CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





DUHURILE TOAMNEI ÎN VALEA UMBRELOR
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
-Iris, Cristi! Înșfăcăm în grabă rucsacurile și înfulecând din mers restul de clătite cu gem de vișine lăsate de mama pentru noi, ne îndreptăm în fugă, către poartă, de unde se aude chemarea Ilenei. Negrilă , ciobănescul nostru se ține scai după noi. În timp ce trăgeam ușa după mine, strig către oborul vitelor,unde mama își făcea de lucru: 
  
- Sărut mâna, mamă! 
  
- Bine, văd că plecați, vedeți să nu vă prindă noaptea în pădure sau să vă rătăciți pe coclauri! 
  
-Fi-i liniștită, că nu ne pierdem, îi stigă Cristi, îl avem pe Negrilă, cu noi! Eu eram deja la poartă, o salutam pe Ileana zgribulită de frig pe banca de la poartă. M-am oprit alături, străduindu-mă să închid, rucsacul mic și burdușit . Luserăm cu noi ceva merinde, fiindcă planificaserăm un picnic în adâncul pădurii, mai precis în Valea Umbrelor, în cazul că reușeam să identificăm locul. Luasem și aparatul fotografic. Cristi, fire meticuloasă căruia nu-i plăcea să facă lucrurile pe jumătate, procurase din timp afișe colante, pe care erau împrimate săgeți roșii, destinate să devină indicatoare lipite pe copaci. Trebuiau, să marcheze direcția de mers și în special intrarea în fantomaticul loc, cunoscut sub denumirea de Valea Umbrelor, ca să-l poată găsi oricine. Locul nu era nici măcar marcat pe o hartă și frati-meu intenționa să facă o hartă exactă a traseului. 
  
- Salut Ileană, îi zice el prietenei noastre! Pari cam înghețată și nici nu intrarăm în pârău. 
  
-Salut, Cristi! E friguroasă rău dimineața asta și am înghețat pe bancă așteptându-vă. Hai să ne mișcăm, ca să mă mai încălzesc. 
  
- Bine, haidem! Uite-i și pe Adrian cu Toni( poreclit Giolgău, precum idolul său pe care în viața de toate zilele, îl imita în toate privințele). În acelaș timp cu ceilalți doi frați și vecini ai noștri, Negrilă ne urmează și ni se încurcă printre picioare lătrând vesel. Le zic în zeflemea, alintându-l pe cap : 
  
-Îl luăm și pe Negrilă în caz, că ne rătăcim în pădure. 
  
- Ce tot spui? Cum să ne pierdem prin locurile astea pe care le știm, de când am fost înțărcați, îmi răspunde Giolgău, bășcălios? Nu mă las, și-i zic: 
  
-Desigur, dar nu uita, că vrem să poposim în Valea Umbrelor cea bântuită de spirite și ocolită de toți. Am fost o singură dată acolo, cu câțiva ani în urmă, cu bunica mea după bureți și după ierburi de leac. Pe atunci bătrânețile nu îi agățaseră încă pietre de moară la picioare și ea reușea să străbată pădurile acelea tainice, împreună cu mica sa turmă de oi și capre și însoțită de vrednicul Negrilă. Mă trec fiori când îmi amintesc ce mi-a povestit, despre câte s-au petrecut în acel loc de-a lungul vremii. Locul e și mai departe, de cărările cutreierate de noi și e greu de găsit. Îmi povestise chiar ea, că Valea Umbrelor e un loc ce apare și dispare, un fel de miraj în adâncul pădurii și că uneori se aude bătând clopotul, deși nu e nici un sat sau biserică, prin apropiere. De asta se și numește astfel. 
  
-Ceilalți încep să râdă Și Ileana adaugă: 
  
-Am auzit și eu povești de genul acesta, dar nu cred o iotă. 
  
-Noi am luat aparatul de fotografiat să facem poze. Așa vom avea dovezi, că există și că am trecut pe acolo, adaugă Cristi convins. 
  
Giolgău mă ia drept țintă a ironiilor sale, cum face de când îl știu: 
  
- Oau, ce te mai pricepi să inventezi povești, Iris! Ți-o fi teamă să nu nimerești într-o altă dimensiune și că nu mai ajungi acasă, fricoaso? Știi, prietena ta, Miladi a fost cea care a insistat mult, să mergem acolo. Zicea că are o lucrare de realizat la școală și vrea să scrie despre locuri misterioase din România, așa a ales drept țintă Valea Umbrelor. Singură nu s-ar fi dus pe acolo nici moartă, așa că i-a făcut ochi dulci lui Banderas, convingându-l să caute mai mulți fraieri ca noi și să facem o excursie în pădure. În miraje și alte drăcovenii eu nu cred, așa că din prietenie pentru el am acceptat să merg după ghebe. Mama mi-a promis că face zacuscă, dacă îi aducem destule. 
  
- Totuși, recunoaște că ai acceptat și de dragul aventurii, ca de altfel noi toți! În plus, recunosc, că mi-ar plăcea să descoperim adevărul, despre tainele ce învăluiesc locul acela. Eu cred că nu iese fum fără foc și trebuie să recunoaștem, că peste Valea Umbrelor planează încă, o perdea impenetrabilă de fum de prea mult timp. 
  
