CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Umoristic >  





LA SPOVEDIT...
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Vremea rece părea că izgonește trecătorii către adăposturi. Puțini erau cei care leneveau pe străzi ori așteptau pe careva pentru vreo treabă numai de ei știută. Burnița deasă, ce pica regulat de vreo trei zile încoace, cleioasă și murdară de noxele adunate de sus către în jos, nu reușise să curețe străzile de mizeria adăpostită sub zăpadă până mai ieri-alaltăieri. Încă mai erau mormane, pe ici pe colo, acoperite cu frânturi de crengi, frunze sfoiegite, ambalaje de tot felul și resturi culinare sau de îmbrăcăminte aruncate de către locatari lipsiți de bun simț.  
Nu departe de acea zonă, Domnul Costache bătea nervos caldarâmul între biserică și ”Carul cu bere”. Nu se încumeta să intre. La biserică nu se mai uita. Doar în fața restaurantului ridica privirea. Părea că așteaptă pe cineva.  
- Ce onoare, coane Costache! Și ce bucurie să te întâlnesc chiar pe aici! auzi el o voce, dar nu era sigur că este a celui la care se gândi în acel moment.  
Întoarse capul încet, să nu simtă cum scârție gâtul din cauza guturaiului statornicit de o săptămână întreagă acolo. Văzu omul, dar nu se bucură. Poate că ar fi dorit alt partener la vorbă.  
- Aha! Mata erai, domnule Costică? Ce faci? Ai treabă pe aici?  
- Ca de obicei, coane Costache. Uite... mă tot întrebam cu cine discut o bere bună... Intrăm?  
- Păi, destul m-a plouat... Hai să mergem! Poate discutăm și ceva mici, ce zici?  
- Mici? Nu se poate, coane. Eu nu pot. Sunt în post, nu te supăra!  
- Mai sunt vreo cinci săptămâni până la Paști, omule, ce te-apucă?  
- Or fi, dar eu am început de la începutul lui, coane și nu pot să-l întrerup că... nu se cuvine...  
- Mda...! Vrei să te spovedești, bănuiesc. Hai să intrăm, că poate mă spovedesc și au aici...  
- Aici, în restaurant, coane Costache?!  
Rămase fără răspuns. Conul Costache se avântă spre ușa rotativă trăgându-l de pulpană pe bietul Costică, de era să alunece omul și să se lovescă de turnantă. Găsiră o masă liberă, pe gustul lor. Era mai retrasă și zona nu era așa de bine luminată.  
Comandară aproape imediat.  
- Bere la halbă pentru amândoi, cinci mici bine fripți, pătrunși, mujdei...  
- Și o porție de iahnie de fasole, neică! Pentru mine, să țin tovărășie ilustrului meu prieten, fost parlamentar, se făli domnul Costică.  
Știa el ce-i place venerabilului său prieten, care zâmbi larg și înghiți în sec gândindu-se la fasole. ”Prostul dracului! Fasole... Da, dar e grozavă aici. E bună... Dacă nu-mi plac micii, iau fasole. Și o salată... verde, că se asortează...”  
- M-a enervat popa ăsta cu împărtășania, domnule Costică... Că m-a împins nevasta să mă spovedesc, să mai îmi ierte Dumnezeu niște păcate, zice ea...  
- Bună treabă, coane Costache! Dar cum vine chestia asta cu... împărtășania? Te poți supăra pe sfintele taine? Este păcat mare, zău așa! Dar știai și dumneata, coane, că ești om învățat, nu ca amărâtul de mine.  
- Păi, ce crezi, neică? Trebuie să memorezi toate învățăturile pământului? Unde să încapă, bre, toate? Mi se sparge țeasta...  
- Mai știi? Oi avea și dumneata dreptate... Și de ce zici că te supără părintele duhovnic?  
- Uite, mă supără că a refuzat să mă împărtășească. Dar cine se crede el ? Cine este el, măi, frate? Hotărăște el așa, după cum vor mușchii lui?  
- Nu te supăra, coane Costache, dar eu știu din bătrâni că dacă Domnul nu te iartă, preotul nu te poate împărtăși... Iar acum păcătuiești că-l hulești...  
