Este atât de lesne pentru noi să criticăm acțiunile marilor personalități. Dar câți dintre noi am reușit să înfrângem tentațiile? Cărui tânăr nu îi plac femeile? Și dacă băieții îndrăgesc fetele de ce să-l criticăm pe regele Carol al II-lea?
Împăratul Marcus Aurelius ar fi procedat altfel. Dar câți dintre regii lumii se pot compara cu acest împărat? Câți dintre noi se pot compara cu marele stoic?
Revenind la regele Carol al II-lea, putem împărți viața acestuia în patru etape:
-Prima etapă poate fi caracterizată prin fuga de responsabilități și ignorarea protocolului. Carol a dezertat din unitatea militară de la Târgu Neamț, s-a căsătorit cu Zizi Lambrino, încălcând statutul Casei Regale. Participând la funeraliile reginei-mamă Alexandra, în Anglia, a plecat fără să se conformeze protocolului și a fugit cu Elena Lupescu în anul 1925(https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-invins-carol-al-ii-lea-clasa-politica-romaneasca)
-A doua etapă începe în anul 1930, moment în care Carol se întoarce în țară și preia conducerea statului. În perioada aceasta a sprijinit acțiunile exerne pentru păstrarea păcii, a echilibrului european și pentru păstrarea granițelor. Se formează o camarilă regală. Această etapă se sfârșeste în anul 1938.
-A treia etapă se încadrează cronologic între anii 1938-1940. În această etapă Carol al II-lea instaurează o monarhie autoritară. În această perioadă agitată, România pierde teritorii însemnate.
-A patra etapă se încadrează între anii 1940-1953. Regele a fost nevoit să părăsească țara și a murit în exil.
În timpul lui Carol al II-lea România a atins cel mai înalt prag de dezvoltare economică și au fost construite „cămine culturale, biblioteci sătești, muzee (...) și s-au pus bazele Fundațiilor Culturale Regale ale României ” (Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia șefilor de stat ai României, București, ed. Meronia, 2007 p.90)
La sfârșitul materialului am să prezint aprecierile istoricului Keith Hitchins cu privire la domnia lui Carol al II-lea: „În ciuda promovării riguroase a dezvoltării economice și a sprijinului generos acordat instituțiilor culturale, ca și inteligenței și talentului de organizator, el a reușit să ruineze edificiul politic pe care cei doi predecesori ai săi se străduiseră să-l edifice”(Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, București, ed.Corint, 2014, p.380)
