
Bunicul murise de mai multã vreme şi eu nu l-am apucat. Am auzit doar cã era un om zdravãn ce lucrase de tânãr la pãdure ca tãietor de lemne. Şi cum pãdurile de pe atunci mai numãrau încã arbori seculari uriaşi (am aflat cã, pentru a tãia un singur copac, celor ca bunicul le trebuiau chiar și o zi întreagã; efortul depus era greu de închipuit astãzi), într-o zi, nu omul a doborat copacul, ci pãdurea s-a supãrat pe om… 
  
Bunica nu mai s-a mãritat de atunci, ci a continuat sã ia de una singurã viaţa în piept, ocupându-se de copii și de gospodãrie deși avea numai vreo 40 de ani când a rãmas vãduvã. 
  
Cireșul de lângã casã îi rãmâsese unica nãdejde şi reazem… 
  
Gurile rele ale satului povestesc cã ar fi auzit-o pe bunica Emilia vorbind și cântându-i cireşului dar eu prefer sã cred cã se ducea la el doar ca sã-i adune cleiul dulce - acrișor pe care îl mânca cu plãcere și din care îmi dãduse și mie într-o zi sã gust. Era tare bun ! 
  
Deși învãtase doar patru clase, ca mai toate femeile din vremea ei, bunica știa o mulţime de lucruri despre plante, avea o mulţime de cunoștinte neînchipuite de chimie și de farmacie care mã uimeau. Nu am auzit sã fi fost bolnavã vreodatã de ceva pentru cã știa sã-și gãsescã singurã leacul. În fiecare dimineatã, bea cate un pãhãrel de ţuicã de corcodușe fãcutã chiar de ea. Şi tot din tuicã de casã dar mai tare (,,la prima mânã” cum zicea ) în care punea la macerat, dupã caz, felurite flori, prepara niște tincturi numai bune de ,,luat cu mâna” bolile de oase și rãceala. 
  
Îmi amintesc cum, într-o zi, atunci când m-am lovit la un picior și plângeam spe-riat , bunica a cules frunze de patlaginã pe care mi le-a pus peste ranã şi m-a vindecat. Tot ea își vindecase de una singurã piciorul umflat ţinându-l învelit în frunze mari de brusture. 
  
Bunica știa sã facã sãpun de rufe din unturã de porc, sodã şi pelin precum și leșie de rufe ; multe dintre vecine veneau la ea sã cumpere câte o bucatã. Din asta şi din cire-şe, pe lângã roadele muncii câmpului, îşi dusese bunica Emilia traiul. 
  
Dupã moartea bunicii, s-a dãrâmat la scurtã vreme şi casa iar vecinul ei a mutat gardul pentru a-şi mãri curtea, trecând peste ,,hotarul” dinainte stabilit şi poate cã s-ar fi întins mult mai mult dacã n-ar fi fost acolo … cireșul ! 
  
Dar, cu timpul, cireşul s-a întors aplecându-se cãtre curtea vecinã pentru a se dãrui parcã și mai departe oamenilor așa cum o fãcuse în timpul bunicii Emilia… 
  
Numai cã vecinul Costel și nevastã - sa Marghioala , oameni lacomi și împietriţi la inimã, nu s-au mulţumit numai ca sã ia cu japca pãmântul strãmoşesc ce îi despãrţise ci și blestemau într-una cireșul pe motiv cã le face murdãrie şi umbrã gradinii lor. 
  
O data, Nea Costel, chiar a şi pus mâna pe topor hotãrât sã taie cireșul … 
  
De atunci, pomul nu mai a rodit niciodatã și s-a stins puţin câte puţin pe mãsurã ce s-au scurs anii. Sãtenilor nu le-a mai rãmas decâ sã asistate miraţi la drama tãcutã a cireșului din ale cãrui fructe se bucuraserã și ei uneori . 
  
Despre Nea Costel și femeia lui Marghioala, aveam sã aflu mai târziu, cã au sfârșit amândoi rãpuși de o întâmplare groaznicã și nemaîntâlnitã nelãsând în urma lor vreo odraslã . 
  
(©Vasile Ruşeţi şi Mariana Bendou, 2017 - Fragment din volumul “Poveşti din Ţara Iei » aflat în lucru) 
  
Referinţă Bibliografică:
Cireșul Bunicii / Mariana Bendou : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2374, Anul VII, 01 iulie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Mariana Bendou : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mariana Bendou
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!