CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Ecouri >  




Autor: Marcela Dobre         Ediţia nr. 2614 din 26 februarie 2018        Toate Articolele Autorului

PALATUL REGAL „NIHIL SINE DEO”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În weekend am profitat de oportunitate si am vizitat spatiile istorice de la Muzeul National de Arta al Romaniei: Sufrageria Regala, Sala Tronului si Scara Voievozilor. Astfel, am pornit la pas in calatoria prin istoria plina de fast si stralucire a Bucurestiului, in perioada cand tara noastra a fost condusa de regi si avea ca forma de guvernare monarhia constitutionala. Punctul zero al calatoriei mele il reprezinta Piaţa Palatului, care înainte de 1989 purta numele după fostul Palat Regal, fiind schimbat după revoluţie. Aici şi-a ţinut Ceauşescu ultimul discurs pe 21 decembrie 1989 când adunarea muncitorilor s-a transformat într-o demonstraţie de protest, alungandu-l. Aici, pe Calea Victoriei la numerele 49-53 se gaseste fostul centru al puterii din Regatul Romaniei, Palatul Regal.  
  
Martor tacut al ultimilor 150 de ani cladirea palatului regal incepe sa isi recupereze propria poveste prin recompunerea unei memorii fracturate si fragmentare. Fiindca au trecut mai bine de 500 de ani de atestarea documentara a Bucurestiului sa ne intoarcem putin in timp si sa ne uitam la istoria sa! Întemeierea orașului s-ar fi realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alții pescar, boier, haiduc. Prima consemnare în scris este cea din 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner, apoi in secolul al XVI-lea, vorbește despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureștiului. Printr-un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410 Bucureștiul este numit „Cetatea noastră”. Dar, prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori. Vlad Țepeș petrece patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându-l reședinței Târgoviște. Desprinzându-se cu paşi mici de Evul Mediu, Ţara Românească îşi mută capitala la Bucureşti în 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica. Pe atunci, oraşul de astăzi era un mare târg, înconjurat de mahalale, păstra tradiţiile şi se lăsa purtat de influenţele orientale.  
  
În continuare ne vom ocupa de istoria Palatului Regal care se impleteste cu cea a orasului, o istorie foarte zbuciumată si interesanta! Va propun un exercitiu de imaginatie: suntem in anii 1930 si participam la un bal organizat de curtea regala. Palatul Regal a fost extins, a ars, a fost demolat și reconstruit, bombardat, refăcut și întărit. A pornit de la un nucleu si s-a dezvoltat, a suferit distrugeri, pentru ca apoi sa renasca din propria cenusa. Toate acestea s-au petrecut într-un singur secol, de la sosirea lui Carol I în România, până în anii de după al doilea război mondial. Carol va construi un adevărat palat de ceremonie, așa cum se cuvine unei case regale in care va încorpora și casa Golescu, ea devenind locuință regală, dar ridică și alte două corpuri: partea centrală va cuprinde și holul de primire a demnitarilor, iar corpul din dreapta va avea rol de a găzdui personalul auxiliar. In primele decenii ale secolului al XIX-lea, vechea casa Golescu de pe Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei de astazi) este transformata in palat domnesc. In anul 1837 Domnitorul Alexandru Ghica transforma în palat de ceremonie casa construită în 1820 de Dinicu Golescu pe Podul Mogoşoaiei, pe locul ocupat acum de aripa (Kretzulescu) de sud a clădirii muzeului. Intre anii 1859-1866 clădirea modestă ca dimensiuni şi aspect, continuă să îndeplinească rolul de palat domnesc, aici locuind domnitorul Alexandru Ioan Cuza pana in 1866.  
