CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





UN ALT FRAGMENT DIN VIITORUL ROMAN
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
E bine să știe toată lumea că eu sunt polițist. Am fost, dar numai la începuturi, așa cum mi-am dorit din tot sufletul, un lucrător activ al Poliției Române. Acum, spre marele meu necaz ori haz (uneori, de bună seamă!), sunt un biet angajat al Poliției Locale. Dar va fi timp să revin, cândva, pentru a vă oferi câteva date despre această situație ”profesională”. Lucrez și primesc un salariu prea mic pentru a-mi organiza o viață normală, adică un trai decent, care să-mi permită să mă angajez în a-mi clădi o familie. O doresc foarte mult. O visez, îi dau anumite culori și dimensiuni, îi asigur stabilitate prin dragoste împărtășită și respect reciproc.  
Nu am fost și nu sunt un aventurier. Îmi imaginez viitoarea soție și doi copii, eventual o fată și un băiat. Toți sunt frumoși și iubitori. Le decorez camerele și le scriu povești frumoase. Îi îmbrac potrivit vârstei și organizez cele mai frumoase excursii. Nu am autoturism, dar este și el planificat în visele mele. Va fi alb și spațios. Simplu, dar elegant. Cu el îmi voi plimba soția și copiii prin cele mai frumoase locuri din țară. Doresc să cunoască toate zonele, să mergem la deal și la câmpie, la munte și prin deltă. Doresc să le înfățișez toată țara, să-i învăț să asculte foșnetul liniștitor al pădurii și susurul dulce-glăsuitor al apelor, să le înfățișez munții cu ale lor semețe creste, dar și luncile atât de bogate în vegetație și faună. Doresc să le arăt și marea și să-i învăț cum să salte pe valuri, să alerge veseli pe plajă și să admire zborul fascinant al pescărușilor. Nu, nu am uitat că trebuie să-i învăț cum să privească, să analizeze și să aprecieze muzeele pline de comori, să înțeleagă viața și măiestria ascendenților noștri. Nu am uitat nici mănăstirile, lăcașurile de cult în care îl vor înțelege mai bine pe Dumnezeu. Îmi eșalonez și jocurile sportive, povestirile, versurile și pildele, toate în funcție de vârsta lor...  
  
*  
  
Din nefericire, sunt și acum în căutarea ori așteptarea unui moment prielnic menit să mă catapulteze undeva mai sus, poate în învățământul superior. Am diplome, am atestate, am o foarte bună pregătire generală și nu numai (chiar nu glumesc cu precizarea aceasta!), dar nu am bani. Dacă i-aș avea, nu aș ști cui să-i dau pentru a mi se asigura locul dorit și meritat. Oricum, credeți-mă că renunț la orice situație, la orice funcție de pe o anumită treaptă ierarhică, dar mită nu am să pot oferi în viața vieților mele. Credeți-mă! Nu aș mai fi om în fața ochilor mei, nu aș mai avea demnitate și nici respect față de propria-mi persoană...  
Educația primită de la mama mea nu-mi permite să mă cobor la asemenea practici despre care iau la cunoștință aproape zilnic. În plus, la experiența mea de viață am pretenția să afirm că am reușit să cunosc lumea destul de bine. Cunosc zbaterile, neîmplinirile, suferințele oamenilor, ale populației în ansamblu sau pe categorii sociale și profesionale, cunosc mentalități și atitudini... Văd și aud. Internetul este de mare ajutor. Caut numai ceea ce îmi este util. Citesc și mă informez. Sunt lacom să cunosc și starea tinerilor de vârsta mea, dar și a oamenilor de toate vârstele. Cu cât știu mai multe, cu atât mă întristez mai mult și am momente în care capitulez și doresc să abandonez totul, să arunc tot ce am visat că poate fi realitate. Pentru că totul mi se pare grotesc. Nu mai am încredere în nimic și, din păcate, nici în oameni...  
  
