CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Umoristic >  





CINE-I DRAGOBETELE ĂSTA, DOM`LE?
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Vânt rece, pătrunzător, mătura străzile și alunga trecătorii. Nici câinii ”comunitari” nu mai aveau poftă de nimic. Se ascundeau prin toate cotloanele. Se oprise lapovița, se oprise și ploaia, dar vântul se întețea, nu-i păsa de nimeni și de nimic. Înserarea se lăsa pe nesimțite și toate clădirile păreau că intră în întuneric, de la pământ către în sus, până la ultimul etaj. Cerul era închis. Norii se plimbau în legea lor, necunoscută de oameni, priviți de aceștia cu teamă și neîncredere.  
Aproape de Biserica Stavropoleos, ce părea că doarme de la brâu în jos, până la temelii, sub nivelul asfaltului străzii, domnul Costică încerca să grăbească pasul. Vântul se opunea și părea că se joacă cu poalele mantiei de ploaie, desfăcându-le și fluturându-le cu zgomot. Știa că a întârziat puțin, era înciudat din această cauză, dar nici mai repede nu reușea să meargă.  
A trecut de ușile ”tiribombă”, precum le botezase el în vremea studiilor făcute în capitală, înfrigurat și de loc dispus să rămână prea mult la taclale. Adevărat, rugămintea amicului său era o premieră demnă de notat pentru posteritate. Era prima oară când îl ruga insistent, mai politicos ca oricând, cu vorbe măsurate și cu o voce mai dulce ca mierea de albine.  
- Da, doamnă. Am masă rezervată. Sunt așteptat acolo... Mulțumesc! o lămuri el pe tânăra elegantă care se ocupa cu rezervarea meselor pe raioane și niveluri. Deja îl văzuse pe domnul Costache. Era nerăbdător și privea insistent pe fiecare nou intrat. Gluga și pelerina nu i-au permis să-l vadă pe stăpânul lor.  
- Bine te-am găsit, coane Costache! salută noul sosit, respirând cu nesaț aerul lipsit de răceala de afară.  
- Bun venit, domnule Costică! ... Băi, băiatule, credeam că nu mai vii și mă arde limba de dorul cuvintelor tale...  
- Cum adică? Nu înțeleg, coane Costache...  
- Uite așa, bine, omule! De când ne întânim te-am tot analizat, te-am judecat, drept sau strâmb, dar am constatat că ești un om bun, Costică. Un om cinstit. Crezi că m-am înșelat?  
- Coane Costache, părerile oamenilor sunt mereu împărțite. Fiecare crede sau nu, după cum îl duce capul...  
- Aha! Cred că înțeleg... pe mine mă duce capul, amice Costică?  
- ... Păi..., ce aș putea spune eu, amărâtul de mine? Cred că...  
- De ce amărâtul de tine? Ai studii, ești un om serios, ești familist exemplar, ești fostul meu coleg...  
- Da, așa se spune că sunt, dar ca să-mi dau cu părerea despre altul... este mai greu. Oamenii se schimbă, nu sunt costanți în gândire și atitudine..  
- Ohoooo, gata! Nu mă lua cu vorbe de astea cu care m-ai sinucis de-ntâia oară când ne-am întâlnit! Luăm ceva, până una-alta?  
- Luăm, coane... Tot iahnie de fasole ori...?  
Până să răspundă la întrebare, domnului Costache i-au picat ochii-n gură privind-o pe ospătara ce se oprise zîmbind la masa lor. ”Mamă, Doamne! Ce mult aș da să mai am 30-40 de ani... Iartă-mă, Doamne, dar este bună rău femeiușca asta!”  
- Sărut mânușițele, scumpă doamnă! Îmi era dor să vă revăd și aș mânca, doar așa..., să-mi stea gura, să nu mai zic ce nu trebuie... aș mânca șnițel de pui cu piure de cartofi... Aș bea o bere la halbă, aș mânca ochii matele, că tare frumoși mai sunt și niscaiva pulpe...  
- Este suficient, coane Costache, interveni sfătos Costică. Dacă mai putem, facem o altă comandă...  
- O, desigur că da! ... Doamnă, mă iartă, că tare frumoasă ești și nu pot să tac și...  
- Nu-i nimic, domnule, dar să rămână doar atât, vă rog! răspunse ospătara fără să-l privească. Am admis doar pentru că este Dragobetele azi, dar atât, repet! La domnul ce va trebui să aduc la masă? se adresă imediat lui Costică.  
- De dragul prietenului meu, același menu, stimată doamnă. Veți fi pe aproape mai tîrziu, în caz că mai dorim ceva... Aș dori 50 de grame de votcă poloneză sau rusească, așa.... pentru poftă de mâncare... Și, să nu uit, salată de sfeclă roșie, vă rog!  