  
De asemenea, nu vreau sa trecem peste povestea Podului Mogosoaiei prima stradă pavată din România devenită loc de promenadă pentru elitele culturale şi politice ale românilor, spaţiu al boemiei bucureştene și important vad comercial. Ca şi acum, o casă pe acest bulevard era eticheta apartenenţei la un statut social respectabil. Înainte ca Vodă Brâncoveanu să „taie” Podul Mogoşoaiei, în inima Bucureştiului exista un drum comercial, la capătul căruia locuia boierul Mogoş, care se folosea de acesta pentru a ajunge la Mogoşoaia, domeniul său din afara oraşului. La sfârşitul secolului al XVII-lea, domeniul familiei Mogoş a intrat în posesia principelui Constantin Brâncoveanu, care şi-a ridicat palat domnesc la Mogoşoaia. Dorind să lege Curtea Domnească de la Bucureşti (moşia sa de pe malul Dâmboviţei) cu noul palat, Brâncoveanu „pune sfoară drept spre Mogoşoaia”, în 1692. Podul era construit din bârne de lemn, groase de 25-30 cm şi lungi de 8 m, aşezate transversal, pe două tălpi groase de stejar, numite „urşi”, între care era săpat un şanţ adânc şi „îmbrăcat” în cărămidă, numit „savac”. Şanţul era prevăzut cu haznale sau „batacuri” de 2-3 m adâncime în care erau colectate apele pluviale şi menajere, ce se scurgeau în Dâmboviţa, la Vadul Sacagiilor de la Zlătari sau de la Curtea-Veche. Canalele străzilor se scurgeau în lacurile de la Cişmigiu şi Filaret. Inconvenientul era că sub bârnele de lemn se aduna noroiul şi era necesară înlocuirea lor o dată la 5-6 ani. Dar nu pavarea drumului cu lemn era ineditul acestei construcţii, ci modul în care era „tăiat” drumul, trecând peste mai multe proprietăţi. În lungul arterei au apărul case boiereşti, biserici, prăvălii, magazine, hanuri şi instituţii de stat. Pe la 1574, francezul Lescalopier aminteşte de uliţe podite cu trunchiuri de copaci. Prost legate între ele, unele putrezite, cu mocirlă pe dedesubt, asemenea „pavaje” puneau deopotrivă în primejdie viaţa oamenilor dar şi a cailor ori a boilor înhămaţi sau înjugaţi la trăsuri, căruţe, cotigi, şarabale ş.a. Peste un veac, în timpul lui Matei Basarab, trăia un bucureştean pe nume Oprea podarul, un slujbaş care se îngrijea de starea drumurilor. Mai schimba o bârnă, mai punea trei ţigani să sape un şanţ de scurgere a apei… asadar, primul drum podit şi îndreptat, din poruncă domnească, a fost Podul Mogoşoaiei. Nu existau trotuare şi a circula pe pod rămânea un lucru primejdios pentru „prostime”. În plus, înlocuirea din vreme în vreme a „batacilor” (bârnelor) a dat prilej reclamagiilor să se plângă la Poartă că se chelesc pădurile din Prahova şi Dâmboviţa ca să calce vodă lin la Bucureşti… Pe Podul Mogoşoaiei au ieşit bucureştenii să se bucure la aflarea veştii Unirii Principatelor; Carol I, viitorul rege, pe aici a intrat pentru prima dată în Bucureşti; marii împăraţi ai lumii au fost primiţi pe acest pod: împăraţii Rusiei şi Austro-Ungariei, regii Suediei şi Serbiei, familiile domnitoare ale Germaniei şi Angliei, precum şi înalţi oaspeţi din Casele de Bourbon şi Savoia. A primit numele de Calea Victoriei în anul 1878, după ce trupele române, ca urmare a victoriei obţinute în Războiul de Independenţă, şi-au făcut intrarea triumfală în oraş pe această arteră. În primele consemnări, actuala Calea Victoriei apare menţionată cu numele de „Uliţa cea Mare" sau Calea Braşovului. Atunci când a deschis noua arteră, domnitorul nu a ţinut cont de proprietăţile existente pe traseul ei, cele ale boierilor Bălăceni şi Cantacuzini, de aceea acţiunea lui poate fi considerată primul proiect de planificare urbanistică a Bucureştiului. Gheorghe Crutzescu, autorul cărţii „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi”, evocă imaginea începuturilor acestei străzi bucureştene. „Acest drum s-a născut şerpuit, spre ciuda edililor şi a urbaniştilor. Dar n-au ce-i face: el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte - căci pe deal este uscat, în vale e baltă -, şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care-i ies în cale, merg la vale. De-a lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case.” În anul 1692, boierul Brâncoveanu porunceşte podirea noii uliţe cu bârne de lemn, de aici şi denumirea de Podul Mogoşoaiei. Sistemul pavării cu