*  
  
Am mare noroc. Îmi revin repede și sunt mai hotărât să lupt pentru a mă realiza. Am devenit răbdător și mulțumesc Domnului că mi-a arătat ce să citesc și am înțeles ce mare rol are răbdarea în viața omului. Am învățat să mă ridic după ce am căzut, fără să mă mai plâng cuiva, fără să mă lamentez și fără a mă umili plângând pe umărul cuiva , care este nepăsător și rece de cum dispare din raza privirii mele. Îmi amintesc în aceste momente anumite versuri aparținând lui George Coșbuc. O adevărată perlă a înțelepciuii:  
  
”Dar lucrul cel mai laş în lume  
E un bărbat tânguitor.  
  
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul  
În ochii unui luptător.  
  
O luptă-i viaţa; deci te luptă  
Cu dragoste de ea, cu dor.  
  
Pe seama cui? Eşti un nemernic  
Când n-ai un ţel hotărâtor.  
  
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,  
Te lupţi pe seama tuturor.”  
  
Precum m-am întrebat și altădată, mă întreb și acum: ”Pe seama cui? Ce-mi rămâne de făcut?? Îmi dau singur răspunsul: să lupt așa cum a scris poetul, căci mare adevăr a spus...  
  
*  
  
Am învățat să lupt de multă vreme, pe când împlineam doar unsprezece ani, dar nu cu societatea al cărei produs sunt și, firesc, de care aparțin. Nu cu oamenii din jurul meu și nici contra legilor făcute de ei în dorul lelii. Am învățat să lupt într-o sală de sport. Contra celor care m-ar fi atacat în vreo împrejurare. De fapt, era vorba de apărare și atât. Nu s-a născut în mine dorința de a bate pe cineva, de a mă răzbuna. Atât instructorul cât și mama mi-au dat sfaturi bune. Le-am ascultat și le-am respectat, spre marele meu noroc.  
... M-au bătut trei băieți, după orele de învățământ din acea zi. Luasem apărarea unei colege pe care ei o șicanau în pauze. Nu mai era o joacă, precum au susținut pentru a se justifica. Au tras-o de păr și au împins-o atât de tare încât fata a căzut, iar unul dintre cei trei a lovit-o cu piciorul. Atunci am sărit, i-am împins cu forță și i-am lovit, dar m-au doborât repede. Erau răi și uniți. Alți colegi nu aveau curaj să intervină. La nici cincizeci de pași de școală m-au pândit și m-au atacat mișelește. Scurt, dar dur. Cu pumnii și cu picioarele. Am ajuns acasă murdar, mototolit și la propriu și la figurat. Nu plângeam, deși aveam dureri la coaste. A trebuit să-i explic mamei ce s-a întâmplat. Mai întâi m-a certat, apoi mi-a zis doar atât:  
- Dacă trăia tatăl tău, te-ar fi altoit puțin. Nu în dușmănie, nu să te rănească și mai mult. Te-ar fi lovit de supărare că nu ai știut să te aperi. Apoi te-ar fi învățat...  
- Cum să mă apăr? am întrebat eu, mai mult să mă aflu în treabă.  
- Da! Cum să te aperi... Nu trebuie să lași pe alții să te batjocorească în vreun fel. Sunt destul de mulți băieți răi, care nu înțeleg de vorbă bună... Mă voi interesa unde poți învăța să faci asta... Te simți în stare să mergi ori preferi să fii sacul de box al derbedeilor?  
M-am uitat în podea rușinat. Nu prea aveam curaj, dar mi-am amintit cum am fost lovit și cât m-a durut sufletul de rușine că nu am putut să apăr acea colegă. Mi-am amintit cum și-au bătut joc de mine în plină stradă. Ce vorbe urâte și ce jigniri mi-au fost adresate. Mi s-a strigat că sunt pămpălău și prost. Că sunt laș și slăbănog. Am ridicat capul cu încetinitorul, mi-am strâns pumnii micuți cu toată puterea și am privit-o pe mama în ochi.  
- Da! Voi fi în stare, mamă. Promit.  
Săptămâna următoare m-a prezentat instructorului de la o sală de sport. Se numea Tudorel Vasile. Era plăcut la vedere, cu ochi veseli și zâmbet blând, cuceritor. Mi-a întins mâna și s-a prezentat. Timid, pierdut fără să înțeleg din ce motiv, mi-am spus numele. Îmi tremura vocea...  
  