Giolgău vroind să confirme că ,,lupul chiar de-și schimbă părul, nu-și schimbă năravul”, ridică vocea să se facă bine auzit: 
  
- Deschideți urechile bine! Aflați , că Iris ca și sărita de Miladi merg în pădure în căutare de fantome și porți spre lumi paralele. N-o scăpați din ochi, ca să nu vă treziți că pleacă pe urmele doctorului Ziwago! Ileana l-a apostrofat cam înfricoșată: 
  
-Giolgău, las-o în pace și nu mai spune tâmpenii! Cu astfel de lucruri nu-i de glumit. 
  
-Ha, ha, ha! Toate fetele sunteți niște aiurite și credeți în miraje, vrăjitorii și alte bazaconii. 
  
-Faci pe grozavul și nu e mare lucru de capul tău, îi răspund înțepată! Să știi, că nu-s fricoasă și nu e cazul să faci pe bășcăliosul. Ce-ai vrea să facem în pădure, decât să adunăm ghebe, să admirăm toamna, sau să căutăm tainele ascunse în Valea Umbrelor? Nu suntem de la clubul de microbiști ca să trăncănim despre fotbal toată ziua, ca tine. Ha, ha! 
  
-Iris, ai ceva contra fotbalului, mi-a zis luându-și un ton prefăcut blând, în spatele căruia eu îi percepeam clar infatuarea, cuprinzându-mă insinuant, pe după umeri? E cel mai nobil sport și cel mai iubit, la scară mondială! Cu toate astea tu îl blamezi. Ai noroc că te plac, cu toate că ești o scorpie și te iert. 
  
Ceilalți își dădeau coate și râdeau, pe înfundate. Știau cu toții, că între noi securea războiului nu fusese niciodată îngropată, încă din fragedă copilărie ne aveam precum Tom cu Jerry. Bănuiau ei, că era o altă ironie afirmația lui, cum că mă place. Îmi venea să-l strâng de gât, pe lunganul și hoțomanul ăsta, însă am strâns din dinți și l-am lăsat în plata Domnului, făcând pe nepăsătoarea deși simțeam cum mă irita pe nervi. M-am scuturat cu un gest sfidător, de îmbrățișarea lui protectoare, îndepărtându-mă cu demnitate. El mi-a aruncat în urmă un râs arogant, pe care l-am ignorat, cu aparentă nepăsare. Îmi ziceam în sine: 
  
,,Cine mai știe, ce festă îmi clocește în mintea lui, haimanaua asta?Am decis să nu mă las provocată și orice-ar fi, să nu-i fac jocul.” 
  
Am rămas în urmă cu Ileana, discutând de-ale noastre, în timp ce băieții mergeau mai în față și discutau cu vervă, despre nimic altceva, decât despre fotbal. 
  
Coboram veseli pe potecă, printre salcâmii înalți ce se plecau în bătaia vântului și ne șopteau tremurat, poveștile copilărie, printre frunzele în nuanțe de ocru și vrede palid. Sub pașii noștri se așternea covor arămiu, foșnitor și uneori câte un roi de frunze moarte erau ridicate în vârtejuri, de spiritele nevăzute ale pădurii, ce se fugăreau câteva zeci de metri întrupate în trupurile frunzelor, după care le abandonau brusc, neantului. Am ajuns în vale și de-acum poteca șerpuia de-a lungul gârlei, mărginită de tufe de măceși și păducel plini de ciorchini cu fructe înflăcărate. Fructele, în contrast cu palditatea toamnei păreau flăcări roșii, zâmbind dimineții de mărgean dintre dantelăria fină a frunzelor înspinate, de un galben intens. 
  
Clipirile astrului zilei cu obraz rumenit de focul zorilor se prelingeau printre brațele ridate ale salcâmilor și carpenilor înălțate spre cer, pentru a le îmbrățișa răsăritul. 
  
Copacii își plecau îndurerați frunțile a rugă, la mormântul odraslelor, multe încă în agonie, cu capetele înveșmântate în dantelărie zdernțuită, în nuanțe amestecate de aur vechi, roșu, brun întunecat cu pete negre și verde săpălăcit. Asemena unor copii ingenui, dârele de lumină se prelingeau -valuri de miere cerească în lumea umbrelor tăcute și tainice. 
  
Soarele își desprindea discul din aurora roșietică a dimineții ca dintr-o cămașă de noapte, ridicându-se pe tronul zilei. Cu regret luase aminte ,că aici la talpa dealului Cireșului, căldurii sale îi lipseau vlaga și pulsațiile tinerești, văratice. Frigul era mai pătrunzător și roua se așternea ca un lințoliu brumat, scânteind peste iarbă, covor de frunze moarte și pe ramurile descărnate. 
  