lemn (datorită căruia străzile erau numite „poduri”) este foarte vechi în Bucureşti, existând menţiuni despre acest sistem încă din secolul al XVI-lea. „Podurile" avea şanţuri adânci pe margini, pentru scurgerea apei de ploaie, iar în dreptul intrărilor în curţi erau construite podişti de lemn. Nu existau trotuare, pe „pod" mergeau laolaltă oameni, care şi trăsuri. Totuşi, acest sistem avea şi un inconvenient. Sub bârnele groase se aduna noroi şi se întâmpla destul de des ca, la trecerea unui om, acesta să alunece şi să ajungă scufundat până la brâu în noroi. Scriitorul Nicolae Filimon nota:„A umbla pe aceste poduri este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpii aceia". Acest sistem nepractic şi costisitor a fost abandonat în 1824, când s-a trecut la pavarea cu piatră de râu a principalelor poduri, printre care şi Podul Mogoşoaiei. În 1864 s-a început pavarea cu piatră cubică din granit adusă tocmai din Scoţia, iar în preajma Primului Război Mondial, Calea Victoriei a fost asfaltată pentru prima oară. În timp, Podul Mogoşoaiei devine una dintre cele mai frecventate şi selecte artere ale Capitalei. De la finalul secolului al XVIII-lea şi până în perioada interbelică, de o parte şi de alta a Căii Victoriei se ridică biserici, case boiereşti, mănăstiri, prăvălii, magazine de lux, restaurante, hoteluri, apoi Palatul Regal şi alte instituţii de stat. Cu toate acestea, contrastul acestei zone este ironizat de gazetarul şi pamfletarul Nicolae T. Orăşanu în anul 1857: „Are daruri o mulţime / E podul cel mai faimos / Cel mai mare în lungime / Dacă nu cel mai frumos. / Aranjat e de minune / Ici-colo câte un palat, / Lângă nişte case bune / Câte-un bordei sfărâmat".  
  
În seara zilei de 10/11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza abdica de la putere. Se formează o Locotenență Domnească, iar membrii acesteia încep demersurile pentru aducerea unui prinţ străin la conducerea Principatelor Unite. Opţiunea o reprezenta prinţul Carol de Hohenzollern (după ce Contele Filip de Flandra refuzase tronul Principatelor Unite), recomandat de însuşi Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Ion C. Brătianu a fost politicianul român este trimis de urgenţă la Düsseldorf trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I. Tânărul Carol, pe numele întreg Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptă să devină noul „domnitor al românilor”. Carol s-a născut la Sigmaringen, în ziua de 7/20 aprilie 1839, fiind al doilea fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al soţiei sale, Josefina. După terminarea cursurilor secundare, Carol a urmat şcoala de cadeţi din Munster, iar apoi, în 1857, şcoala de artilerie de geniu din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, la asaltul citadelei Fredericia. Familia sa era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu aceasta. România era în acea perioada sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. După ce a acceptat propunerea poporului român de a veni la Bucureşti pentru a prelua conducerea ţării, prinţul Carol a plecat de acasă, de la castelul său de lângă Dusseldorf, în după-amiaza zilei de 29 aprilie 1866. A călătorit în cea mai mare parte a drumului cu trenul, dar i-au trebuit nouă zile pentru a ajunge în România, timp în care a trecut prin Zurich, Viena, Bratislava, Pesta şi Timişoara. Voiajul a fost nu numai istovitor, ci şi plin de pericole: Prusia, ţara natală a lui Carol era pe picior de război cu Austria, pe care fusese nevoit s-o traverseze dintr-un capăt în altul. Dupa ce a a călătorit vreme de nouă zile incognito pentru că exista pericolul să fie arestat de austrieci. a pus pentru prima oară piciorul pe pământ românesc în după-amiaza zilei de 8 mai 1866 la Turnu Severin şi a plecat spre Bucureşti unde a ajuns două zile mai târziu. Singurul mijloc de transport în România era trăsura, iar prinţului i-au trebuit aproape douăsprezece ore pentru a ajunge de la Turnu Severin la Craiova. Peste Jiu nu exista niciun pod, doar o plută şubredă pe care cei care-l însoţeau au fost nevoiţi s-o repare pe loc pentru a putea traversa. De la Turnu Severin, Carol a pornit într-o trăsură trasă de opt cai spre Bucureşti. În principate nu