*  
  
Acum, când îmi măresc cât de cât salariul de polițist cu ceea ce câștig ca ”antrenor” al unui mic grup de elevi, îmi amintesc și respect întocmai anumite învățături primite de la Tudorel Vasile. Le împărtășesc cu toată convingerea elevilor mei. Îi învăț încă de la început că actele marțiale și tehnicile de luptă se folosesc doar pentru autoapărare. Îi conving pe ei și pe părinții lor că tehnica însușită aici contribuie la întărirea fizică și psihică a practicantului. Le explic să nu aștepte rezultate imediate. Să aibă răbdare, să ia pregătirea în serios, cu totală dăruire. Timpul va demonstra că nu am exagerat cu nimic. Mai mult se bucură părinții de acest aspect. Copiii vor înțelege mult mai mult pe măsură ce vor crește, apropiindu-se de adolescență. După câteva luni înțeleg și cei mici că spiritul de disciplină este în creștere tocmai datorită tehnicilor de luptă însușite. Sunt mai semeți și mai energici până și în mersul pe stradă, dar și în multe activități școlare. Le crește încrederea în sine, pe care părinții o remarcă de timpuriu și sunt foarte încântați.  
Pe de altă parte, îmi învăț elevii să se ferească de luptele de stradă, să le evite, să nu se bazeze pe tehnicile de luptă folosite în autoapărare. În asemenea confruntări, adversarii nu respectă reguli și disciplină. Ei nu aplică tehnici de full-contact, light-contact sau luptă la sol. Folosesc în forță cuțitul și ranga de metal, toporul sau sabia, bâta sau piatra și orice corp (obiect) contondent, ale cărui lovituri nu provoacă neapărat sângerare, ci doar contuzii, fără a tăia. Nu uit să le reamintesc, la anumite intervale de timp, că orice agresiune cu un corp contondent poate cauza moartea, dacă loviturile sunt aplicate la cap. De asemenea, elevii mei știu că tehnicile de luptă însușite la antrenamente se folosesc doar în caz de legitimă apărare.  
Adevărat, cândva doream să învăț și alte tehnici de luptă. Doream să-mi înving orice rival cu orice preț. Am avut noroc că nici mama și nici antrenorul nu m-au încurajat în vreun fel. Din contra...  
  
