Adia a primăvară. Flori albe și roz dominau micul părculeț de lângă clădirea teatrului. A ajuns mai devreme decât ar fi trebuit așa că s-a așezat pe o bancă așteptând. În fața ei o fântână arteziană se bucura de soare. Picuri mărunți de apă în culorile curcubeului dansau ca saltimbancii. Mâinile gingașe ale unui copil mângâiau apa strigând : 

- Ce frumos e ! 

Pe bancă, alături de ea, s-a așezat o bătrânâ. Tăcută, liniștită , cu ochii parcă în lacrimi, bătrâna privea la apa ce curgea fără încetare spunând parcă o poveste. Într-un târziu , privind pierdută , întrebă : 

- Îl aștepți pe EL, nu-i așa? Veți merge la teatru?... de fapt tu nu vei merge. 

Fata asculta năucită vorbele bătrânei. Cu ea vorbea? Dacă da , de unde putea ști ce face ea acolo? Nu vorbise cu nimeni despre asta. Dacă nu, atunci cu cine? Nu era nimeni atât de aproape ca să o poată auzi. 

Gândindu-se la asta nici nu a observat când bătrâna s-a ridicat si s-a pierdut în liniștea parcului lăsând-o pe bancă destul de contrariată . 

De ce să nu meargă? Avea la ea biletul de intrare și ultima lui scrisoare , cea în care EL îi scrisese unde se vor întalni. Ea era deja acolo și îl aștepta. 

- Nu cumva ? Nu, nu s-a întamplat nimic . El este bine și va veni, știu asta. 

Lucrase câteva luni din greu pentru a putea pune un bănuț deoparte. A meritat însă, avea acum o rochie nouă care-i venea perfect iar banii de drum îi ajungeau la fix. 

Era emoționată .... dar cine nu ar fi fost? 

Nu-l văzuse de aproape doi ani. Și-au scris, au vorbit la telefon însă nu s-au mai plimbat de mult mână în mână , nu s-au mai privit în ochi, nu au adormit unul cu capul pe pieptul celuilalt , nebuni , frumoși, împliniți. El știa că ea e o fată simplă, săracă, dar mereu i-a spus că asta nu-l împiedică să o iubească nespus. Când s-au despărțit i-a promis că nimic nu o să-i despartă vreodată și că se vor revedea imediat ce el termină călătoria pe care era absolut necesar să o facă. Doar cateva minute o despărțeau acum de EL. 

O mașină scumpă a parcat în apropiere de locul unde se afla fata și din ea a coborat un grup de tineri. Printre ei se afla și EL. Prima reacție a fetei a fost să-i sară în brațe. A rămas însă încremenită , nu-și putea mișca mâinile iar cuvintele i-au înghețat pe buze. Și-ar fi dorit să-l strângă la piept și să-i spună ce mult i-a lipsit. El a trecut însă pe lângă ea fără ca măcar s-o priveasca. Ea se gândi ca probabil nu o recunoscuse și îl strigă pe nume. Ușor iritat întoarse capul și se îndreptă spre ea . Nu și-au spus nimic, s-au privit doar ....... 

Se spune că din ziua aceea fata nu a mai vrut să vorbească. Stătea și privea în gol căutând parca ceva acolo sus pe cer. Uneori scria ... 

... Nu aș fi lăsat niciodata iarna să te înghețe, ți-aș fi dăruit căldura inimii plină de tine. Cu trupul meu, arzând de dragoste, te-aș fi acoperit ca să nu simți niciodată frigul iernii. De ți-ar fi fost sete și nu găseai izvorul, în izvor de apă lină m-aș fi prefăcut pentru ca sorbindu-mă să-ți simt fierbințeala buzelor însetate căutând alinare. M-aș fi revărsat știind ca numai așa tu vei renaște. O secundă de mi-ar fi fost îngăduit să tremur pe obrazul tău, aș fi fost fulgul cald ce se topește în lacrima ce-ți poate alina suferința. De m-ai fi lăsat ți-aș fi desenat cu flori de cireș chipul. Fluture aș fi fost mângâindu-ți lin pleoapele ... 

De m-ai fi iubit ................ 

Cine știe, poate în altă viață!