- Și domnul dorește?  
”Mamă, Doamne, iartă-mă că-i fac curte femeii, dar e totală, bre!”, se rugă domnul Costache în șoaptă și, imediat, fără să mai ridice ochii, preciză:  
- Exact ce a zis colegul meu, frumoasă domniță... Domnule Costică, nu te supăra..., se întoarse el cu privirea și vorba la comeseanul său, dar te-aș ruga să-mi spui și mie ce este cu Dragole... Cum i-a zis, domnule, fătuca asta grozavă?  
- Dragobete, coane Costache.  
- Asta vream, domnule, să zic. Îmi stătea pe limbă, dar mă gândeam la cucoana... Cine-i Dragobetele ăsta, dom’le? Toată lumea este cu el în gură. M-a trimis nevasta după niscaiva cadouri, flori și altele, dar nu m-am descurcat... Eu mă gândeam la mărțișoare, la Ziua femeii... Știi ce m-a întrebat o vânzătoare?  
- Nu știu, coane... Ce anume a întrebat?  
- Câți ani are iubita mea și cam ce preferințe are. M-am simțit jignit și... am plecat înjurând-o printre dinți.  
- Hm! Vă știam politicos, coane...  
- Am fost, dom’le, am fost mereu, dar asta se uita în ochii mei și m-a făcut să roșesc așa, ca un prostănac... Păi ea nu mă vedea la vârstă, bre? Aia era întrebare?  
- Era, coane Costache. Vă alegea ceva potrivit vârstei iubitei și preferințelor doamnei în cauză. Ce este rău în asta?  
- Mda! Iar ai dreptate, ce să mai zic și eu? Cred că m-am hodorogit și la minte... La o florărie, cam la fel. Vă ofer bujori sau trandafiri, domnule, să vă îmbrățișeze doamna când îi primește? Tinerică, tinerică ori este mai... E pe dracu, cucoană! I-am răspuns și am plecat supărat...  
- Nu ați avut o zi bună, coane Costache....  
- Spune-mi, domnule pe nume, că mă supăr și pe tine! izbucni bietul om, simțind că nu este în apele lui.  
- Bine, colega! Așa am să fac... Dar îmi este greu. Cu un parlamentar nu-mi permit să...  
- Am fost, dom’le! Mă bucur că nu mai sunt. S-a împuțit treaba prea rău. Pute, nenicule, pute rău!  
- … Să lăsăm politica și să trecem la Dragobete…  
- Așa, bre! Că de asta te-am convocat, nu de altăceva. Te ascult ca un elev cuminte, zău așa!  
- … Cu peste două mii de ani în urmă, era un zeu tânăr al Panteonului, care se ocupa de dragoste, de apropierea tinerilor… Nu, nu mă întrerupe, colega! Voi da lămuriri la toate. Panteonul acesta era, în acele vremuri, atât în Grecia cât și la romani, un templu consacrat cultului tuturor zeilor. Cu alte cuvinte, era un templu unde veneau oamenii să facă rugăciuni, să depună ofrandele pentru zeii preferați etc. Tot pe vremea aceea ori, poate, mai târziu, s-a vorbit despre Cupidon, care era zeul dragostei în mitologia romană, probabil același tânăr zeu despre care se vorbea în Panteon, dar a căpătat un nume de sine stătător…  
- Deci…, să înțeleg că tot cu dragostea se ocupa și ăsta, dar ai zis că în mitologia… nu la tineri… Cum adică, în mitologia? Un alt templu sau…  
- Mitologia asta, în general vorbind, înseamnă totalitatea miturilor create de o nație, de un popor sau mai multe care aveau aceleași origini, adică erau înrudite…  
- Mituri? Adică… descoperiri, ceva, domnule Costică?  
- Nu, coane Costache, nu! Miturile erau și sunt povești, basme, amintiri dacă vrei, toate adunate și care aveau caracter sacru…, adică religios, coane, ca să nu mă mai întrerupi… Tot în acele timpuri ori mai târziu sau un pic mai devreme, s-a vorbit mult despre Eros, care a fost zeul iubirii în mitologia greacă…  
- Ia uite la ei! Tot cu dragostea…  
- Da, coane Costache! Tot cu dragostea… Și tot așa se vorbește că și la noi, pe tărâmul strămoșilor noștri, mai înainte de Iisus Hristos, se ocupa de iubire numitul Dragobete.  
- Aha! Zeul Dragobete, care le iubea pe fete, nu?  
- Da și nu, coane. La noi nu exista zeu pe vremea aceea. Noi aveam o religie, o credință, dacă vrei matale, monoteistă. Ne închinam doar la … o divinitate, adică unică, dar distinctă de oameni, de toată lumea de fapt, mai ales că ea a făcut lumea, ca să înțelegi dumneata…  
- Hm! Cred că înțeleg, domnule Costică, colega, vreau să zic, prietene…. Și, în cazul ăsta cine știi matale că era Dumnezeul nostru?  
