CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Ecouri >  




Autor: Marcela Dobre         Ediţia nr. 2489 din 24 octombrie 2017        Toate Articolele Autorului

Bine ati venit la Targu Jiu!
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Operele lui Brancusi 
  
Impresii de călătorie 14-15 octombrie 2017 
  
Motto: "Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc nu pot citi decât o pagină din ea." (Sfântul Augustin) 
  
Haideți cu noi! intr-o excursie de 2 zile in care partenerul nostru in aceasta calatorie este agentia de turism Secomi Travel din Slobozia, judetul Ialomita. Bucuria de a calatori cu ei m-a facut sa va impartasesc rândurile următoare si totodată se dorește a fi o invitatie la propria evadare din cotidian. Avem o țară foarte frumoasă, deci haideți sa o descoperim pas cu pas! Să fii călător in România in a doua lună de toamnă este o adevarată desfătare, iar aventura este traita sub un cer cum nu mai gasesti in lume. Cand frunzele sunt galbene sau ruginii, e cat se poate de clar: e toamna. Multi sunt pur si simplu indragostiti de acest anotimp caci natura ni se dezvaluie in adevarata ei splendoare cu peisaje zugravite in cele mai frumoase culori: verde, galben, vişiniu, roşu-aprins, portocaliu, galben-pal, nuanţe de maroniu, auriu – culorile toamnei scăldate de soarele blând şi cerul albastru. O încântare! 
  
Asadar voi trece in agenda punctual o parte a României adunand la un loc multe informatii utile despre lista obiectivelor turistice, atractiile si locurile de cazare, locuri must-see, impresii, pareri: 
  
Ziua I: Am plecat din localitatea Cazanesti, judetul Ialomita in jurul orei 6:30 practic culesi de pe drum de catre autocarul ce se indrepta cu destinatia Targu Jiu. Deoarece pe traseu am mai facut cateva popasuri pentru „incarcarea bateriilor” primul obiectiv turistic al calatoriei noastre a fost atins cam pe la ora 11:00. 
  
Mănăstirea Bistrița așa cum ne vorbește Wikipedia ctitorie a boierilor Craiovești, a fost zidită între anii 1492-1494 si se află in comuna Costesti la cca 6 km distanta de DN67 Râmnicu Valcea - Targu Jiu, in satul Bistrița, județul Valcea. In Pisania se spune: „Sfanta aceasta si dumnezeiasca mănăstire pomeneste-se a fi zidita din temelie de Barbu banul Craiovescul carele aici si ingerescul cin al calugaririi mai pe urma au luat…”(1683). Prima atestare documentara a manastirii se pastreaza in „Hrisovul de danie" apartinand lui Vlad Voda Calugarul la 16 martie 1494. Inca din 1497, marele ban Barbu Craiovescu, a adus de la Constantinopol moastele Sfantului Grigoire Decapolitul (780-842 d.Hr.), originar din Decapolia Asia Mica, mare aparator al dreptei credinte impotriva ereziei iconoclaste. Puternic avariata de o expeditie armata a lui Mihnea cel Rau in 1509, dupa inlaturarea acestuia banul Barbu, intors din pribegie, reface sfantul lăcaș cu sprijinul lui Neagoe Basarab (1519). Restaurată în timpul lui Constantin Brancoveanu s-a efectuat o pictură nouă adăugandu-se pridvorul dinspre apus. La Bistrita s-a instalat prima tiparnita din Tara Romaneasca, a ieromonahului Macarie, precum si o legatorie de carti bisericesti. Dupa opinia unor cercetatori, la manastirea Bistrița, centru de spiritualitate ortodoxa, s-a tiparit in tara noastra prima carte, "Liturghierul" (în limba slavonă) al egumenului Macarie. Format la scoala bistriteana, Neagoe Voda redacteaza ampla opera de pedagogie crestina, "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie". Reprezentant al scolii slavo-romane, ieromonahul Mihail Moxa, autorul primei "Cronici Universale" (1620), a tiparit in 1640 "Pravila de la Govora". Scoala Bistriteana de miniaturisti si copisti si-a continuat existenta pana in secolul al XVII-lea. In 1683, Constantin Brancoveanu daruieste manastirii policandrul ornat cu oua de strut, obiecte de cult, carti liturgice si clopotul mare, reparand asezamantul, zugravit apoi in 1820 de marele ban Grigore Brancoveanu. Afectată de cutremurul din 1838, ctitoria Craiovestilor necesita operatiuni de reconstructie. Lucrarile, incepute in 1846 de Gh. Bibescu, au fost incheiate de Stirbei Voda la 15 august 1885, cand a fost sfintita biserica mare, inchinata "Adormirii Maicii Domnului" (hramul). Pictura a fost executata de Gh. Tattarescu, in 1850, o pictura realista, dar monumentala. Catapeteasma a fost realizata la Viena, din lemn de tei, aurita. Din 1948, prin Hotararea Sinodului, Manastirea Bistrita este transformata in manastire cu obste de maici, iar apoi, prin decretul 410/1959 desfiintata de comunisti. In 1984, mănăstirea revine in cadrul Episcopiei Ramnicului, sub calauzirea P.S. Gherasim. fiind lacasul unde sufletele noastre cer ajutor dumnezeiezc si mangaiere, sub ocrotirea Sf. Grigorie. În vecinătatea Mănăstirii Bistrița se află Schitul PAPUȘA (pe care nu l-am vizitat) situat peste rîu, el poate fi văzut foarte bine din partea ce duce la peștera Sfântului Grigorie Decapolitul. Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, aflata grija a maicilor de la Manastirea Bistrita ocupa un loc particular printre celelalte pesteri din tara noastra. Numele acesteia nu vine de la locul de nevointa al sfantului, ci de la faptul ca aici se adaposteau, in vreme de necaz, Sfintele sale Moaste. Stancile abrupte, drumul greu accesibil si intrarea caracteristica au avut un rol important in istoria poporului roman, impletindu-si existenta cu viata stramosilor nostri. Chiar in prima atestare documentara, ea apare ca loc de adapost si refugiu in fata urgiilor revarsate peste glia strabuna. Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul devine, in a doua jumatate a secolului al XV-lea, salvatoarea tezaurului si a locuitorilor sfintei manastiri fondate de boierii Craiovesti. 
  