*  
* *  
  
- Mihăiță, mamă, azi nu mergi la serviciu? se auzi vocea calmă și caldă a doamnei Mihaela, care tocmai trecea pragul să intre în balcon. De când ești aici? Nu ai avut somn, copile?  
- Vai, mamă, iar sunt copil? ... Mâine-poimâine împlinesc treizeci de ani și... Am dormit, dar m-am trezit cam devreme azi... Nu știu ce să fac, continuă Mihai cu voce scăzută, ocolind privirea mamei sale. Nemulțumirile mele persistă și se pot agrava...  
- Fii cuminte, dragul meu! Așa sunt începuturile, indiferent de locul de muncă. Este o mică sau mai mare perioadă de acomodare. Depinde mult de temperamentul fiecărui individ, copile, dar și de cultură, de educație... Unii oameni sunt amabili și deschiși, alții sunt mai colțoși doar să-și dea importanță. Nu trebuie să iei în seamă toate nuanțele... Iar la întrebarea ta, nu uita că eu îți sunt mamă și când vei avea tu o sută de ani. Tot copilul meu ești și așa vei rămâne pentru totdeauna...  
- O, da! Să fim sănătoși la acea aniversare! ... Știu, mămica mea bună, ai dreptate, dar să nu-mi zici așa de față cu alte persoane, pentru că...  
- Lasă că știu eu. Nu te teme! Ce făceai? Citești ceva din noile tale atribuții?  
- Ha, ha, ha! Pe acelea le cunoșteam mai înainte de a mă angaja aici, știi bine. Ba, cunoșteam mai multe și mai importante... Am citit o parte din însemnările mele. Țin un mic jurnal, ca pe vremea liceului... Copilării, ai să spui, mamă, dar eu...  
- E foarte bine, fiul meu drag. După mulți ani poate că vei dori să știi prin ce ai trecut, ce bucurii ai avut, ce neîmpliniri. Jurnalul are memoria sa. Scrisul rămâne, vorba se uită ușor... Memoria umană nu are capacitate absolută, nu are viață nelimitată. Uitarea are și ea rolul său în viața omului... Cred că ești în mare cumpănă. Dorești să revii la mediul în care ai lucrat sau...  
- Asta-i marea dilemă, mamă. Doresc și nu prea aș dori, din anumite considerente. Le știi, că am mai vorbit despre asta... În plus, nu am convingerea că voi fi înțeles. La vârf sunt alți oameni. Poate că nu gândesc la fel ca cei care au fost, dar sunt numiți pe criterii politice. Nu sunt profesioniști.  
- Este foarte adevărat, confirmă doamna Mihaela cu dezamăgire evidentă în glas. Și la noi este cam aceeași stare de lucruri. Din nefericire, indiferent de culoarea politică, ajunși pe fotolii, uită toți de unde au plecat. Și ne mai mirăm de ce sunt atât de multe probleme în învățământ. Fiecare nou ministru a venit cu echipa sa și au dat alte linii directoare...  
- Da, dar pare-mi-se că toți au provenit din învățământ, pe când dincolo, unde am lucrat eu, sunt unii cam străini de specificul muncii...  
- Of! Nu mai vorbi așa, copile! Știi bine ce necazuri ai avut și...  
- Nu am uitat, mamă, dar acum vorbesc cu tine. Nu este niciun pericol...  
- Mihai, te rog! Suntem în balcon, nu uita! Și pereții au urechi, știi bine...  
- Da... Ai dreptate mamă, confirmă băiatul cu adâncă tristețe în glas... Mai am o gură de cafea și mă retrag. Poate mai scriu ceva. Aș dori să mă și odihnesc și apoi să mă plimb. Am zi liberă azi. După amiază am oră cu puștii mei. Mă relaxez. Sunt așa de drăgălași încât îți vine să-i mănânci..  