- Ce treabă are iertarea cu prefectura, omule! Măi, neică... Costică, eu nu mă spovedii, bre, la cel mare, la Cel de sus. Ăsta mic, de jos, de la biserică, m-a refuzat, mama lui de fățarnic!  
- Iartă-l, Doamne, că nu știe ce vorbește! se rugă Costică închinându-se la repezeală. Coane Costache, iartă-mă și matale pe mine! ... Stai să mâncăm, că uite, vine comanda... Vorbim după, bre. Mai medităm în timpu” mesei, apoi mai vorbim.  
  
Ciocniră halbele, le goliră până la jumătate și începură să înfulece. Unul mânios, cu ochii la fasolea celuilalt, altul filozofând adânc, dar cu cele mai pofticioase priviri aruncate la intervale regulate peste micii ce dispăreau devorați cu repeziciune...  
- Așaaa! Să ne fie de bine! Continuăm, dacă este voia matele, coane Costache, preluă inițiativa domnul Costică, ștergându-se plin de importanță la gură cu un mototol de șervețele. Dacă vrei să auzi de la mine, păcătosul...  
- Și ce te fandosești atâta, bre? Dă-ți drumul odată dacă ai ceva de zis!  
- Păi... să zic, dacă zici dumneata, coane... Bunăoară, eu știu că preotul spovedește. El spune niște rugăciuni, mai înainte... Dacă nu mă înșel, îl invocă pe Dumnezeu... Păi, nu? El trebuie să audă ce păcate are omul la activ... Omul nostru, adică dumneata, coane, în cazul de față, povestește toate păcatele pe care nu le-a spus niciodată... Dacă a respectat decalogul și dacă...  
- Adică... ce vrei să spui, bre? Eu mai alerg la vârsta mea? Ce dracului bați câmpii aici?  
- Dar, ce, coane, am zis eu că faci sport?  
- Păi nu ai zis că dacă am respectat deca... ăla cum i-ai zis adineauri?!  
- Eu am zis decalog, nu decatlon, Doamne iartă-ne! Adică chestia aia cu zece porunci, coane Costache...  
- Aha! Că acuma, vezi Doamne, un popă amărât trebuie să știe totul despre mine. Să spun eu pe cine am omorât, pe cine am bătut sau pe cine am iubit, nu?  
- Păi..., dacă ai iubit în afara casei...  
- Ei află că am iubit și în pădure și pe fân și pe plajă, când eram mai tânăr... Ce, n-am voie?  
- Nu am zis eu, coane, că nu ai voie matale să-ți iubești doamna unde zici. Ce vorbă-i asta?  
- Cum n-ai zis? N-ai zis de afara casei, omule?  
- Ba, am zis. Dar am zis că nu femei din afara casei matale. Cu nevasta, faci ce vrei...  
- Aha! Încep să te înțeleg câte puțin, mormăi conul Costache nemulțumit.  
- Așaaaa... I-ai spus, coane, că ești milostiv, smerit și alte chestii ca astea?  
- Milostiv? Păi, am zis că sunt..., că îi compătimesc pe nevoiași, dar el m-a întrebat dacă am ajutat concret, dacă le-am dat ceva. M-a luat cu nevoile bolnavilor lipsiți de mijloace financiare, cu cei rămași fără case la inundații și alte chestii...  
- Și ce-ai spus, coane?  
- Ca tot omul, bre. De unde să le dau? Am și eu salariul meu, ca omul. Nu fac pomeni, domnule, că nu-mi arde de chestii de-astea...  
- Ei, vezi că l-ai supărat? Astea-s păcate, coane Costache. Dai puțin din puținul pe care-l ai... În plus i-ai vorbit de parcă-l trăgeai la răspundere...  
- Păi nu-i așa? E normal... Cine este el să-mi facă mie morală? E Dumnezeu?  
- Păi, cum să spun eu...? El te învață, îți spune ce este bine și ce nu este... Că te spovedești înaintea preotului, este una, dar el este slujbașul Domnului, este un fel de martor. Nu el te iartă, ci te iartă Dumnezeu. Adică, asta-i alta...  
