DOR DE SOARE
Mă-ngroapă-n pagini ploaia răzvrătită,
o liniște-n odaie plutește în exces,
se scurge-n ochi lumina ca prin sită,
iar cețile se adună pe verdele lor șes…
Chiar dacă ploaia îmi aduce reverie,
are tăcerea ei și-un tainic grai,
cu care însăilez la poezie,
când mă topește-al clipocirii nai…
Cuprins e cerul în dezmăț de apă,
nori gri își leagănă un dans ușor,
cu foșnet, o filă, adâncul, dezgroapă,
dând liniștii nou puls, moleșitor…
Devreme primăvara calea își croiește,
prin ploi se pleacă întru rugăciune,
pe ramul ud speranțele pornește
în așteptarea verdelui minune.
S-a ogoi vreodată acerbă încântare
de cer senin, de floare, de trilul păsăresc?
… m-ascund în ploaia rece, apăsătoare,
cu picături involte, ce-n ziduri năvălesc.
De m-ar seduce vara cu-o mare aburindă,
iar toamna m-ar ascunde sub măr rotat, domnesc,
de s-ar preface iarna că va fi una blândă,
doar primăveri cu soare-mi sunt raiul pământesc!
Îmi risipesc privirea în lungul de cărare,
doi plopi îngândurați mâhnirea mi-au cules,
cad rime însetate… evadare… înălțare...
melancolii ploioase prind rotunjiri de vers…
și noru’-i muritor, când soarele apare în decor…
e primăvară… atâta viață nouă dă în spor!
