CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (IX)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De la Beijing la Weifang, am călătorit cu un tren de noapte, în cușete de dormit. Doamna Zhong Yongping, cea care ne-a însoțit tot timpul, fiindu-ne translatoare, ne-a cumpărat de la vagonul restaurant pui în aspic foarte bun. Am ajuns în Weifang la ora 4:00 și deja în fața gării ne și aștepta un microbuz care ne-a dus la un hotel impresionant: un turn circular din oțel și sticlă, foarte înalt și ale cărui etaje nici nu puteau fi numărate din exterior, care avea în mijloc o fântână arteziană foarte frumoasă, al cărei jet central se înălța până la ultimul etaj. Înainte de cina din acea primă zi acolo, ne-am urcat (cu liftul, evident!) deasupra acelui etaj pentru a privi aceea fântână impresionantă. Noroc că balustrada avea o înălțime de 1,5 m, iar deasupra acelui hău era montat un clopot imens din plasă de sârmă, foarte subțire, dar și foarte rezistentă, fiindcă, primul instinct pe care l-am avut, privid în jos, a fost să încalec balustrada și să mă arunc în hău… 
  
Din Weifang la Qingdao am călătorit cu microbuzul. Am remarcat pe drum ferme de creștere a câinilor. Doamna Yongping ne-a spus că ei nu mănâncă o astfel de carne și că erau crescuți pentru a fi exportați în Coreea; n-am mai întrebat în care, dar am bănuit că în ambele. 
  
În timpul șederii în Weifang am fost duși pe o mica insulă turistică, Tsang Tao se chema, unde am luat masa de prânz, serviți find de un personal de trei ori mai numeros decât noi și deosebit de entuziast și de primitor. Am navigat pe Marea Bò, așa-i spun chinezii Mării Galbene. La dus ne-am urcat pe un vas de mici dimensiuni, supraaglomerat, cabina era tixită de lume, căpitanul acelui sicriu plutitor stiga tot timpul și făcea disperat semne cu brațul să se dea lumea din fața lui la oparte ca să vadă pe unde naiba merge. Doamnele s-au înghesuit cum au putut în acea cabină, am înțeles că și sub punte era plin de lume, dar eu și domnul Sever Șerban abia am apucat să ne înghesuim afară, pe o latură a vasului, sprijinindu-ne picioarele pe o margine îngustă și ținându-ne cu mâninile de o bară de alamă sub forma literei U în jurul cabinei și care se prelungea până la pupa, vasul neavând niciun fel de balustrade pe margine. Cum marea era foarte agitată, iar vasul se tot bălăngănea în toate părțile, mai mai să se răstoarne, am avut mare noroc că nu am căzut în apă. Abia după ce am simțit pământul sub picioare ni s-a făcut frică de ce putea să ni se întâmple! 
  
Când ne-am întors însă, ne-am îmbarcat pe un feribot uriaș, sub punte intrau șiruri paralele de mașini, iar pe punte era un salon uriaș cu scaune și un restaurant. Eu și domnul Șerban am preferat să stăm pe afară, admirând Marea Bò. La un moment dat, îndepărtându-mă puțin de dânsul, s-a apropiat de mine un domn elegant, destul de tânăr, deși la chinezi este foarte greu să-ți dai seama de vârsta lor, care a intrat în vorbă cu mine în engleză. 
  
– Bună ziua! 
  
– Bună ziua! 
  
– Îmi permiteți să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră? 
  
– Da, cum să nu, cu mare plăcere! 
  
– De unde sunteți? 
  
– Din România. 
  
– Aaa, aveți o țară mică dar frumoasă! 
  
– De unde știți? Ați fost în România? 
  
– A, nu, doar din ce-am citit… Și, cu ce treburi prin China? 
  
– Suntem o delegație de cercetători chimiști într-un schimb de experiență. 
  
– Da? Foarte bine! Cum v-ați simțit până acum? 
  
– Foarte bine, aveți o bucătărie excelentă și lumea este extrem de amabilă și plină de solicitudine! 
  
– Mă bucur să aud asta! 
  
Dar, după o pauză de respirație, numai ce-l aud că mă întreabă: 
  
– Spuneți-mi, vă rog, ce aveți dumneavoastră cu maghiarii? 
  
Am rămas perplex: un chinez să mă întreba așa ceva la el acasă? Mi-a picat pe loc fisa: omul era de la serviciile secrete! 
  
– Noi n-avem nimic cu ei! Ei au ce au cu noi! 
  
Și, în câteva cuvinte, cât am putut și cum am putut, i-am explicat chinezului „problema maghiară”. Ne-am despărțit amical, strângându-ne mâinile. 
  
După ce i-am povestit domnului Sever Șerban ce am discutat cu chinezul, l-am întrebat de ce nu ni s-a alăturat, ba, dimpotrivă se depărtase și privea aiurea, doar din când în când aruncându-ne câte o privire piezișă. 
  
– Măi, Pătrașcule, în asemenea situații este bine să nu mai fie de față și o a treia persoană – mi-a răspuns dânsul. 
  