- Păi, vezi? Nu mă credeai la începuturi... De ce crezi că am rezistat eu atâția ani? De dragul copiilor. Ei sunt nevinovați, au suflet curat. Peste tot pe unde m-am mutat, sunt la fel micuții. Păcat că nu au toți un minim de condiții civilizate... Dar, gata! Să mă pregătesc și eu de plecare. Nu am zi liberă ca tine, dragul meu...  
- Îți prepar eu cafea, mamă... Dacă vrei îți fac și...  
- Nu, copile, nu! Vezi de ale tale, liniștit, că sunt obișnuită și am suficient timp. Nu mă grăbesc.  
- Bine, mamă. Să îți fie ziua liniștită, precum observ că îți este sufletul acum, în această dimineață... Ești așa luminoasă și ochii tăi oglindesc o mare bucurie interioară... Care este secretul tău, dacă nu te supăr? adăugă Mihai observând încercarea Mihaelei de a-și acoperi privirea, dar și obrajii îmbujorați pe dată.  
- Ei, asta-i bună! Ce-ți veni, fiule? ... Vorbești de parcă nu m-ai văzut de mult timp bucurându-mă că stăm de vorbă ca doi buni prieteni...  
- Mda... Poate că ai dreptate, dar... Fie cum spui tu, mama mea dragă! acceptă Mihai reținând încurcătura evidentă creată de acea întrebare. Fiind liber, am timp să mă gândesc la toate... inclusiv la ezitarea ta, încercă el să își provoace mama.  
- Da, da! Am reținut, scumpule. La fel ca tine..., am ore și... am timp după aceea să aflu de ce erai acum atât de radios! imită Mihaela expresia fiului, amuzându-se.  
Izbucniră amândoi în râs. Poate că se gândeau la același lucru și nu ar fi fost prea departe de adevăr.  
- Sărut mâna, mămica mea dragă! Să nu mă aștepți la masă. Cred că voi întârzia puțin, preciză Mihai ridicându-se vioi de pe scaun.  
Ca de obicei, doamna Mihaela, ca orice mamă bună și iubitoare de copil, a primit îmbrățișarea fiului și s-a retras în cameră ușoară ca un fulg. Parcă plutea sub privirea plină de dragoste și respect a băiatului său.  
Rămas singur, Mihai jubila fiind convins că a prins-o descoperită pe mama sa, cel puțin pentru o clipă. ”Se întâmplă ceva cu ea... Îmi amintesc că observasem cândva o anumită schimbare. Nu am luat-o în seamă... Da, da! Era cam în timpul sărbătorilor de iarnă, în zona Crăciunului, cred... Acum, puse cap la cap, par a fi un ceva. Dar, ce să zic, cum ținem noi secretele doar o zi sau două, voi afla curând de ce se emoționase așa de mult. Oricum, fiind ceva de bine, mă bucur deja pentru ea”, își zise el zâmbind.  
Ridică jurnalul cu un gest plin de afecțiune, închizându-l cu o ușoară urmă de regret. Aprinse o altă țigară și rămase pe gânduri după ce sorbi două înghițituri de cafea. Îşi aminti, la un moment dat, de primele zile de muncă la Poliția Locală. Trecu în revistă portrete de șefi și colegi, își aminti câteva dintre nemulțumirile ce-l iritaseră, dar și de anumite situații concrete de lucru. Fața i se destinse. Cu ochii închiși și cu zâmbetul pe buze, părea că visează ceva plăcut într-un somn liniștit. Se făcea că se află la începutul celei de a doua săptămâni de muncă...  
  