Pe drumul spre urmatorul obiectiv am observat si singurul furnizor de calcar din judetul Valcea si anume Cariera de calcar de la Costesti ce a fost deschisă în 1960. Calcarul exploatat din cariera lipită de Parcul Național constituie una dintre materiile prime pentru industria chimică de pe platforma Râureni, alături de sarea exploatată în soluție la Ocnele Mari tot de Salrom SA, Oltchim SA. 
  
Al doilea lacas de cult propus de organizatori este Mănăstirea Arnota. La minunea din inima muntilor se ajunge dinspre Mănăstirea Bistriţa, pe un drum de piatră pe o distanţă de 6 Kilometri. Accesul spre mănăstire se mai poate face pe o potecă, mai scurtă, de numai 3 kilometri, însă acest traseu este greu accesibil pe timp de iarnă sau pe ploaie. Noi l-am strabatut cu ajutorul abilitatilor soferului de autocar, de a conduce autovehiculul ce se strecura pe o sosea de piatră foarte ingusta si abrupta lasandu-ne astfel posibilitatea de a ne bucura de privelistea minunata. Străjuind masivul Arnota din peisajul pitoresc al Munţilor Căpăţânii, la altitudinea de 840 metri, Mănăstirea Arnota păstrează între zidurile sale mormântul domnitorului Matei Basarab şi pe cel al tatălui domnitorului, vel-vornicul Danciu. Uşa bisericii, sculptată în lemn de castan, are o inscripţie în limba slavonă, în care se spune astfel: „Aceste uşi le-a făcut Constantin Brancoveanu vel-logofat". Atestată documentar, în anul 1636, biserica mănăstirii a fost ridicată, din temelii, de către domnitorul Matei Basarab, între anii 1633-1636, ani în care Mănăstirea Arnota apare şi în documente. Imaginea Mănăstirii Arnota apare şi în copia din 1830 a unui tablou votiv din secolul al XVI-lea (1520), reprezentand „retragerea la Mănăstirea Bistriţa" a banului Barbu Craiovescu, ctitorul acesteia. Săpăturile arheologice din anul 1974 au certificat existenţa urmelor unei alte biserici, încă nedatate, la temelia actualei biserici. Matei Basarab a ridicat in jurul bisericii şi clădiri pentru călugari, precum şi clopotniţa la intrarea în incintă, încadrată şi ea de alte clădiri. În anul 1934 s-au mai zidit unele chilii care există şi astăzi, într-una fiind amenajat un mic muzeu în care au fost expuse odoarele mănăstirii, iar între anii 1954-1958 a fost consolidat întregul aşezământ monahal şi s-au introdus instalaţii de apă şi încălzire. După anul 1999, Arnota a devenit mănăstire de maici. 
  