- Asculă, domnule Costică! Ai fost popă și eu nu am aflat? De unde scoți vorbele astea, bre?  
- Hm! Nu am fost... Spun din ce știu și eu, că eram copil când mergeam la biserică... Te-a întrebat de când nu te-ai mai spovedit?  
- Păi, se putea altfel? I-am zis-o scurt: am fost mai demult, să tot fie 12-14 ani, pe când slujea popa ăla bătrân... N-a fost mulțumit. Și i-am zis: domnule preot, eu am fost parlamentar. Eu făceam legi, domnule, nu aveam timp de spovedanii și rugăciuni. Știi ce mi-a zis până la urmă?  
- Nu știu, coane Costache. N-am fost acolo...  
- Mi-a zis că omul credincios vine la spovedit atunci când simte nevoia.... Că omul vine smerit și se spovedește cu umilință, fără să ascundă nimic, că Dumnezeu știe tot...  
- Așa e, coane! Uite, vezi dumneata, coane Costache? Ai dat vina pe serviciu, pe Parlament, poate pe nevastă... Nu se dă vina pe nimeni. Că nimeni nu te împinge de la spate să te spovedești. Te duci de bună voie și nesilit de nimeni, ca la declarațiile date procurorilor la DNA...  
- Ba, pe dracu, domnule! Ăia te cheamă și te duci că altfel îți fac un dosar de nu te mai scoate nici dracu din necaz!  
- Uite, că iar păcătuiești, coane! Îi judecă Dumnezeu și pe ăia, nu noi. E păcat să suduieși, să drăcui... Nu te-a întrebat dacă-i iubești?  
- Cum să-i iubesc eu pe diavolii ăia? Hai, că ești culmea, omule! Ce crezi că uit că m-au chemat și era să-mi facă dosar penal pentru mărturie mincinoasă, când eu nu am văzut, nu am auzit sau nu-mi aduceam aminte de nimic din ce ziceau ei să scriu? Crezi că îl uit eu pe ăla de la etajul patru, care mi-a aruncat în balcon lăturile lui? Sau pe boul ăla care mi-a zgâriat mândrețe de mașină? În iad să-i văd și tot nu-i pot ierta...  
- Și este mare păcat, coane Costache. Este cu adevărat mare. Trebuie să-ți iubești și vrăjmașii... Să-i ierți și să-i iubești, ca să te ierte Dumnezeu...  
- Aha! Mi-a zis și pămpălău” ăla de popă ceva în genul ăsta... Și a zis să citesc ceva de la un apostol... că sunt poruncile Domnului acolo...  
- Aha! Bine a zis preotul... Cum spuneam eu, coane, nu te iartă preotul, ci Domnul. Dar, mai întâi de toate, trebuie să-l iubești pe El, ca să...  
- Ca să mai bem o bere! Lasă-mă, te rog! Ai reușit să mă amețești de tot! O trimit pe nevastă-ma la spovedit. Să vedem, o prelucrează și pe ea ca pe mine?  
- Dacă nu are păcate și dacă le mărturisește pe ălea mici pe care le-o avea, dar regretă și promite că nu va mai păcătui, preotul se roagă, Dumnezeu o iartă, preotul o împărtășește și vine acasă doamna...  
- Ia, stai puțin, domnule! De unde știi că are nevastă-mea păcate mai mici? Ce știi despre ea? se ridică mânios și bănuitor domnul Costache în picioare, cu voce cu tot.  
- Am zis eu că știu? Doamne apără-mă! ... Dar se cunoaște, coane, că nu există om fără de păcat...  
- Da? Atunci vezi de păcatele matale și lasă-mă în pace! N-am venit aici să-mi faci dumneata mie morală. E clar?  
Se înroșise rău la față domnul Costache, așa de rău, că se sperie bietul Costică și se făcu mic pe scaunul său, privind podeaua. Când ridică ochii, se văzu singur la masă. Era doar el și nota de plată. Neachitată. Amicul său dispăruse...  
  
 
  
 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
LA SPOVEDIT... / Marian Malciu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2266, Anul VII, 15 martie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!