Ulterior avea să vină confirmarea presupunerii mele și a spuselor domnului Sever Șerban. A doua zi după ce ne-am întors în Beijing, doamna Creangă ne-a povestit lividă ce i se întâmplase în seara precedentă: i s-a plans colegei de cameră că are o durere cumplită de cap, iar peste numai zece minute s-au trezit în cameră cu un chinezoi care avea pe o tavă ceai proaspăt, fierbinte și un flacon cu pastile contra migrenelor… 
  
Apropo de ceaiuri, în orice hotel am stat, nu trecea o jumătate de oră și apărea un tânăr sau o tânără (extrem de frumoasă!) care ne schimba ceaiul cu altul proaspăt, desi, de multe ori nici nu ne atinsesem de precedentul. În Beijing, la Hotel Ritan, chiar am fost enervat la un moment dat de o astfel de fâțâială și i-am arătat prin semne cărătorului de ceaiuri să ne mai lase în pace, că ne este suficient ceaiul pe care-l aveam deja; pe de altă parte, el nu-și făcea decât datoria. 
  
La un moment dat, în Beijing, am băut câte o bere rece, foarte bună de la un vânzător ambulant postat pe trotuarul din fața incintei hotelului nostru, cu o tonetă frigorifică pe roți; prețul: 6 yuani/sticla (1$ = 8,5 yuani). În dimineața următoare, același vânzător ambulant, un tip slab și înalt, ceea ce la chinezi era de mirare, de cum ne-a zărit pe scările hotelului, a și început să dea din mâini disperat, făcându-ne semne să venim la el: 5,5 yuani/sticla de data asta. Ultimul preț la care am ajuns și la care am rămas a fost de 3 yuani/sticla, de două ori pe zi. 
  
Tot în Beijing, unde am stat cel mai mult, într-o după amiază, l-am lăsat pe domnul Șerban dormind și am plecat de unul singur prin oraș. De la un butic mi-am cumpărat 1kg de ceai de iasomie iar dintr-o piață cu prăvălii unde se vindeau de toate, am cumpărat un aparat de radio portabil, mic și un set de bricege, din acelea după care alergam când eram copil – 25 de yuani în total, foarte ieftin. I-am dat vânzătorului o bancnotă de 100 de yuani, iar el, un moșulică pipernicit și smochinit, a făcut ochii mari și prin semne mi-a dat de înțeles că nu are să-mi dea restul. Tot prin semne mi-a dat de înțeles că se duce să schimbe, prăvălia lui rămăsese singura deschisă, se lăsa deja întunericul. A dispărut pe o ușă din spatele prăvăliei iar eu m-am pus pe așteptat. Îmi luasem gândul că moșul se va mai întoarce, dar și eu puteam să plec cu multe obiecte de pe taraba lui și chiar mă gândeam să plec, se întunecase de-a binelea iar piața aceea era slab luminată. Peste aproape o jumătate de oră de așteptare, apare moșulică lac de sudoare și gâfâind de-am crezut că-și dă duhul în fața mea. Cu multe plecăcini și semne de iertare, mi-a întins restul de 75 de yuani… Tot așa, cumpărasem un set de zece batice de mătase, toate modele diferite, foate frumoase, iar la hotel am constatat că unul dintre ele era puțin descusut la unul dintre colțuri. Era prea târziu să mă mai întorc în piață, dar m-am dus a doua zi. Fata care-mi vânduse baticele nu numai că mi l-a schimbat imediat, dar a vrut să-mi mai dea încă unul pe lângă cel schimbat! Și, Dumnezeule, cu câte plecăciuni și semne prin care-și tot cerea iertare... 
  
În China criminalitatea stradală este foarte redusă, poți merge hai-hui pe străzi la ora 2 noaptea fără teama că vei fi atacat pentru a fi tâlhărit. Cât despre corectitudine, gestul bătrânului negustor și al fetei aceleia m-au convins pe deplin, tot respectul și admirația față de un astfel de popor! Când fac comparația cu al nostru, din acest punct de vedere, mă apucă o tristețe… iremediabilă! 
  
De la Qingdao ne-am întors la Beijing cu avionul. Dacă din Weifang (de fapt, marea era la vreo 25-30 km de oraș) până la insula Tsang Tao am navigat pe un sicriu plutitor, acum am zburat cu un… sicriu zburător: un avion de mici dimensiuni, unde, pe lângă pasageri, s-au înghesuit tot felul de bagaje (cunoscutele și la noi papornițe de rafie), cuști cu păsări de curte, canari și papgali, ba, în două din ele erau și câini! Doar bagajele noastre erau la cală. Și, o, Doamne, zborul acela a fost un coșmar! În timp ce noi eram livizi de frică, toți ceilalți pasgeari nici nu se sinchiseau, ba, discutau unii peste capetele altora, cu acel inimitabil „A?” nazalizat la fiecare cinci secunde, gesticulând și strigând pentru a acoperi zgomotul infernal al celor două motoare hârbuite care credeai că acum-acum își vor da duhul. 
  
Firește, în China, am vizitat și noi ce-am putut, s-au mai exact ce ni s-a pus în program de către gazdele noastre. Să fiu sincer, Marele Zid nu m-a impresionat prea tare, cu excepția faptului că inițial era foarte lung (21196 km, din care astăzi mai sunt doar 8,2 % așa cum erau inițial), că este construit într-o zonă muntoasă, chiar pe creste și că pe el se putea circula ca pe o autostradă ceva mai îngustă, presărată din loc în loc cu 43721 „puncte de control”, înscrise astăzi în categoria siturilor de patrimoniu. Pe alocuri, înălțimea sa era destul de modestă, cea mai mică fiind de 3 m, iar eu am tras concluzia că nu înălțimea zidului conta în caz de invazie, ci posibilitatea deplasării rapide a trupelor de intervenție. 
  
(Va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎNTÂMPLĂRI POST-REVOLUȚIONARE: APUCĂTURI VECHI LA VREMURI NOI (IX) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2537, Anul VII, 11 decembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!