- Păi, ca să ne înțelegem, romanii și grecii credeau în zeul dragostei, al apelor, al florilor, al animalelor, al fulgerelor, al soarelui, al cerului, al pământului, al mărilor, al fertilității, al lunii, al infernului, al focului, al frumuseții și așa mai departe. Erau mulți și, de fapt, erau un fel de idoli, de divinități păgâne. La noi, iată, pe vremea regelui Burebista, divinitatea dacilor…  
- Aha, știu! Burebista era regele, iar dacii au fost strămoșii noștri, colega! Ce credeai, neică? Cum să nu știu atâta lucru de bază?  
- Da, este de bază, coane Costache… Și cum spuneam, dacii credeau în Zamolxe sau Zamolxis, care a fost zeul suprem, cel mai important personaj din istoria geto-dacilor, care nu avea frică de moarte. Mulți istorici ai antichității au consemnat în scrierile lor că dacii îl cunoșteau ca fiind un mare preot de la care ei au învățat să nu se teamă de moarte… pentru că ei sau urmașii lor, nu vor muri niciodată, ci se vor muta într-un loc în care vor trăi de-a pururi și unde vor avea toate bunătățile drept hrană, după cum scria, cu aproape două mii și jumătate de ani urmă, istoricul Herodot… Nu, nu vă întrerupeți, coane Costache! Mâncați, vă rog! Eu mai zic câte ceva, nu am voie să mănânc fierbinte…  
- Da, da! Sunt foarte atent, dar îmi place fierbinte mie… La fel ca femeile, prietene. Ha, ha, ha! răspunse vioi domnul Costache cu gura plină. Să bem vodca asta!  
Ciocniră paharele și băură. Câte o înghițitură sau două, domnul Costică, în același timp în care comeseanul său a golit toată vodca, pofticios ca de obicei.  
- Și, mai înainte de a mânca și eu ceva, să termin o idee, coane Costache… Strămoșii noștri, dacii, credeau doar în acest Zamolxe, nu în mai mulți zei (idoli). De la el au au învățat de toate. Deci, cum spuneam mai devreme, aveau o credință monoteistă. Tocmai de aceea le-a venit foarte ușor să îmbrățișeze învățăturile lui Hristos, să treacă în credința creștină, după ce l-au recunoscut ca Dumnezeu unic, făcătorul cerului și al pământului… Dar, despre asta, poate că altă dată, preciză domnul Costică și se scuză că trebuie să mănânce până nu se răcește mâncarea.  
- Da, da, da! După aia să mai vorbești de Gorobete ăsta… cum îl cheamă… Dragobete, vream să zic… Alo, doamna! strigă el tare, făcând semn cu mâna în care ținea furculița.  
- Da, domnule, poftiți, vă rog! Debarasez imediat.  
- Și, tot imediat, două pulpițe de puicuță, două bucățele de ficăței, bere din nou și… mai vedem noi, se grăbi el să comande.  
- Garnitură la pulpele de pasăre, domnule?  
- Păi, să fie, draga mea doamnă, să fie exact ce știi matale că se apretează mai bine…  
- Da, am înțeles domnule. Imediat! se angajă ospătara privindu-l cu milă și vădit dezgust.  
Între timp, după numai câteva minute, termină și Domnul Costică de mâncat. Ospătara îl servea deja pe domnul Costache. Observând modul în care erau așezate tacâmurile pe farfuria domnului Costică îl privi zâmbind întrebător. Acesta a înțeles într-o clipă și a precizat:  
- Da, am terminat, desigur, doamnă! Rămân tot la pasăre. Numai două pulpe superioare și același fel de salată. Vă mulțumesc!  
Îl privi zâmbind pe domnul Costache. Înfuleca aproape fără să respire. Mai avea câteva îmbucături. ”Îi este foame, nu-i de glumă. L-o fi certat doamna și i-a luat pofta de mâncare sau nici nu l-a mai poftit la masă…”  
- Ei bine, acest Dragobete, coane Costache, a fost și a rămas un tânăr voinic, frumos și tare bun, reluă el șirul explicațiilor. El îndemna tinerii, mai ales fetele, la iubire. În ziua asta venea să sărute fetele, simbolic, se spune, pentru a lăsa și ele flăcăii ce le doreau ca neveste, să le sărute. Spuneam simbolic, în sensul că el nu este văzut de oameni, dar poate influența oamenii în bine. Lăsa veselie și voie bună peste tot. Toți flăcăii fac glume în această zi, se apropie de fete și vorbesc frumos, fac și declarații de dragoste, în speranța că în tot cursul anului să rămână îndrăgostiți, iar fetele abia așteaptă asemenea manifestări. Sunt mai multe variante în folclorul nostru bogat. Unii istorici susțin că el ar fi fost fiul Babei Dochia.  