La fântână, ne-am întâlnit cu Banderas și Miladi, care locuiau în partea opusă a satului. Ea era îmbrăcată sport, în costum de blugi. Vântul își trecea degetele cu voluptate prin cascada buclelor negre, ce i se revărsau pe umeri în valuri inelate. Contrastul cu pielea albă rozalie accentua catifeaua pielii și curbele sinuoase ale gâtului. Inele bogate erau strânse într-o coadă rebelă la spate și-i încadrau chipul cu ohi veseli, de culoarea boabelor de cafea și bărbie delicată, ce dădea feței sale o formă de inimă și un aer de înger, în contrast cu caracterul său un pic frivol și cu vivacitatea debordantă. Își ducea pe un umăr cu dezinvoltură ghiozdanul albastru și un aparat fotografic pe care îl purta agățat la gât. Banderas venea în urma ei, suplu înalt, îmbrăcat și el în costul de blugi și cămașă neagră, cu părul negru, strălucitor și lung, strâns la spate. Se imagina a fi sosia viguroasă a eroului său îndrăgit, însă privirile ochilor săi arzători și verzi, adumbriți de gene lungi, care o sorbeau din priviri pe Miladi trădau un suflet tânăr, pătimaș de îndrăgostit și foarte romantic. 
  
Pentru a ajunge în Valea Umbrelor, a trebuit să ne afundăm adânc în pădure. La început, copacii erau mai rari, căci fuseseră defrișări. Cu cât înaintam, vegetația devenea mai deasă. Tufișurile de măceșe, întinsesră peste tot locul rețea înspinată împletită în cuorile flăcărilor din ciorchinii fructelor și pâlpâirile verzi-palide ale frunzișului. Valurile înalte de iarbă în culori amestecate ne povesteau, că locul era mai puțin umblat. La un moment dat ne-am oprit, neștiind încotro să o luăm. Negrilă amușina neliniștit pierzându-se printre tufișuri, Pur și simplu nu reușeam să găsim Valea Umbrelor, pe unde nu mai călcasem de mult. Se făcuse ora prânzului, eram înfometați și pe deasupra și deziluzionați de neputința noastă. Mi-a cășunat pe Giolgău: 
  
-Hai? Ce aștepți, să ne zici încotro trebuie s-o luăm, că doar ai cutreierat pe aici, de când ai fost înțărcat de la țâță? 
  
-Iar mă calci pe bătături, Iris? Nu-ți dai seama că acesta e momentul când Valea Umbrelor a dispărut în dimensiunea paralelă? Chiar tu încercai mai devreme, să ne convingi că ăsta e un loc fantomatic. Ai uitat? Haideți, să facem picnicul în poiana asta, că eu sunt mort de foame, se adresează, celorlalți. Până terminăm de mâncat , poate apare la lumina zilei, Valea Fantomelor îmi sâsâie cu voce de crotal. M-am limitat doar să-i răspund, fulgerându-l scurt, cu o săgeată disprețuitoare. 
  
- Să ne oprim aici la poala pădurii, aprobă cu părere de rău și Miladi. Banderas care devenise un fel de ecou al stărilor de spirit ale iubitei, se întristase, zărind deziluzia din ochii ei. Ne aflam chiar la liziera pădurii de stejari și fagi. Eu îl urmăream flegmatică și preocupată de o senzație iminentă de pericol, pe Negrilă care lătra neliniștit, pierzându-se în valul de iarbă. Nu ne temeam să ne rătăcim, căci drumul pe care urma să facem cale întoarsă, îl marcase Cristi în câteva locuri, cu săgeți roșii pe coli adezive lipite pe arbori. În timp ce grupul se prgătea de picnic, el se concentra, cu meticulozitatea-i caracteristică, să traseze harta traseului parcurs. Negrilă zărise la marginea luminișului, câteva căprioare și glasul sângelui de ciobănesc mioritic, l-a îndemnat să le fugărească. Eu care nu-l pierdeam din ochi, l-am zărit că s-a oprit încremenit , trezindu-se în fața unui cerb, care supărat, l-a pus pe fugă. A făcut cale întoarsă către noi, alergând în zigzag, cu urechile pe spare și cornutul venea decis pe urmele sale. 
  
L-am zărit prima și de departe și am strigat la ceilalți: 
  
-Scăpați-vă pielea, că cerbul ăla vine încoace! Am înhățat rucsacul și am rupt-o la sănătoasa, înapoi în pădure iar Cristi mă urma îndeaproape, foarte sprinten. De ceilalți nu-mi făceam griji. 
  
În fața mea a răsărit deodată un stejar cu doi comănaci, crescuți de jos. M-am cățărat în grabă pe primele crengi și simțindu-mă la adăpost, m-am oprit acolo. Cristi a urcat cu multă ușurință ceva mai sus, pe celălalt comănac. Avea aparatul de fotografiat agățat de umăr și i-a venit gândul, să facă, câteva fotografii de la înălțime. S-a cățărat sprinten pe o ramură și de sus a început să fotografieze cerbul care făcuse cale întoarsă etalându-și maiestuos coarnele și căprioarele, care se îndepărtau, în goană. Celorlalți le venise inima la loc și făceau haz de sperietura neașteptată, ivindu-se dintre tufișuri. Cerbul ne trezise pe toți din apatie. Cristi m-a strigat de pe creanga lui: 
  
-Iris încearcă să urci aici, ca să vedeți, ce văd eu. 
  