Mănăstirea Hurezi (sau Horezu) este cea de al treilea obiectiv pe care-l vizitam. Unicat in patrimoniul UNESCO (1993) prima ctitorie, cea mai mare si mai insemnata a domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714) este cea mai de seamă, atât prin proporții, cât și ca realizare artistică, înscriindu-se, alături de mănăstirile din nordul Moldovei, ca o capodoperă a genului. Aflate în biblioteca mănăstirii însemnările marelui domnitor arată că: „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire“; iar deasupra ușii dela intrarea în biserica mare a mănăstirii stă scris: „Nu voi intra în sălașul case mele, nu voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iocob“. Mănăstirea, cel mai mare ansamblu monastic din România, este construită pe valea râului Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi (actual Romanii de Jos), nume care ulterior a fost luat de târgul de peste deal, actualul oraș Horezu, într-un colț pitoresc sub munții Căpățânii, unde singurătatea și liniștea este tulburată doar de strigătul huhurezilor, pasărea care a dat și denumirea locului. La data întemeierii exista în vecinătatea Hurezilor un schit, al cărui ctitor rămâne necunoscut. Satul se afla în domeniul Brâncovenilor încă înainte de urcarea pe tron a întemeitorului mănăstirii actuale. Distingandu-se prin originalitate, măiestria liniilor și culorilor marele istoric al neamului, Nicolae Iorga spunea despre execuția măiastră a pridvorului sfântului lăcaș: „Frumos pridvor pe stâlpi lucrați cu o mare bogăție de podoabe... cu un rând de stâlpi tot așa meșteșugiți sculptați... flori de piatră în jurul ușii celei mari și a tuturor ferestrelor“. În lucrarea sa „Bizanț după Bizanț“ Iorga caracteriza mănăstirea cu formele ei renascentiste drept „...continuatoare a civilizației romane, ai cărei moștenitori în Europa de Răsărit sunt românii“. 
  
Ansamblul monahal de la Hurezi se întinde pe mai mult de trei hectare, structurat pe axa principală est-vest, pe care sunt aliniate gradat patru lăcașe de cult, construite în etape diferite și de ctitori diferiți cuprinzând: 
  
mănăstirea propriu-zisă Constantin Brâncoveanu, aflată în centrul incintei cu hramul Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena. 
  
Biserica Bolniță doamna Maria - soția domnitorului la 1696 
  
Schitul Sfinților Apostoli - starețul mănăstirii Ioan Arhimandritul la 1698 
  
Schitul Sfântul Ștefan numit astfel după numele fiului cel mare al domnitorului la 1703 
  
Mănăstirea a fost ridicată pentru a îndeplini și funcția de necropolă, urmând ca în pronaosul bisericii mari să fie înhumate rămășițele pământești ale voievodului Constantin Brâncoveanu, dacă sfârșitul vieții lui ar fi fost cel firesc. De aceea, mănăstirea era ctitoria de care voievodul avea cea mai mare grijă și pe care a vizitat-o adesea, cum atestă însemnările lui de taină, mai ales între anii 1694 și 1695. Pronaosul păstrează câteva morminte, dar cel mai de seamă, lucrat din marmură și acoperit cu o placă sculptată, pregătit pentru ctitorul voievod, nu și-a împlinit însă niciodată rostul său. Trupul decapitat al sfântului martir voievod Constantin Brâncoveanu a fost înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe din București, o altă ctitorie a sa. Printr-un hrisov din 25 aprilie 1695, Constantin Vodă a înzestrat mănăstirea cu numeroase moșii, vii, țigani, robi, drepturi de vamă, de vinărici, de sare și altele. Sunt cunoscute multe moșii din județele Râmnicu Vâlcea, Dolj, Mehedinți și Ilfov. Din taxele percepute la vămile Bistreț, Diiu și Cerneți, i se acorda "al treilea ban"; de la numeroase vii încasa dreptul de vinărici, din 10 vedre o vadră, iar de la salinele Ocnele Mari primea, anual, 150 de bolovani de sare. În afară de aceste danii, mănăstirea a mai căpătat ulterior și altele, precum și numeroase obiecte, cărți și bani. Astfel, Mănăstirea Hurez putea fi considerată în acea perioadă una dintre cele mai bogate ctitorii din Țara Românească. Mănăstirea Hurezi a avut obște de monahi până în 1872, când a devenit mănăstire de maici. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, aici a funcționat o școală de sculptură și de pictură. Catapeteasma monumentală, din lemn de tei sculptat și poleit, precum și candelele de argint sunt donate de Doamna Maria Brâncoveanu. În posesia mănăstirii se află și alte valoroase obiecte de cult, în mare parte danii din timpul întemeierii bisericii: picturi, sculpturi în piatră și în lemn. Constantin Brâncoveanu, om inteligent de o aleasă cultură a epocii sale, reușește să înființeze tipografii și să tipărească numeroase cărți. Domnitorul a infiintat vestita bibliotecă, rămasă peste veacuri sub denumirea de Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu, care mai numără în prezent aproximativ 4000 de volume astfel devinind un puternic centru cultural al Țării Românești. Catalogul bibliotecii întocmit la 1791, arată ca aceasta dispunea pe vremea aceea de 382 de volume de carte tipărită și 46 de manuscrise (115 volume erau scrise în limba română). Despre importanța acestei biblioteci grăiește inscripția din 1708, aflată deasupra ușii edificiului: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărților imbie înțeleaptă îmbelșugare“. Aici se gasesc importante lucrări ale vremii: Odiseea lui Homer (tipărită la Basel la 1541), Tragediile lui Euripide (tipărite la Basel în 1551), Novellae adăugate de Iustinian I cel Mare Codexului său (tipărite la Paris în 1568), precum și lucrări ale istoricilor bizantini (Ana Comnena, Laonic Chalcocondil, Ioan Zonaras, Constantin Manasses). Dragostea de slovă românească a domnului erudit determină chemarea arhimandritului Ioan din Câmpulung, pentru a copia pe la 1700 cartea populară „Varlaam și Ioasaf“ și „Pomelnicul mănăstirii Hurezi“. Pe la 1754 vine la Hurezi învățatul Rafail. Acesta transcrie „Halima“ (1783) și ne lasă importante însemnări despre Viața lui Petru cel Mare și Istoria Rusiei. Alt cărturar, Dionisie Eclesiarhul, scrie în 1788 „Întrebări și răspunsuri ale dumnelui Constantin Cantacuzino, fratele răposatului Șerban Voievod Cantacuzino“. Dionisie este și cel care pune în circulație o ediție în trei volume a culegerii O mie și una de nopți. 
  