existau căi ferate sau trenuri. Era deja 9 mai pe la orele amiezii când trăsura a ajuns la Slatina. Prinţul călătorea neîntrerupt de 16 ore. „Dincolo de Craiova alergarea nebună începu peste câmp”, îşi notase Carol în memoriile sale. „Drum bătut nu era, trăsura trecea drept peste câmp”, mai scrisese el. Înainte de înserat, pe la ora 18, cortegiul domnesc ajunge la Piteşti. Carol şi Brătianu nu mai călătoreau singuri, erau escortaţi de două plutoane de dorobanţi, de nenumăraţi călăreţi şi de un şir nesfârşit de trăsuri. La Piteşti, aceeaşi primire însufleţită din partea autorităţilor oraşului şi a populaţiei: au fost înălţate arcuri de triumf, s-au ţinut cuvântări, muzică de fanfară, covor de flori. Aici, Carol ia primul contact cu guvernul de la Bucureşti: îi veniseră în întâmpinare ministrul de Externe, Ion Ghica, generalul Golescu. Carol a fost invitat să înnopteze la conacul familiei Golescu aflat în apropiere. Era seara zilei de 9 mai 1866 când Carol a ajuns la moşia boierilor Goleşti, aflată la o oră de mers cu trăsura de oraşul Piteşti. Se făcuseră deja 24 de ore de când prinţul călătorea neîntrerupt, aşa că a decis să-şi continue drumul spre capitală a doua zi dimineaţă. După cină s-a retras la o mică şedinţă de guvern alături de cei doi miniştri veniţi din Bucureşti să-l întâmpine, generalul Golescu şi Ion Ghica. Aici a semnat Carol primul act oficial în calitate de şef al statului român: graţierea mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu, care fusese condamnat pentru că pornise la Iaşi o revoltă împotriva unirii Principatelor. Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti, iar la Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceza: ,,Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială". Carol rămîne cu titlul de domn pînă în 26 martie 1881 cînd este proclamat rege al României. Constituţia a fost modificată pentru a specifica asta. Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna. Asadar, pana sa ajunga la palat Carol a parcurs un itinerariu lung, trecând pe la moşiile lui Nicolae Golescu, Ion C. Brătianu, Ion Ghica și Dimitrie Ghica. Ajuns în cele din urmă, convoiul opreşte in faţa palatului, spre mirarea lui Carol. Destinul face ca viitorul rege să fie însoţit chiar de Nicolae Golescu, fiul lui Dinicu Golescu, cel care în urmă cu ceva timp vânduse casa părintească statului, şi pe care îl întreabă:„Ce este această casă?” Un pic stânjenit, generalul Golescu îi răspunde „Acesta este palatul.” Crezând că nu a înţeles bine, Carol întreabă din nou „Unde este palatul?”, lucru care îl pune pe Golescu în mare dificultate şi îndrăzneşte doar să arate către casa cu un singur etaj. Frederic Dame spunea: „După vechile clădiri părăginite, care înconjurau biserica Kretzulescu, se găsea o casă mare, spoită în cenuşiu-albăstrui, urâtă şi tristă:era Palatul Domnesc, precedat de o curte prost pavată, cu corpul de gardă, cu coloane făcând faţă clădirii pricipale, şi fără grădină la spate ca astăzi, acest Palat, care pricinui o atât de dureroasă impresiune prinţului, la sosirea sa în Bucureşti...” Carol se instalează în fosta reşedinţă Golescu, care este transformată până în 1885 în apartament particular. Dezamăgit de ceea ce găsise, principele nota sec şi amar în jurnalul său:„Palatul a fost la început o casă particulară a familiei Golescu. Statul a cumpărat-o cu 15 ani mai înainte, după ce a servit pe rând ca şcoală militară, cazarmă, spital, comandament, a fost transformată în reşedinţă princiară. Odăile nu erau prea mari, dar de proporţii plăcute. (...) Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piaţă deşartă, murdară, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii se tăvăleau în noroi.” Carol I dorea ridicarea palatului la standardele europene cu care fusese obişnuit: Odata cu venirea sa, casa Golescu este extinsa si modernizata, beneficiind de prima instalatie electrica de iluminat in anul 1882. Intre anii 1882-1906 regele i-a angajat pe celebrii arhitecti Paul Gottereau (Palatul Cotroceni, Palatul CEC) si Karl Liman (Castelul Peles) pentru a extinde si mai mult Palatul. Astfel, la nivelul anului 1906, constructia avea o dispunere spatiala similara cu cea de astazi, in forma de „U”.  