- Ce vezi, întreb, curioasă? Între timp se aropiaseră Banderas și Miladi și priveau curioși în sus. Banderas l-a întrebat: 
  
- Cristi , e loc și pentru mine acolo sus, să fac câteva instantanee pentru Miladi? 
  
-Sigur! Vino încoace. E posibil să fi găsit Valea Umbrelor. Cred că cerbul și căprioarele au intrat în ea, însă eu nu am mai fost acolo și nu-s sigur. Hai Iris, vino mai repede să vezi, că tu cunoști locul! Nu e departe și corespunde descrierii tale. Eram cu adevărat emoționată de cele ce auzeam. Banderas era captivat de dorința de a mai urca o treaptă în ochii idolului său cu plete smolii și se concentrase pe făcut poze. 
  
Cocoțată pe o ramură lângă frate-meu priveam în direcția încotro fugiseră căprioarele. Panta era destul de abruptă și spinarea ei era spintecată în două, de o râpă căreia nu i se zărea fundul și care se desppica de pe muchea pădurii și se sfârșea undeva jos, în fundul văii. Am recunoscut imediat locul. 
  
Acolo, pe fundul văii ascuns de malurile râpii trebuia să fie un izvor și un pârâu limpede, care străbătea Valea Umbrelor. Apa țâșnea șuvoi cristalin din viscerele spinării ca de monstru preistoric, al malului drept al râpii, pe partea opusă a intrării între fălcile sale căscate asemenea gurii hămesite a unul dinozaur dintr-o epocă scăpătată. Căprioarele se zăreau în vale, ceea ce mi-a întărit presupunerea, că pârâul alimentat de izvor era locul de adăpat, al sălbăticiunilor și păsărilor ce viețuiau în pădure. 
  
Mi-a fulgerat în gând o șoaptă de neunde, că Valea Umbrelor avea ceva de dezvăluit, nouă, tinerei generații, care o aruncaserăm pradă scufundării în uitare, căci se metamorfozase sub privirile noastre, ca prin miraj. Ștejarii și fagii seculari ce-și legănau a jeale frunțile seculare cu pletele încărunțite de arămiul toamnei, plecându-se în rugăciuni de priveghi la mormântul odraslelor lor moarte ori agonizante, se dăduseră în lături, cuminți, deschizând cărare privirilor noastre, printre trupurile lor zbârcite. Fermăta usupraviețuitori ai unor ere apuse. Astfel, valea ne ademenea nestingherită, să-i îmbrățișăm cu privirile, întreaga panoramă, scăldată de curgerea vremii în valuri sumbre, iar astrul ceresc se oprise odată cu noi, să-i scormone tainele. Lumina cernută printre crengi spurbera umbrele atotstăpânitoare, evidențiind culorile încătușate în temnițele sale. Odată eliberate se revărsau sub ochii noștri , în talazuri legănătoare pe pânza orizontului, în valuri verzi când mai întunecate, când palide, în nuanțe felurite de ocru, roșu înflăcărat și unele de culoarea chihlimbarului topit. 
  
Vedeam perfect cocoașele râpii, care-și croise făgaș adânc, în trupul coastei și al văii. Erau împânzite de o țsătură deasă de tufișuri, de rugi de mure , măceșe cireși și meri pădureți, într-o cromatică fantastică, amplificată de jocul razelor. Din locul unde ne aflam nu era mai mult de trei sute de metri, până acolo și era destul de ciudat ,că nu o observaserăm niciunul, deși ne învârtisem toată dimineața prin pădurea din apropiere, răscolind frunzele, pe lângă buturi roase de putregai, în căutare de ghebe. 
  
Am coborât de pe crengi alunecând și făcând în ciudă, veverițelor ce se înfruptau cu ghinde, în copacii din apropiere. Uitaserăm și de frică și de foame copleșiți de valul de senzații, văzând că ne aflam, chiar pe muchea Văii Umbrelor. Ne-am adunat lucrurile împrăștiate pe jos și am pornit în, un vârtej de chiote pe coastă spre vale, tulburând lumea micilor sălbăticiuni, a ciorilor și mierlelele și celorlalte păsări ce își aveau sălașurile printre crengi și care se înălțau în grabă, țipând supărate. 
  
În câteva minute poposeam pe malul izvorului din vale, ignorând cerbul și căprioarele ce-și înălțaseră capetele, scandalizate de îndrăzneala intrușilor care le invadase teritoriul. 
  
Miladi întinsese un șervet mare, direct pe iarbă și noi am întins fiecare, ce avea cu sine de-ale gurii, ieșiseră la iveală și două termosuri cu cafea și ceai cald și pahare de plastic. Râdeam și glumeam fericiți, în timp de merindele se făceau nevăzute, la repezeală. 
  
Comentam aventura cu cerbul și Miladi îl alinta în fel și chip pe Negrilă, comentând: 
  
-Fără aventura ta cu cerbul, nu cred că am fi reușit, să descoperim valea asta. El dădea din coadă hăpăind mulțumit bucățile de salam ce i le dădea, precum și oasele de la puiul devorat de Giolgău și Adrian, de la puiul nostru și toate resturile rămase de la picnic. 
  
Era trecut de unu, când noi poposiserăm la poalele copacilor, pe malul izvorului din Valea Umbrelor. 
  
