Norocos îl face setea...
Zorile-i sfințesc privirea, răstignită pe-alb de foaie,
Sufletu’-și alintă golul cu un dans din stropi de ploaie,
Gândul harnic sapă asiduu, de cuvânt, sfântă țărână,
Chinuit de-o sete-adâncă, cioplește din vers fântână.
Mâna, torcând neastâmpăr, dresează în os durerea
Și frământă crud cuvântul, odihnind în el tăcerea,
Somnul nici nu se atinge de pleoapa sa deschisă,
Visul este a sa lampă, zi și noapte-o ține-aprinsă.
Timpul roagă, timpul ceartă, uneori să-l ogoiască
Cu un cer senin, de-april, visele să-i împlinească,
Moare și învie-n vers, cearcă dorul a-mpăca,
Gândul, ochii, mâna cheamă inima a-i asculta...
Ca un fântânar e mândru, când cu Muza se adapă
Din izvor cu apă vie, ce în stânci de vers dezgroapă
Și se chinuie-a-nțelege pe cei ce nu prețuiesc
Gustul dulce sau sălciu..., darului ce îl primesc.
Un poet nu pizmuiește, plămădirea este har,
Norocos îl face setea... ca pe bunul fântânar!
Cât de fericit e chinul, dacă, dăruind, primește
„Mulțumesc!”-ul, spus din suflet, cu el noi fântâni cioplește.
21 februarie 2018 Maria Botnaru