  
Prin holul demnitarilor intram in corpul central al Palatului Regal unde gasim Sala Tronului, Sufrageria Regală sau Scara Voievozilor care au o puternică încărcătură istorică, simbolică și emoțională, reprezentând „centrul de comandă” al monarhiei în timpul domniilor regilor Carol al II-lea și Mihai I. În perioada interbelică, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, aceste spații erau folosite pentru recepții oficiale la care erau invitați înalți demnitari din țară și din străinătate. Picturile și basoreliefurile concepute special pentru decorarea lor contribuie vizual la conturarea unei identități naționale transmisă vizitatorilor peste generații. Celor două picturi monumentale care împodobesc tavanul Scării Voievozilor și al Sălii Tronului, opera lui Arthur Verona (Pictura Unirea reprezinta alegoric sarbatoarea Marii Uniri din 1918) și respectiv a Ceciliei Cuțescu-Storck (fresca din Sala Tronului reprezinta intr-o forma glorificata dezvoltarea artelor in vremea domniei regelui Carol al II lea 1930-1940), li se adaugă lucrări de Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Rudolf-Schweitzer-Cumpăna, Ștefan Popescu, Ion Theodorescu-Sion, pentru a-i numi doar pe cei mai cunoscuți dintre artiștii români care au contribuit la decorarea palatului regal. Regele Carol I moare in 1914 si lasa colectia sa de tablouri Coroanei Romaniei, dar acest palat nu mai avea rol de locuință, Ferdinand și Maria locuiau la Cotroceni, iar planul era ca oricare dintre urmași să aibă propria locuință. Ii succeda la tron nepotul sau, Regele Ferdinand I. In anul 1926, etajul superior al laturii centrale a Palatului este distrus de un incendiu, ramanand intreaga doar monumentala scara de marmura. Regina Maria, sotia Regelui Ferdinand, coordoneaza lucrarile de refacere si restaurare. Marea schimbare urma sa se produca in vremea Regelui Carol al II-lea. In anii ’30 are loc remodelarea Palatului Regal. Cum însuși Carol al II-lea nu avea locuință, el renunțând la tron, iar două dintre surori erau căsătorite cu alte capete încoronate ale Europei, i-a venit o idee: să se construiască încă un etaj, iar acolo să fie camere de locuit; în timpul vizitelor familiei princiare, familia ar fi avut să locuiască în aceste camere. Acesta este extins, corpul central este refacut, iar vechea casa Golescu este demolata pentru a se construi aripa Kretzulescu. Noul Palat, construit in stilul specific interbelic, cu fatada sustinuta de coloane si mult simplificata, are si spatii pentru expunerea colectiei de tablouri ale Coroanei. În 1930 are loc Restaurația, când Carol II se întoarce pe tron. Palatul trecuse prin incendiu și nu se făcuse nimic. Regina Maria și Carol ar fi vrut să se revină la felul în care arătase palatul, iar acest lucru erau foarte costisitoare, ar fi costat cam 3 600 000 de lei, când valoarea totală de asigurare era de 4 milioane. Statul a rezervat bani doar pentru conservare, vreo 600 000 de lei. Era o perioadă de restriște, de aceea se va recurge la 2 tipuri de materiale: cele naturale de calitate (marmură, piatră), dar și stucomarmură (stucatura este mult mai ieftină).  