Terminaserăm prânzul și stăteam întinși pe iarbă, dezbătând întâmplarea cu cerbul și deescoperirea văii.Noi fetele puneam întâmplarea pe seama destinului și miracolului, ceilalți făceau glume pe seama noatră. Cristi și Banderas se abțineau să comenteze. 
  
În timpul picnicului și după, privirea mea era fascinată de mulțimea unor mici sfere de lumini colorate, cele mai multe gri și albe, altele albastre- verzui și câteva umbre maron, negre, ce ce unduiau mai într-o parte. Cele mici roiau în jurul nostru, asemenea unui roi de fluturi. Erau doar niște pete în continuă mișcare, ca și cum ar fi fost vii. Am încercat să prind una, însă am stârnit doar râsul celor prezenți. Giolgău aruncă piatra: 
  
-Ce prinzi Iris, muște? Nu se prea văd azi, prin preajmă. Îi arunc o scurtă privire contoasă și nu-i răspund. Eram intersată de natura micilor sfere jucăușe. Nu mai văzusem ceva asemănător, până acum, deși în păure am fost , de nenumărate ori. Încgideam palma și observam că se prelingeau printre degetele mele, iluzii, optice, mici jocuri de lumini și umbre, imateriale, majoritatea de forme rotunde. I-am cerut fratelui meu să le fotografieze, însă el m-a întrebat: 
  
-Ce să fotografiez? 
  
-Cum, ce? Punctele astea colorate de lumină ce dansează în jurul nostru? Tu nu le vezi? 
  
-Nu, nu văd nimic. Voi vedeți ceva? Întreabă el, pe ceilalți. 
  
-Ce anume, întreabă Miladi? 
  
-Vedeți puncte colorate de lumină, ce dansează prin aer? încep să privească toți în jur cu atenție și răspund la unison: 
  
-Nu vedem nimic! Le zic contrariată 
  
- Hei, nu se poate, să nu le vedeți, sunt ca un roi de fluturi dar sunt doar iluzii optice, de multe culori. Par vii și sunt multe.Veniți în locul unde stau eu și priviți. S-au îngrămădit în locul meu și se holbau cu atenție încordată, însă nimic. Giolgău nu ratează ocazia și mă înțeapă iar cu vorba: 
  
-Poate că sunt un roi de spirite rătăcitoare și le poți vedea doar tu. Pesemne că ai puteri paranormale și nici nu știai. Ceilalți râd, însă Miladi le taie avântul și îmi zice, serioasă: 
  
-Iris, eu nu glumesc. Poate într-adevăr ai un dar și vezi lucruri invizibile pentru noi, ceilalți. 
  
-Dar ce prostii spui, Miladi, mă iei și tu în bășcălie, precum răutăciosul ăsta, îi zic supărată? 
  
- Vezi că te-am auzit. De ce mă faci răutăcios?Ce vină am, dacă nu m-am născut într-o dungă, ca alții? 
  
-Miladi înfuriată, îl ia la tir cu ghinde, pe care le culesese mai devreme, în trecere prin pădure: 
  
-Mai taci odată, moară stricată și las-o în pace, că n-am venit până aci, ca să ascult scepticismele tale! Eu cred într-adevăr că există ceva în locul acesta și aș dori să pot înțelege, ce anume? 
  
- Giolgău se ridică sictirit, că nu avea succes la public de această dată și se îndepărtă către coastă, nu înainte de a mai arunca o dată, cu bâta în baltă: 
  
- Mă duc să caut ghebe și gălbiori în loc să casc gura la scrântelile voastre. Măcar unul dintre noi, să rămână cu mintea la locul ei. 
  
Supărată de-a binelea, i-am zis fratelui meu: 
  
-Dă-mi aparatul să le fotografiez, ca să vedem ce iese! Astfel nu mă veți mai contrazice. Mi l-a dat și am făcut câteva poze. Mă priveau cu toții, suspicioși, fapt ce m-a enervat și mai tare, căci privirile lor vorbeau de la sine și-mi ziceau, că mă cred cam într-o dungă. Miladi părea impresionată și sinceră însă, când mi-a întins mașina ei fotografică: 
  
-Te rog, Iris, fă o poză două, acelor mici sfere și cu aparatul meu! Am privit-o lung, scrutătoare. Mi-a întins aparatul gata pregătit: Te rog! L –am luat, am făcut pozele și i l-am înapoiat, apoi am făcut și cu polaroidul meu. 
  
Inițial crezusem, că doreau să mă necăjescă, atunci, când afirmau că nu văd și ei acele pete jucăușe, însă începusem să mă îndoiesc, după ce făcusem pozele.Chiar nu le vedeau niciunul? Erau multe,o adevărată colonie! Cele mai închise la culoare, erau mai mari și se mențineau în apropiere de sol. Una roșie întunecată mai mare, se învârtea chiar lângă capul lui Banderas. Cum naiba să nu le vadă? 
  
M-am ridicat îngândurată și am luat-o către marginea râpii de unde părea că vine acel roi. 
  