- Aha, știu! Aia cu oile, nu?  
- Da, coane! A urcat cu oile la munte, dar așa cald se făcuse că a început să dezbrace toate cele nouă cojoace îmbrăcate pe vremea gerului din iarnă. Câte unul pe zi și când a terminat, a venit primăvara…  
- Păi, da, că trebuia! concluzionă conul Costache privindu-l cu invidie pe prietenul său. ”Pe toate le știe omul ăsta, frate… Cum le-o fi învățat, nu pot să înțeleg, doar am fost colegi și.. De! A citit mai mult ca mine. Eu alergam după mingea de cârpă și după fete, mama lor să le fie!” își aminti el cu oarecare regret.  
- … Deci, să ne fie de bine și să continuăm cu…  
- Ia berea mai întâi, omule! Ai rămas în urmă. Vezi că eu am mai comandat…  
- Nu-i nimic. Plătesc eu acest rând, coane…  
- Să te audă bunul Dumnezeu și să nu uiți!  
- Hm! Am uitat eu vreodată?! … Când a urcat pe munte cu oile, spun alți istorici, era însoțită de un cioban frumos, luminos, cu suflet cald și ochi senini în care se adunau toate razele soarelui. Se numea Dragomir, dat fiind, după cum se povestește, influența celuilalt nume avut anterior: Dragobete. În fine, să nu te plictisesc, coane Costache, despre Dragobete se crede că, potrivit scrierilor altei categorii de cercetători ai folclorului românesc, este un mare protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Eu am tăria să afirm că era vorba, în esență, despre revigorarea naturii, despre primăvară, adică despre intrarea în noul an de evoluție, ca să mă exprim așa. Natura trece într-o altă etapă a vieții pământului și a viețuitoarelor de tot felul, inclusiv a omului, care se primenește cu această ocazie. Vegetația înverzește, înmugurește și începe să înflorească şi nu numai. Trecându-se în primăvară, durata zilei crește, iar noaptea descrește. Tocmai de aceea zilele urmează să fie mai însorite. Este o nuntă a naturii, coane Costache! Aceasta este semnificația centrală, fundamentală, a sărbătorii de Dragobete, domnule!  
- Cum? Ce-ai zis?... A, da, așa este, domnule Costică, te cred! răspunse bietul om pe care somnul ori, poate, oboseala, îl îmboldeau să pună capul pe masă. O să mai vorbim noi, continuă el căscând. Îmi place, domnule. Parcă ești un profesor universitar… Uite așa, ca bietul Tudorică, sărmanul… S-a spetit să citească 36 de pagini în fața unor ziariști care nu înțelegeau nimic. Ei! Nu toți, dar destui…  
- Dar dumneata, coane Costache, ce anume ai înțeles?  
- Eu? Nu mai am răspundere, domnule. Sunt un biet cetățean, muncesc și la vârsta asta, am pensie de parlamentar…, ce să mai zic? Omul a vorbit excelent, de ce să nu zic asta. Nici cu politicul, nici cu legiuitorul. Dacă nu făcea propunerea aia, era bine, foarte bine. Îi bagă-n draci pe toți că sunt interese, domnule, sunt interese mari la mijloc…  
- La ”penali” ori la cei fără probleme, coane?  
- Hm! Cam la toți, dom`le… Și la afaceriști și la europeni, că, vezi mata, colega, adică amice Costică, toți sunt așa cum îi știm noi… Ia, să vezi și manipularea ”Străzii”, tăticule! Nu stau procurorii cu mâinile în sân…  
- Hai să rămânem la Dragobete, coane! De ce să ne stricăm ziua? îl îndemnă domnul Costică.  
- Dom`le, eu la asta mă pricep, că am școală făcută în Parlament. Am învățat multe, nu Dragobicei de ăștia, cum se numește în popor… Mai bem ceva?  
- Propun să mergem, este destul. Deja am obosit și parcă aș dormi…  
- Păi eu dorm pe mine deja, breee… Să vină să ne ia banii doamna aia… E bună răăăău, breee…  
Domnul Costică s-a ridicat într-o fracțiune de secundă și l-a prins de braț mai înainte ca omul să cadă cu capul pe masă. L-a trezit în mișcarea asta și l-a condus cu grijă până în stradă. Acolo a chemat un taxi și l-a urcat.  
S-a întors să achite consumația de Dragobete…  
  
Referinţă Bibliografică:
CINE-I DRAGOBETELE ĂSTA, DOM`LE? / Marian Malciu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2612, Anul VIII, 24 februarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!