  
Inaugurarea Salii tronului in 1935 a marcat si debutul procesului de reconfigurare a intregului palat. Incepand cu 1938 si pe parcursul celui de-al Doilea Razboi Mondial lucrarile de extindere a acestuia au continuat. In anii 1938-1940 se incepe construirea aripii Stirbei Voda a Palatului, care va fi si bombardata in aprilie 1944. În 1938, Carol II primește o vizită din Anglia, iar unul dintre jurnaliști scria ulterior: „Palatul Regal din București este atât de nou, încât nici cel mai mic microb comunist nu și-ar găsi loc aici”. În decembrie 1940, Carol II e forțat să abdice tot în palat. Și tot aici, peste câțiva ani, are loc întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 23 august 1944, convocat fiind de Suveran la Palatul Regal, Antonescu refuză să ceară armistițiul ori să-și dea demisia, în consecință este arestat. Deoarece Hitler a ordonat prinderea regelui viu sau mort, palatul regal este bombardat de armata germană. Se consideră că datorită actului de la 23 august 1944 războiul antihitlerist a fost scurtat cu 6 luni.  
  
Cu sfiala am intrat in Sufrageria regala unde se organizau dineurile oficiale si incapeau peste 200 de persoane. Spatiile se disting prin proportiile impresionante, calitatea materialelor utilizate si bogatia sistemului decorativ, acesta reflectand preferinta reginei Maria pentru stilul englez Adam. În perioada interbelică, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, aceste spații erau folosite pentru recepții oficiale la care erau invitați înalți demnitari din țară și din străinătate. Picturile și basoreliefurile concepute special pentru decorarea lor contribuie vizual la conturarea unei identități naționale transmisă vizitatorilor peste generații. Celor două picturi monumentale care împodobesc tavanul Scării Voievozilor și al Sălii Tronului, opera lui Arthur Verona și respectiv a Ceciliei Cuțescu-Storck, li se adaugă lucrări de Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Rudolf-Schweitzer-Cumpăna, Ștefan Popescu, Ion Theodorescu-Sion, pentru a-i numi doar pe cei mai cunoscuți dintre artiștii români care au contribuit la decorarea palatului regal. Fragmente de memorie - Portrete regale, care îşi propune să reconstituie momente din istoria familiei regale (în anexa Sălii Tronului) şi a Palatului Regal (în anexa Sufrageriei Regale). Fotografii de epocă, planuri ale clădirii, piese de mobilier, portrete regale şi obiecte disparate ajunse până la noi sunt astăzi expuse în calitatea lor de supravieţuitori ai unor vremuri apuse. Amplul patrulater al sufrageriei regale se distinge prin decoratia cu casete cupolate de inspiratie englezeasca (stil Robert Adam 1760 - 1800) a plafonului, prin pavimentul caroiat de marmura franceza si belgiana si prin semineurile din marmura de Ruschita. Toate aceste elemente reflecta preferintele stilistice ale reginei Maria (a fost principesa de coroana si regina a Romaniei, in calitate de sotie a principelui de coroana si apoi regelui Ferdinand I al Romaniei (a fost mama regelui Carol al II-lea) si ale regelui Carol al II-lea (a fost rege al Romaniei intre 8 iunie 1930 si 6 septembrie 1940). Accesul in sufragerie se face prin doua intrari: in partea stanga cea destinata Regelui si oaspetilor Maiestatii Sale, in partea dreapta cea destinata demnitarilor. Sufrageria regala a fost utilizata pana in anul 1990 pentru dineuri cu cel mai inalt grad de protocol.  