Negrilă cred că le vedea și el că alerga lătrând după ele. L-am chemat și m-a urmat după cotul ce-l făcea unul din malurile râpii. Înaintam anevoie și cu precauție prin noianul foșnitor de frunze Cu cât înaintam în interiorul văgăunii mă cufundam în ele, până la genunchi iar câinelui îi vedeam doar botul și urechile. Erau pe margini, multe tufișuri de rugi de mure și măceșe, plini de fructe. Înotam prin frunze, cu ochii după flori. La un moment dat, am ajuns lângă un tufiș de mure și m-am întins să culeg câteva. În acel moment, parcă s-a deschis pământul sub picioarele mele, că am început să alunec. Căzusem într-o văgăună plină cu frunze uscate, ce părea că nu are fund. Nu zăream nimic și am simțit că mă izbesc de un tufiș, pe care l-am ratat înainte să mă agăț de el, fiind prea năucită de viteza cu care alunecam la vale, orbită de noianul frunzelor uscate. Coborârea mea forțată că găsise complet nepregătită și părea că nu se mai termină. Într-un final am atins terenul stabil și străduindu-mă să mă dezmeticesc îndepărtam mormanul de frunze în care eram scufundată și am reușit săprivesc în jurul meu. Am zărit imediat mareea cafenie și foșnitoare de frunze veștede cum se mișcau inexplicabil în apropiere de mine și am perceput și un lătrat surd în interior. Cred că Negrilă înota să iasă și el deasupra și era destul de năucit după spectaculoasa rostogolire. 
  
- Când i-am zărit capul ivindu-se din frunză, m-am pus pe un râs, nestăpânit și i-am zis alintândul pe cap. 
  
-Ce zici Negrilă? Asta da cădere într-o dimensiune paralelă. Mizez pe nasul tău, să ieșim de aici. El îmi răspunse, scheaunând, nedumerit. Mă ridicai, privind în jur și începurăm veseli urcușul printre copaci, pe coastă, înspre deal. După calculele mele trebuia să ajung în vale, însă pe potecă, nu prin râpă. 
  
Ajunsă aproape pe muchea dealului, mă tot miram că nu auzeam glasuri, deși îmi părea că nu puteau fi departe. Aș fi dorit să-l chem pe fratele meu, sau pe Irina, însă de teamă că nu voi face altceva decât să mă expun altor ironii, am tăcut și am mizat pe nasul lui Negrilă, că mă va conduce, fără greș la liman. 
  
Din Valea unde-mi lăsasem prietenii se auzea glasul dogit al unui clopot și locul părea mai departe de cât bănuiam eu. În plus, mi-am dat seama că nu era aceea Valea Umbrelor, din moment ce începusem să întrezăresc de pe deal, acoperișurile roșii ale caselor și turla unei biserici. Era acolo, cu sidguranță un sat. Bănuiam că în cădere ajunsesem în partea opusă a râpii. Eram dezorientată și nu mai vedeam nici urmă din acel roi de mici sfere colorate. 
  
Deodată privirile mi se aninară de silueta fetei cu cosițe lungi, îmbrăcată într-o rochie roșie. Deși era departe, aș fi jurat că era chiar Miladi, iar tânărul înalt și cu părul negru revărsat pe umeri era Banderas. Mergeau agale, îmbrățișați printre copaci, pe lângă un drum pe care nu-l zărisem înainte. În plus, am observat cu stupoare, că trunchiurile copacilor erau mult mai subțiri, erau copaci mai tineri. Iscodind cu privirea după cei doi, i-am zărit îmbrățișați, cum se sărutau. M-am oprit nedorind să le stric momentul de intimitate. Eram totuș uimită. Cum făcuse Miladi, de se schimbase în rochia aceea înflorată care îi stătea minunat pe trupul său zvelt și când își împletise părul lung care îi venea până la jumătatea spatelui, căci cu vreo oră mai devreme, o văzusem îmbrăcată în blugi decolorați și bluză de trening albastră, cu părul despletit și nici nu-mi păruse, că avea părul așa de lung? Ciudat! Încep să le dau dreptate prietenilor și să cred că nu doar ochii ci și mintea îmi joacă feste! Și Banderas era schimbat. În locul costumului de trening albastru deschis și adidași cum avea mai devreme, se schimbase în ținută de bal. Purta o cămașă roșie de mătase, geacă și pantaloni negri iar părul îl purta despletit și bine îngrijit, nicidecum legat neglijent, cum îl văzusem azi dimineață. 
  
În ce privește faptul că erau iubiți, nu era o mare surpriză. Bănuiam că între ei era ceva, deși se străduiau să pară distanți, în fața lumii. Deși eram mai tânără ca ei- aveam doar șaisprezece ani, mă încredeam în intuiția mea. Deodată privirile mi-au fost atrase către drum, de zgomotul făcut de roțile unei căruțe...două căruțe trase de boi albi, pline cu lemne. Se apropiau din partea opusă, unde drumul făcea o cotitură. Veneau dintr-un alt drum ce se pierdea după deal, printre păduri. Căruțele, au cotit-o în coborâș pe panta de dincolo de râpă. Clopotul începu să bată mai rar și glasu-i dogit părea un vaiet lugubru. Soarele se scufundase pe jumătate spre asfințit și m-a făcut să tresar șocată de repezicunea cu care se scursese timpul, de când mă aflam, aici. Mă cuprinsese îngrijorarea. Negrilă scheuna ușor cu urechile ciulite, a pândă. 
  