Atelierul de ceramică Horezu unde am ajuns la 15:00-16:00 este asezat de-a lungul drumului - tarabe in centrul unui orasel. Imediat cum intri in Horezu venind dinspre Ramnicu Valcea, pe o parte si alta a drumului, sunt cateva baraci si case cu produse de olarit. N-am avut timp sa mergem in satele din zona (Olari, etc.) la mesteri acasa, sa vedem ceramica traditionala produsa la fata locului, ne-am multumit cu ce ofera strada principala. O mare parte din ceramica de Horezu este realizata de mesterii din satul Olari. Ne-am plimbat pe uliţa principală unde se află 18 ateliere de ceramică în care meşterii modelează argila cu aceeaşi măiestrie neîntrecută ca şi strămoşii lor. La un moment dat am observat o cladire ciudată in forma de ulcior, ornata cu motivele vechi de Horezu: cocosul si sarpele, si inconjurata de obiecte de lut dispuse peste tot, in exterior si in interior. Proprietarul, mesterul Pietraru detine Atelierul de ceramica din Horezu un loc autentic, in care descoperi magia plamadirii lutului; obiectele (veselă ecologică) traditionale sunt alcatuite 100% din lut de pe dealurile din zona (sau adus din alte zone ale tarii noastre) si sunt lucrate 100% manual. Ceramica, o ocupatie traditionala milenara, a fost transmisa din generatie în generatie. „Ceramica de Horezu" a devenit un brand cu mult timp în urma. 
  
La Targu Jiu am ajuns spre seară in jurul orei 18:00 si ne-am oprit sa vedem emblema orasului Coloana Infinitului, care este o sculptură a artistului român Constantin Brâncuși. Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 16 module octaedrice suprapuse, respectiv având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulele erau numite „mărgele” de către autorul lor, Brâncuși. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana recunoștinței fără sfârșit” și a fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial căzuți în 1916 în luptele de pe malul Jiului. Constantin Brâncuşi (19.02.1876 – 16.03.1957) a creat la Târgu Jiu un complex nemuritor de trei sculpturi în aer liber, unic în lume: Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana Infinitului. Coloana Infinitului captează energiile terestre pe care le emite în exterior. Energiile emanate de suprafeţele Coloanei Infinitului au fost măsurate până la distanţa de 200 de metri pe patru direcţii. Se pare că încă din 1909 în atelierul lui Brâncuși ar fi existat „trunchiuri și bârne, coloane trunchiate de lemn", iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată „Proiect arhitectural" datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziția sa personală de la New York, Brâncuși expune proiectul său sub numele devenit celebru Coloană fără sfârșit turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroșani. Alămirea Coloanei s-a făcut la fața locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România și a fost adusă special din Elveția. Greutatea (nucleu + „mărgele") este de 29 173 kg. Elementele componente sunt: nucleul metalic din teava patrata, fundatia din beton, 17 „mărgelele" din fontă, „înșirate" pe nucleu. 
  