*  
  
Fusese repartizat să lucreze, în urmă cu doar patru zile, cu oameni noi, necunoscuți, după ce se obișnuise cât de cât cu proaspeții colegi. Formau împreună un echipaj mixt, de ”arme reunite”, precum îi plăcea lui să spună. Se deplasau cu autoturismul din dotare în toată zona de competență, potrivit unui plan al conducerii Poliției Municipiului. Interveneau acolo unde era cazul. Și nu puține au fost situațiile de urgență și nici la îndemâna oricui să le rezolve. Șeful acestei patrule era un om cu vechi state de plată. Nu erai sigur niciodată că vorbește serios ori că glumește. Șugubăț nevoie mare, dar și foarte bun profesionist, știa să se apropie de oameni, să lucreze cu ei.  
Era unul dintre puținii de la care Mihai avea ce învăța. Îl plăcea sincer și îl respecta. În aceeași măsură, îl necăjea cu atitudini și expresii ironice. Observase că știe să răspundă în același fel, dar se înfuria la început și se rățoia cu toată forța. Mai apoi, se topea ca un fulg de zăpadă. Nu purta ranchiună niciodată.  
În acea zi, acest om bun și plăcut, nu se știe din ce anume motive, părea că este plin de importanţa misiunii primite. Era greu de crezut că doar funcţia de șef al patrulei auto ar fi motivul. Ei bine, deși în zilele precedente nu făcuse așa ceva, de data aceasta a dorit să facă un scurt instructaj. Avusese în atenţie punctarea a trei probleme principale: executarea întocmai a sarcinilor de serviciu, respectarea ierarhiei stabilite şi ţinuta obligatorie a fiecăruia. Frecându-şi mâinile de satisfacţia ce-i umplea sufletul, dori să ştie dacă au înţeles cu toţii atribuţiile ce le au şi dacă sunt, cumva, temeri cu privire la executarea sarcinilor de serviciu:  
- Buuuun! Păstrând ordinea gradelor…, vă rog să vă prezentaţi şi să raportaţi dacă aveţi, cumva, ceva, neclarităţi de probleme!  
- Sunt agentul asistent Iordache Mihai de la Poliţia Locală. Permiteţi să…  
- Să trăiţi! Te cam grăbești... nu ești cel mai mare în grad, precum am hotărât, dar... spune, domnule agent, te temi de ceva anume?  
- În afară de dumneavoastră şi de Dumnezeu nu mă tem de nimic, domnule agent-şef principal, răspunse Mihai la foc automat.  
- Foarte bine, agent! Eşti apt pentru serviciu?  
- Sunt apt pentru serviciu, regulamentar echipat, odihnit, băut şi mâncat, să trăiţi!  
- Măi! Lasă asta cu „să trăiţi” în pace, că mă deranjează… A fost destul pe vremea mea. M-am săturat.  
- Scuzaţi, vă rog! Să trăiţi bine, şefu’!  
- Mda! Merge mai bine aşa… Următorul!  
- Sunt plutonierul Vijelie de la Jandarmerie…  
- Lasă că ştiu de unde sunteți, ce naiba?! îl întrerupse agentul-şef principal pe subofiţerul de jandarmi, care, îmbujorat la faţă şi greoi în mişcări, îşi regla catarama pe centura ce nu prea-i cuprindea uniforma-i purtătoare de buzunare şi buzunăraşe pline de articole de intervenţie rapidă şi de întreţinere personală. Aveți ceva de raportat?  
- Nu am nimic de raportat. Dumneavoastră ordonaţi şi eu execut…  
- Bravo, domnule plutonier! Ați înţeles foarte bine situaţia… Următorul!  
- Eu …, eu sunt student, domnule agent principal, practicant la…  
- Măi, domnule student! Mă sinucizi cu chestii de-astea de umplutură. Unde eşti student? La Câmpina, Cluj, Slatina…?  
- Raportez: nu! Eu sunt…  
- Dar unde şi ce eşti, măi, domnule student?  
- Sunt student la Academia de Poliţie…  
- Aha! Am înţeles, fii sigur, dar nu pricep de ce eşti atât de anemic în vocabular şi atitudine, student… Şi, dacă ai buletinul la tine, uită-te şi citeşte cum te cheamă!  
- Sunt studentul Bolnavu Ion, practicant…  
- Suficient! M-am lămurit… Următorul!  
Trei perechi de ochi vigilenţi făcură roată în jurul maşinii, cercetând cu atenţie. Nu mai era nimeni pe o rază de cel puţin treizeci de metri…  
- … Şefu’…, doar dumneavoastră nu v-aţi prezentat. Alţii…, nu mai sunt în echipaj, preciză agentul Iordache, privindu-l ironic pe marele şef.  
- Mda! Cred că ai dreptate. Eu sunt agent-şef principal de poliţie, Furtună Samson. Sunt şefu’ vostru, de la Poliţia Română. Nu sunt probleme deosebite….  
- Foarte bine, şefu’! exclamă Mihai. Pe cai!  
- Măi, măi, măi! Domnule agent, nu suntem de la Poliţia călare. Suntem cu maşina din dotare… Dacă n-ai memorie, scrie…, dacă ai hârtie!  
- Hârtie n-am, dar… mi-am luat „tableta”. Pot înregistra pe ea orice… Pot să vă fac şi o poză… Cu grupul, să avem amintire, ştiţi…  
- Faci poză cu tableta? Mă omori cu zile, măi, agent Iordache… Înghite-o, dacă nu te simţi bine! îl sfătui agentul principal. Ia apă de la chiuvetă!  
„Echipă cu mine nu mai faceți voi. Nu iau la luptă toţi bolnavii şi închipuiții”, hotărî Furtună Samson privindu-i cu o fărâmă de milă pe cei doi tineri, în timp ce deschidea cu şurubelniţa portiera autoturismului de serviciu. A ordonat îmbarcarea și au plecat în zona de competență. Spre mulțumirea tuturor, serviciul s-a desfășurat în condiții normale. Nu au fost evenimente deosebite.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
UN ALT FRAGMENT DIN VIITORUL ROMAN / Marian Malciu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2350, Anul VII, 07 iunie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!