Deodată, cele două căruțe se opresc pe mutește, în jumătatea drumului, nu departe de locul unde cei doi îndrăgostiți se sărutau , nevăzând nimic, în jur. Începu să mă cuprindă o stare de încremenire, neliniștea rupsese zăgazul și începuse să curgă prin venele mele, iar privirea urmărea alertată scenele asemenea unei pelicule de filmare. 
  
Priveam către căruțe ca hipnotizată. Din prima, a coboarât un om robust și trențăros, cu părul cenușiu și slinos. Îi zăream perfect, fața lătăreață, roșie, brăzdată de o cicatrice groaznică de privit, ce se întindea de-a curmezișul, de la urechea stângă, peste obraz până la buza groasă, despicată. O față urâtă și rea, cum nu mai văzusem și un rânjet sinistru, ce lăsa să se vadă gura știrbă cu un singur dinte în față. Avea mâini puternice și mari ca niște cazmale. Pufoaica slinoasă, găurită și descheiată, lăsa să se vadă, la brâu, un chimir lat de piele jupuiă, de care atârna o teacă mare de cuțit și o secure cu coadă scurtă. Ochii mici și cruzi, de fiară hămesită erau ațintiți către cei doi nefericiți îndrăgostiți. Habar nu aveau de ce se petrecea în jur, captivați de idila lor. Din ce-a de-a doua căruță a coborât pe tăcute, un om mult mai tânăr, care însă semăna, aidoma, celuilalt . După aparențe părea să-i fie, fiu. Cu salturi vătuite, de prădători s-au repezit la Miladi și Banderas, care abia în ultima clipă și-au dat seama de primejdie. Desprinzându-se unul de altul, băiatul a împins-o în spatele său, într-un gest instinctiv de ocrotire. I-a strigat cu glas sfâșiat de disperare: 
  
-Fugi, Miladi, fugi!Fata, a început să fugă înnebunită printre copaci, țipând, însă a fost ajunsă din urmă repede de celălalt bandit, care a prins-o de păr și a trântit-o la pământ, sugrumându-i țipătul. 
  
Bătrânul l-a înșfăcat de gât cu un braț, cu celălalt lovindu-l crunt, cu muchia securii, pe Banderas. Lovitura a căzut sec peste umărul lui, căci în ultima clipă a sărit în lături, ferindu-și capul. L-am zărit o clipă, cum a căzut fulgerat , în genunchi asemenea unui trunchi lovit de trăznet, când bestia l-a lovit a doua oară în cădere și fața îi devenise o mască însângerată, în timp ce se prăbușea, cu un geamăt sfârșit. 
  
Eram paralizată și deși încercam să țip, urletul meu era mut, rămăsesem fără glas. Negrilă a început să latre sălbatic și s-a repezit asupra măcelarului prinzându-l de o mână, cu colții. Acela s-a întors și l-a lovit cu coada securii, lăsându-l lat. Pe mine încă nu mă zărise și s-a îndreptat către fiul lui, care se lupta cu fata. Miladi se zbătea cu ultimele forțe, să-și elibereze gâtul din cleștii ucigași ai călăului. Văzând-o cum abia își mai mișca brațele fără vlagă, ca o păpușă dezarticulată făceam eforturi să mă mișc însă vălul de hipnoză ce căzuse peste pădure, încarcerase și simțurile mele. Am mai avut vreme, să –l zăresc pe Banderas, pe care-l crezusem mort, cum se ridică cu greu, căutând în jur cu priviri rătăcite. A zărit-o pe iubita lui, Miladi, fără viață, în timp ce fiara cea tânără îi sfâșia veșmintele și încerca, să-și ducă la capăt mârșăvia, de ai profana trupul lipsit de suflare. 
  
A început să se târe scrâșnind dinți într-acolo, ducând cu sine o ramură drept baston, pe care o culesese în treacăt, adunându-și ultimele puteri. Câinele a început să scheaune și să se miște în direcția fetei și văzându-l, glasul meu s-a eliberat de paralizie pe neașteptate. Am slobozit țipătul din adâncul rănunchilor, conștientă de grozăvia la care începeam să devin parte integrantă. Țipătul s-a rostogolit nestăvilit, în alte țipete, fără să le mai pot, pune stavilă. Dezlănțuite, sfâșiau pădurea, rostogolindu-se din copac în copac, până hăt, departe. 
  
Bărbatul cel tânăr, ocupat cu prada sa, nu mi-a dat atenție, însă bestia cea bătrână, care începuse să tragă de celălalt ca să-l îndepărteze de fată și să-și ia partea de plăcere, s-a întors și m-a zărit. Atunci, cu rânjeul acela sinistru lățit pe față, ochii roșii și gura lăbărțată care lăsa la vedere singurul dinte stricat, și cu saliva ce i se prelingea pe bărbie din gura-i băloasă, s-a îndreptat spre mine. 
  