Cea mai ieftina cazare la hotel este in centrul orasului Târgu Jiu la Hotel Gorj, o cladire datând din anul 1970 cu dotari de 3 stele: piscina, bar, restaurant, pizzerie, sauna, cazinou și camere cu acces gratuit la internet WiFi, parcare privată gratuită. Coloana Infinitului se afla la o distanta de 1,1 km de hotel. Asadar, ne-am cazat si dupa ora 20:00 am purces sa vedem Complexul monumental (aflat la numai 150 m de hotel in Parcul Constantin Brancusi), aşa cum l-a conceput şi materializat sculptorul, care cuprinde mai multe piese de sine stătătoare: Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului capabile să te facă să înţelegi “tâlcul adevărat al lucrurilor”. Poarta sărutului, este dăltuită din piatră poroasă, extrasă din carierele aflate în împrejurimi, fiind alcătuită din coloane groase, paralelipipedice, ce sprijină o arhitravă cu dimensiuni mai mari decât ale coloanelor, având lățimea de 6,45 m, înălțimea de 5,13 m și grosimea de 1,69 m. Pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului, două jumătăți ale unui cerc, atât de caracteristic operei lui Brâncuși. Arhitrava are de asemenea încrustat acest simbol, ca un fel de filigran. Cele trei componente sculpturale care întregesc ansamblul monumental sunt dispuse pe aceeaşi axă, orientată de la apus spre răsărit, sălăşluite de o a patra componentă numită Aleea Scaunelor. Intrarea în Parcul Central se face pe sub Poarta Sărutului, facand trecerea spre o altă dimensiune încărcată de simboluri şi semnificaţii. Orice cuplu care trece pe sub poartă se sărută, doreste să se apropie de sentimentul unei iubiri înălţătoare. Drumul continuă cu Aleea Scaunelor, pe marginile căreia se găsesc câte 15 scaune care sugerează momentele de cugetare asupra etapelor vieţii. La capătul aleii, după câteva trepte, se arată Masa Tăcerii lucrată în piatră de Banpotoc, reprezintă masa dinaintea confruntării în bătălia la care urmează să participe combatanții. Timpul este reprezentat prin dispunerea circulară a celor 12 scaune-clepsidre, care îl măsoară. Se spune ca masa este un simbol al reunirii familiei și al meditației, dorința lui Brâncuși fiind ca lucrarea sa să determine renașterea acestui vechi obicei străbun. Incercam sa realizam cateva fotografii, dar datorita iluminatului nu foarte bun al parcului multe au fost ratate...promitem sa revenim dimineata devreme. Inainte sa ne retragem la hotel iesim la o plimbare prin centrul orasului. Sunt niste cladiri cu o arhitectura interesanta aici pastrata in stare foarte buna. In trecere am vazut monumentul Ecaterinei Teodoroiu. Monumentul dedicat eroinei a fost ridicat în perioada 1935-1936 de către Milița Petrașcu, eleva marelui Constantin Brâncuși. Are forma unui sarcofag din piatră, sculptat în basorelief și amplasat peste mormântul Ecaterinei, din Piața Prefecturii a municipiului Târgu-Jiu. 
  
Ziua a II-a: Suntem inca in judetul Gorj si ca sa profitam de lumina zilei mergem inca o data sa prindem rasaritul pe malul Jiului, pe insulița formată din aluviunile aduse de acesta si amenajata de autoritatile locale in compania unui minunat rasarit de soare. Asadar ora 7:00 ne surprinde facand o sedinta foto Ansamblului Monumental Brâncusi. După micul dejun în jurul orei 8:00 urcam in autocarul ce ne conduce spre peregrinarile noastre. Parasim orasul Targu Jiu, trecem pe langa coloana infinitului de la care ne luam la revedere pornind să descoperim frumusețile din adâncul muntelui. De Transilvania ne despart muntii Parangului pe care-i ocolim prin Sud. Aici gasim una dintre cele mai fascinante lucrări ale naturii ce se află săpată în inima masivului calcaros de pe raza comunei gorjene Baia de Fier. Wikipedia spune ca: Baia de Fier (denumirea comunei provine de la exploatare primitivă a minereului de fier, care era purificat cu ajutorul apei dirijate în gropi mari, săpate în pământ) este o comună în județul Gorj, Oltenia, formată din satele Baia de Fier și Cernădia. Comuna asezata la poalele muntilor este întinsă pe albia râului Galbenul, fiind mărginită în partea de est de râul Olteț. Peştera Muierilor (pestera muierii) s-a format în urmă cu patru milioane de ani, ca urmare a cursului râului Galbenu, fiind situată la o altitudine de 700 metri. Este cunoscută drept cea mai vizitată peşteră si prima pestera electrificata (1963 şi 1978) din România, cât şi pentru cercetările speologice, datorită diversităţii de formaţiuni carstice prezente aici. Primele informaţii despre acest monument al naturii datează din anul 1870 si este formată din patru niveluri şi trei intrări, ultima nefiind inclusă în circuitul turistic, având în total lungimea de 3.600 de metri; are cea mai lungă galerie vizitabilă din România, de aproape un kilometru, în Europa fiind pe locul patru. Galeriile superioare, care se găsesc la 40 de metri deasupra cursului Râului Galbenul, au o lungime totală de 1.230 de metri, din care doar 640 de metri se pot vizita. 
  