  
Turul a continuat cu scara Voievozilor, care a fost construita din marmura de Carrara recuperata de la scara de onoare a vechiului palat. Monumentala scara conduce spre Sala Tronului aflata la etajul intai. Din decoratia cu valoare simbolica fac parte cele doua coroane de bronz argintat si patinat care surmonteaza coloanele de la baza scarii, pictura si basoreliefurile plafonului. Acesta pare sustinut de o galerie de coloane din stuco-marmura galbena si este decorat cu o scena alegorica a Unirii de Artur Verona si cu o friza de portrete realizate de sculptorul Cornel Medrea, infatisandu-l in medalioane pe cei mai importanti voievozi si regi ai României. Palierul scarii este impodobit cu picturile lui Dimitrie Ghiata: Vechii Bucuresti-Mahalaua Sf. Spiridon, Noii Bucuresti-Vedere asupra centrului orasului. Vechiul Palat Regal (in partea opusa Salii Tronului, in dreapta, deasupra usii de acces spre teatrul particular al regelui, azi disparut). In holul din fata Salii Tronului se afla patru panouri decorative pictate de Ion Theodorescu - Sten: panourile infatiseaza tipuri de femei din popor, reprezentate intr-un cadru natural amintind de Curtea de Arges fosta resedinta domneasca si necropola regala si naturi statice avand in fundal cate un peisaj din Constanta si respectiv Balcic, unde se afla una dintre resedintele preferate ale reginei Maria. Scara Voievozilor este martoră a istoriei, a rezistat incendiului. Cine o urcă, merge efectiv pe treptele istoriei. Singurele lucruri care nu au rezistat sunt cele două coroane, dar ele au fost refăcute la o restaurare mai recentă. La jumătatea scării avem un decor mai generos, iar pe tavan este pictat un tablou care arată bogăția țării și a culturilor sale. Sus, vedem și medalioanele cu principalii domnitori din istoria țărilor române, iar pașii ne apropie de cea mai mare atracție din punctul meu de vedere: sala mare a tronului.  
  
Si nu in ultimul rand am vizitat si Sala Tronului regal, locul unde veneau invitatii regelui sau se organizau cele mai faimoase baluri din oras. In Sala Tronului, motivele ornamentale, clasice si cu impact decorativ, mascheaza inovatii tehnice precum sistemul de iluminat (ascuns sub cornisa joasa a plafonului) sau cel de ventilatie (disimulat de decoratiile ajurate ale acestuia). Deasupra usii centrale este plasata stema tarii sustinuta de lei rampanti si surmontata de o coroana inchisa. Ea cuprinde blazoanele provinciilor istorice grupate in jurul scutului Casei de Hohenzollern: acvila cruciata, incadrata de soare si de luna (Tara Romaneasca), capul de bour cu stea de aurintre coarne (Moldova), leul de aur tecand pe un pod peste valuri (Oltenia si Banatul); acvila neagra deasupra a sapte turnuri (Ardealul), doi delfini de aur afrontati, cu capete in jos (Dobrogea). In partea inferioara se afla colanul ordinului Carol I si deviza aurita a Casei Regale „NIHIL SINE DEO”. Stema este incadrata de portretele regilor Carol I și Ferdinand pictate de Aurel Bordenache. Sala Tronului Decorațiuni frumoase, tavanul traforat pentru a ascunde sistemul de aerisire și încălzire, îmbinările rotunde ale pereților cu tavanul pentru a reflecta sunetul și a da o sonoritate deosebită sălii, cu toate îi dau un farmec aparte. Sala a fost și ea martorul unor schimbări de percepție: dacă la început, tronul era într-un separeu din capătul sălii, Carol al II-lea a vrut să fie deschis spre popor, spre sală, așa că zidurile despărțitoare au dispărut, sala mai mică a tronului se va uni cu sala de bal, fiind de atunci direct expus publicului. După abdicarea din 30 decembrie 1947, mai multe obiecte care au aparținut Casei Regale au intrat în patrimoniul Muzeului De Artă, dar în 1973, s-a decis îndepărtarea lor din Capitală. Din fericire, tronul regal există, fiind gasit la Muzeul Pomiculturii și Viticulturii din Golești, județul Argeș - muzeul din Golesti fusese înființat prin decret de Carol al II-lea, puterea comunistă a vremii făcea orice ca să scape de urmele regalității si de obiectele care aparținuseră monarhilor. Tavanul este decorat de talentata Cecilia Cuţescu-Storck, prima femeie profesor la o universitate de artă de stat din Europa. Tot aici, de la balcon, regele putea să salute mulțimile. Lui Carol II îi plăceau băile de mulțime.  