Eu am început să alerg spre valea de unde se tânguia clopotul, bănuind că era un sat acolo. În timp ce alergam, țipătul meu revărsa peste sinistra scenă valurile de oroare și teamă ce clocoteau în mine, cu furia unui uragan. În timp ce săltam peste tufișuri, asemenea unei căprioare hăituită de o haită de lupi flămânzi, am perceput undeva în spatele meu, lătratul câinelui și fără a privi în urmă, am început să-i urlu numele, cu speranță și disperare, deopotrivă: 
  
-Negrilăăă, ajută-mă! Am privit o clipă înapoi auzind urletu câinelui și urletul acelei fiare cu chip de om, l-am văzut luptându-se să scape de colții câinelui ce îi prinsese piciorul. M-am oprit și am urlat spre câine: 
  
-Negrilăăă, vino încoce, scapă că altfel, te va ucide! Câinele, învățase lecția, căci se ferea de cuțitul din mâna bestiei. Securea probabil o pierduse. Am reluat cursa mea peste tufișuri, țipând fără oprire și câinele m-a urmat, până ce... Deodată mi-a fugit pământul de sub picioare și am început să mă rostogolesc printr-un noian de frunze uscate. Când m-am oprit din cădere, m-am ridicat în picioare și am continuat să fug, la întâmplare, țipând: 
  
-Ajutoor, săriți, ajutoor! Câinele lătra în urma mea, când așa, ca doi sălbatici am nimerit chiar în mijlocul prietenior mei, care se odihneau întinși pe iarbă în poienița de lângă izvor. 
  
-Primul a sărit în picioare, fratele meu: 
  
-Iris! Pe unde ai umblat? Tocmai începusem să-mi fac griji, că nu te zăream pe nicăieri. De ce țipi așa? 
  
-Veniți repede! Îi omoară pe Banderas și pe Miladi! Unul a pornit pe urmele mele, am mai apucat să spun printre lătrăturile lui Negrilă care alerga ca un apucat de la unul la altul ! 
  
-Se ridicaseră cu toții și veniseră lângă mine, privindu-mă, uluiți. Ridic ochii înlăcrimați spre ei, gata să mai zic ceva... Când rămân cu gura căscată, privind uluită la Miladi și la Banderas, vii și nevătămați în fața mea, cum mă priveau și ei, nu mai puțin uimiți, decât mine. În primul moment am oftat ușurată și am simțit o fericire nesfârșită scăldându-mi inima și imediat după acel prim val de senzații, a năvălit în sufletul meu, un alt val de adâncă nedumerire. 
  
M-am apropiat de Miladi privid-o intens, am pipăit-o și am îmbrățișat-o. 
  
- Habar nu ai cât sunt de fericită, să te revăd atât pe tine, cât și pe Banderas! În viața mea nu m-am bucurat atâta să revăd pe cineva. Ea zâmbea prostită, neștiind ce să mai zică. La fel și bietul Banderas. 
  
- Banderas, să știi că înainte nu -mi plăceai fiindcă te consideram un îngâmfat, însă acum am avut o revelație și am descoperit că ești un mare romantic, îndrăgostit de Miladi. 
  
-Iris, să mă ia naiba, dar nu înțeleg ce se întâmplă cu tine și nici despre ce vorbești! Probabil că ai adormit și ai visat urât. Azi mi-am dat seama că ești o ființă ciudată. Mai devreme, cu luminile acelea jucăușe pe care doar tu le zăreai, acum cu mine și Miladi! Mă pui serios pe gânduri! Cred, că totuși valea asta are un efect misterios asupra anumitor persoane și bănuesc, că tu ești o astfel de persoană. Miladi mă privea și ea într-un fel nou, un pic cu teamă și mi-a zis : 
  
- Eu aș vrea să ne povestești de ce țipai în halul acela și pe unde ai umblat, în timp ce noi ne odihneam? Ai lipsit mai mult de o oră. Am stat un pic pe gânduri și i-am răspuns în șagă: 
  
- Poate, altă dată! Cred că am ațipit și am avut vreun coșmar, așa cum zicea Banderas. Acum cred că ar fi cazul să ne îndreptăm către casă. E aproape asfințitul. 
  
-Este abia ora trei, sare cu gura frati-meu. Unde vezi tu asfințitul, îmi zice, scrutându-mă cu priviri dubioase? Bunica ne povestea, că Valea Umbrelor are legătură cu altă lume. Eu cred că tu ai văzut și perceput ceva, ce noi n-am putut să vedem și nu te las până nu-mi povestești. O să-i dau filmul lui tata să-l developeze, ca să văd ce a ieșit pe fotografiile făcute de tine. 
  
-Bine! Și eu îmi doresc să văd, chiar mai mult ca tine. Văd că mă credeți toți cam nebună. 
  
-Nu, eu nu te cred nebună, fiindcă și câinele manifesta aceleași simptome, ca tine. Cred că locul acesta e vrăjit. 
  
-Halt! De când crezi tu în vrăji? 
  
- De curând! 
  
Referinţă Bibliografică:
DUHURILE TOAMNEI ÎN VALEA UMBRELOR / Maria Giurgiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2822, Anul VIII, 22 septembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Maria Giurgiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Maria Giurgiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!