Se spune că aici se petrec minuni, iar sălile sale interioare, scobite în stâncă, au efecte curative asupra câtorva boli. Legenda spune că este leacul fetelor nemăritate și al celor fără rod; este un loc magic şi plin de mistere, locul în care femeile care nu pot avea copii îşi găsesc „leacul”. Aici trăia, în vremurile vechi, o zână a pădurii de o mare bunătate. Ea îi ajuta pe toţi cei care poposeau la ea şi îi cereau ajutorul. Minunata zână aducea bărbaţii înapoi lângă nevestele lor, le ajuta pe fetele bătrâne să se căsătorească, iar femeilor care nu puteau avea copii, zâna le rodea pântecele. Dar într-o bună zi, pragul zânei a fost călcat de un tânăr foarte frumos, care ajunsese la ea pentru că nu îşi găsea norocul. Însă zâna se îndrăgosti de chipeşul băiat şi astfel încălcă tradiţiile şi jurămintele sale. Într-o zi, tânărul o părăsi pe zână, iar aceasta s-a stins de durere şi trupul ei a fost mistuit de o flacără venită din pământ. Iar de atunci, peştera s-ar numi Peştera Muierii. 
  
Monument al naturii ce m-a impresionat foarte mult, peștera a fost sculptată în calcarele mezozoice de pe marginea sudică a Masivului Parâng, de către râul Galbenul. Cu o istorie foarte bogată, peștera a adăpostit în vreme de război, când bărbații plecau la lupte, copiii și femeile, după unii de aici trăgându-se numele ce-l poartă astăzi. Am vazut ce a făcut apa din roca muntelui și ce mai face în continuare, deoarece apa și umezeala de pe munte, amestecată cu calcarul prin care trece, contribuie în continuare la formarea stalactitelor, stalagmitelor (compozitia carbonat de calciu) și în final a coloanelor. Atracțiile peșterii sunt Domul Mic, care are un aspect asemănător unei cupole gotice, Sala Altarului, Valul Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare, imaginea Stâncii Însângerate denumită astfel din cauza oxidului de fier, Sala cu Guano, Sala Turcului, trezesc admirația celor care pornesc pe aleea construită printre stânci de apa, ce a sculptat tot felul de forme și figuri atractive. În Galeria Urşilor a fost găsit un adevărat cimitir de resturi scheletice de urşi, lei, hiene, vulpi, lupi, capre sălbatice şi mistreţi. În Sala Musteriana au fost descoperite foarte multe obiecte aparţinând culturilor cu mult înaintea erei noastre. În anul 1952, aici s-a descoperit un craniu de femeie datat cu 30.000 de ani în urmă, al treilea ca vechime din Europa. Craniul se află la Muzeul Olteniei din Craiova. Se presupune că aceasta a murit la vârsta de 40 de ani, fiind ucisă de ursul de peşteră. 
  
În peşteră vieţuieşte o colonie de lilieci, dar mamiferele înaripate sunt apariţii rare deoarece stau departe de agitaţia galeriei principale stand in hibernare 8 luni pe an. Coloniile de lilieci sunt în această perioadă marile atracţii ale Peşterii Muierilor. Liliecii sunt adunaţi sub formă de ciorchine şi prezintă o imagine unică. Liliecii nu au nevoie de ochi pentru a vâna țânțarii cu care se hrănesc. Ei emit o mulțime de „strigăte” imperceptibile de către urechea omului. Pentru orientare folosesc ultrasunetele produse de vibrațiile corzilor vocale. Prin structura lui, laringele seamănă cu un fluier. Aerul expirat de plămâni, eliminându-se cu mare viteză prin laringe, dă naștere unui șuierat cu o frecvență de 30.000 – 150.000 Hz, nepercepută de urechea omului. Presiunea aerului care trece prin laringele unui liliac este de două ori mai mare decât a unei locomotive cu aburi, ceea ce pentru un animal atât de mic, e o performanță remarcabilă. În laringele animalului iau naștere 5 – 200 vibrații sonore de înaltă frecvență care nu durează fiecare decât 2-5 miimi de secundă. Astfel, dintr-un obstacol situat la 17 metri, sunetele emise se întorc la liliac în cca. 0,1 secunde. Dacă durata semnalului sonor depășește 0,1 secunde, ecoul reflectat de obstacolele situate la mai puțin de 17 m distanță este receptat de urechea liliacului simultan cu sunetul ce i-a dat naștere. Așadar, după intervalul de timp care separă sfârșitul semnalului emis de primele sunete, de ecou, liliacul apreciază distanța care îl desparte de obiectul care a reflectat ultrasunetul. Liliecii stau aninați de tavanul peșterii, cu capul în jos și rotindu-se circular, explorează împrejurimile cu ajutorul fasciculului sonor. Acest detector viu rămâne suspendat cu cele zece gheruțe ale celor două piciorușe, până când o insectă intră în câmpul sonarului său. Atunci liliacul sare pentru a-și prinde prada. Este capabil de a vâna 10-15 insecte pe minut. Dacă în perioada de maternitate liliecii își pot apăra, dreptul la viață, furișându-se în culoare inaccesibile privirii omului, pentru a-și alăpta în tihnă puii, în perioada de hibernare sunt mult mai vulnerabili deoarece, pentru gruparea coloniei într-un ciorchine uriaș, au nevoie de tavanul larg al galeriei vizitabile. E uimitoare lumea animalelor! 
  