  
În primii ani, pe vremea comunismului Muzeul de Artă al Republicii Populare România (inițial era doar în aripa Krețulescu) și Consiliul de Stat au conviețuit în complex. Tot în palat a fost depus catafalcul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, deoarece era singura sala din oraș cu intrare pe o parte și ieșire pe cealaltă parte astfel incat poporul indurerat sa-si poata lua ramas-bun intr-un ceremonial similar cu cel de la moartea lui Stalin in 1953. In primul an al Republicii (1948), salile de receptie ale Palatului Regal trec in administrarea Consiliului de Ministri (ulterior Consiliul de Stat). Restul salilor trec in folosinta Ministerului Artei si Informatiilor, cu scopul de a deschide aici un muzeu. Galeria nationala este deschisa in anul 1950, iar in anii urmatori, sunt inaugurate si celelalte colectii. In 1951 s-a deschis Muzeul de Arta al Republicii, care a functionat initial in aripa Kretulescu, iar din 1961 in aripa Stirbei, cea modificata pentru a corespunde normelor moderne impuse de o asemenea institutie. Restul palatului a ramas la dispozitia Consiliului de Stat fiind utilizat rareori pentru evenimente oficiale". În timpul evenimentelor din decembrie 1989, a fost avariat grav si multe exponate au fost distruse in urma incendiilor. Fatada a fost si ea ciuruita de gloante, iar geamurile sparte, deoarece se credea ca se ascund teroristi in Palat. Lucrarile de restaurare au inceput de-abia la finalul anilor ’90, iar din 2000 au fost redeschise pe rand galeriile. Carol I a fost rege al Romaniei timp de 48 de ani, perioada in care a obtinut independenta tarii, a redresat economia, a dotat Romania cu o serie de institutii specifice statului modern si a pus bazele unei dinastii. La venirea lui Carol în ţară, România nu avea niciun kilometru de cale ferată. La moartea lui, exista o reţea de cale ferată de 3.800 de kilometri. Sub Carol au fost create Academia Română şi Banca Naţională a României. Tot Regele Carol I a creat moneda denumită leu. De numele lui Carol se leagă construirea celui mai lung pod din Europa -podul de la Cernavoda care a purtat iniţial numele regelui. Portul Constanţa şi castelul Peleş intră tot în moştenirea regelui. Carol I a avut cea mai lungă domnie din istoria României 48 de ani. Domnia lui Carol I nu a adus doar o Românie modernă, ci şi un palat nou. Palatul Regal in zilele noastre. Astazi, Palatul Regal este un muzeu exceptional, insa cladirea nu poate fi vizitata integral.  
  
Concluzie: Cunoscatorii stiu cum sa gaseasca comorile prin acest amestec fermecator dintre vechi si nou si mergând agale pe boema Calea Victoriei, te oprești brusc. Somptuos, dominând strada cu o autoritate monarhică, ți se ridică în fața ochilor Palatul Regal. Simbol al regalității românești și al artei sfârșitului de secol XIX, istoricul clădirii poate fi sintetizat într-un cuvânt:schimbare. Fară un punct de sprijin in trecut nici prezentul si nici viitorul nu se pot sustine. Odata cu edificiile vechi simboluri ale acestui ev al inceputului dispar si amintirile, iar in lipsa unor valori autentice ale istoriei nicio natiune nu poate rezista in fata furtunii care distruge tot sub stindardul numit globalizare. Iata ca in aceasta mare de lucruri efemere avem menirea si indatorirea de aduce in fata tuturor nevoia de simboluri trainice si de repere.  
Bibliografie:  
http://adevarul.ro/locale/alexandria/testamentul-carol-i-regele-le-a-cerut-urmasilor-conduca-romania-deviza-totul-tara-nimic-mine-1_5893234d5ab6550cb80bef44/index.html  
http://politici.weebly.com/bucuresti---cal-victoriei/calea-victoriei-no-49- 53  
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmarin gen  
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-unei-stra zi  
http://stiri.tvr.ro/podul-mogosoaiei-primul-proiect-de-planificare-urbanistica-a-bucurestiului_46928.html#view  
http://adevarul.ro/locale/alexandria/domnia-regelui-otel-carol-i-deviza-lui-lege-supusii-romani-48-ani-totul-tara-nimic-mine-1_57308bbb5ab6550cb8b2712f/index.html  
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/palatul-regal-file-de-poveste  
  
Referinţă Bibliografică:
PALATUL REGAL „NIHIL SINE DEO” / Marcela Dobre : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2614, Anul VIII, 26 februarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Marcela Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marcela Dobre
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!