Un mic pont pe care trebuie sa-l cunoasteti pentru a scurta timpul de asteptare la vizitarea pesterii: Cand am ajuns sus la gura pesterii era pustiu. Doua ghisee inchise cu lacat, la fel ca si pestera, plus un anunt cum ca vizitele se fac cu intrare din ora in ora, la fix, pentru un grup de minim 4 persoane; este bine de stiut orarul de vizitare al pesterii 8-9. 9-10 etc. deoarece un circuit se realizeaza in 45 de minute. La cat de pustiu era acolo, ne gandeam ca nu o sa vina nimeni sa ne deschida, dar exact la fix, de jos apare o silueta. De amintit si faptul ca am exersat mersul piticului plafonul pesterii coborand pe unele portiuni si la 1m inaltime. 
  
Urmatorul obiectiv al calatoriei noastre este mănăstirea Polovraci ce este amplasată la poalele muntelui Piatra Polovragilor în apropierea Cheilor Oltețului, la marginea localității Polovragi. Este aproape de Peștera Polovragi, pe care a și administrat-o timp de 300 de ani. Manastirea este construită în stilul bizantin și are o vechime de 500 de ani (1505), iar ctitori de început ai acestui lăcaș sunt Radu si Pătru, fiii lui Danciul Zamona, menționați intr-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481). Danciu Pârâianu a zidit biserica pe vechile temelii, asa cum se proceda frecvent în epocă, păstrând partea cea bună a acestora. După Danciul Pârâianu și înaintașii acestuia, Constantin Brâncoveanu este al treilea ctitor al Mănăstirii Polovragi. În ceea ce privește iconografia cât și execuția tehnică pictura bisericii este deosebit de valoroasă executată în anul 1713 de Constantin Zugravul. De o parte și de alta a intrării în pridvor se pot admira cele două reprezentări, iconografice, unice în România ale mănăstirilor românești închinate la Sfântul Munte Athos. Chiliile și celelalte încăperi ale mănăstirii sunt orânduite în jurul bisericii pe laturile de est, sud și vest, formând alături de zidul de incintă de pe latura de nord o adevărată cetate de apărare. Intrarea în incintă se realizează pe latura de sud printr-o poartă masivă deasupra căreia se înalță clopotnița ridicată în epoca lui Constantin Brâncoveanu. Printr-o poartă din zidul nordic al incintei mănăstirii se pătrunde în cea de-a doua incintă unde se află bolnița Sf.Nicolae, ctitorie a egumenului Lavrentie, la 1732, fiind pictată la 1738 de Gheorghe și Ion - zugravi. 
  
Pestera Polovraci, un alt loc plin de istorie și mister se găsește în Munții Parâng, pe malul stâng al Oltețului, la o altitudine de 670 m și la 20 m înălțime față de talvegul râului, pe teritoriul comunei Polovragi între localitățile Horezu și Baia de Fier, județul Gorj. Pornind de la Mănăstirea Polovragi, cea care străjuiește ca o barieră capătul străzii principale aferentă comunei, îndrăznim să urcăm în chei, inițial de-a lungul Pădurii Polovragi, arie naturală protejată pentru castanul comestibil și vegetația de tip mediteranean. Ieșind din dreptul pădurii, malul abrupt din dreapta – Muntele Căpățânii și străjerul din stânga – Muntele Parâng, vestesc intrarea în Cheile Oltețului. Drumul forestier, de utilitate publică, urcă lin, paralel cu râul Olteț, care, din abisul albiei sale, desparte cei doi munți frați, săpând încă veritabile chei, cu pereți verticali, pe lungimea totală de 3 kilometri. Peștera a fost loc de refugiu pentru daci, vraci sau călugări, fiecare marcând șederea într-un mod anume. Peștera are o lungime de aproximativ 7.000 de metri dispusă în 4 niveluri. Nivelul inferior constituie rezervația speologica împartita in doua sectoare: sectorul de nord (1.500m) și sectorul de sud (880m). La 40 de metri inălțime se afla etajul superior amenajat pentru turiști cu o lungime de 573 m, ajunge până la lungimea de 1.228 de metri o rețea de diverticule foarte greu accesibilă. 
  
Unul dintre călugări a realizat un desen care simbolizează moarte printr-o tehnică inedită, negrul de fum. Prima descriere a peșterii s-a făcut în anul 1868, de către Joannes. S-a spus că era locul unde se retrăgea Zamolxis, unde își schimba înfățișarea din bătrân în tânăr. Tronul lui Zamolxis este o piatră încărcată cu energii. Cei care au atins-o susțin că au avut un sentiment, un gând straniu. Locul poartă energia, încărcătura unui personaj miraculos. Peștera a fost locul unde vracii se retrăgeau și prelucrau o plantă numită povragă care biruia multe boli. Se mai spune că, aurul dacilor ar fi ascuns undeva în interiorul peșterii. Speologii au descoperit în interiorul peșterii urme de picioare umane încălțate, vechi de 2000 de ani. Temperatura în interior este una constantă, nouă grade, indiferent de anotimp, fenomen care nu a putut fi explicat de cercetători, iar umiditatea medie este de 90% fiind o pestera calda si umeda. Coridoarele peșterii sunt luminate de misterioase lumini care apar din pereți. Când cineva se apropie de ele, dispar. Peștera are multe pasaje secrete, nedescoperite prin acestea se spune ca Zamolxis ar fi ajuns direct la Sarmisegetusa. În conștiința localnicilor, se păstrează vie o credință conform căreia, liderul spiritual al geto-dacilor, Zalmoxe, ar fi locuit în Peștera Polovragi. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, întrebuințată în popor ca remediu împotriva bolilor. Denumirea localității, a peșterii și mănăstirii, de origine dacică, ar avea în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepție a strămoșilor noștri referitoare la credința lor religioasă sau la practicile medicale atât de răspândite în viața lor. Această legendă este consemnată și de Alexandru Vlahuță în „România Pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoșești împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling și picură și azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani. 
  
Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste 10 kilometri cartați de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare și, totodată, necesitatea opririi vizitării începând cu porțiunea inaccesibilă publicului larg. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m de la intrare) prezintă o încărcătură emoțională de excepție deoarece, fiind cea mai accesibilă porțiune, a fost de-a lungul timpului un refugiu al localnicilor: daci, vraci, călugări, fiecare având marcat cel puțin câte un simbol distinct. Astfel, Scaunului lui Zalmoxe îi corespunde la suprafață, după cca. 350 metri copertă de roci, fosta cetate dacică „Cetățuia”, cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriașă a plantei dispărute dar împietrită în tavanul peșterii drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor (1505-1968) este marcat de o pictură realizată de către un călugăr, în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morții. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranțelor din spatele căruia ne „privește” Maica Domnului cu Pruncul în brațe, poate cea de la mănăstirea vecină, (maicutele de la Manastirea Polovragi vin de multe ori sa se roage la acest izvor este in permanenta cu apa, chiar si in anotimpurile secetoase). Începând cu sectorul al doilea, Sectorul Ogivelor, poziționat între Culoarul Stâlpilor și Culoarul Sufocant, peștera devine tot mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: dantelării de țurțuri stalactitici, coloane intermediare, domuri, pâlcuri de stalagmite, bazine adânci, scurgeri parietale argiloase, ocru de peșteră, Balena, Papagalul, Poiana cu Braduti si stalagmitele cu corali, Altarul si Bolta Insangerata, unele dintre forme căpătând chiar denumiri grație spectaculozității lor. 
  
Ambele pesteri au frumusetea lor, dar facand o comparatie intre cele doua pot spune ca cea de-a doua mi-a placut mai mult, interventia omului acolo fiind mai putin vizibila locul a fost lasat asa cum l-a construit Oltetul, de multe ori umed si alunecos. Aici nu a fost nevoie sa ne aplecam decat putin spre final, dar in nici un caz ghemuit. La pestera Muierilor am gasit beton turnat sub forma de alei pentru a ne fi mai usor sa trecem. 
  
Concluzii: Cu ce am ramas dupa aceasta calatorie? 
  
Am strabatut 6 judete: Ialomița, Ilfov, Dâmbovița, Arges, Vâlcea, Gorj. Ne-am imbogatit sufleteste. 
  
Abia astept sa o repetam: senzație unică de libertate, impulsul de a străbate lumea, emotie pura. 
  
Cum in lupta cu timpul fiecare poveste doreste nemurirea aceasta se doreste a fi inceputul unui indelungi incursiuni pe meleagurile tarii noastre. 
  
La multe povesti ce vor trai prin ochii dumneavoastra! 
  
To be continued… 
  
Referinţă Bibliografică:
Bine ati venit la Targu Jiu! / Marcela Dobre : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2489, Anul VII, 24 octombrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Marcela Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marcela Dobre
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!