CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593



Acasa > Literatura > Recenzii >  





Pe râul de cuvinte, Aurelia Obreja, LA RĂSĂRIT DE SUFLET, Ed. Stef, Iași 2020
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Aurelia Obreja, LA RĂSĂRIT DE SUFLET, Ed. Stef, Iași 2020  
 
Pe râul cristalin de cuvinte, ce curge pe sufletul plin de dorul de frumos, poeta Aurelia Obreja își deschide larg porțile inimii spre desfătare, cunoaștere și hrană a celor care, la ceas de seară, se dezbracă de cotidian, trăind pentru o clipă sub bagheta fermecată a slovelor, prin poezie.  
 
De pe meleaguri cipriote, acolo unde o inimă de român bate a dor, cuvintele se lasă duse pe aripi de gând, luându-și zborul din condeiul ce îi însuflețește poetei noastre românce trăirea. Autoarea ni se prezintă într-un port popular autentic, scoțând la iveală motive ale tradiției, dar și durerea depărtării de glie. Aceasta a fost trecută prin zimții minții, pentru a o scoate luminoasă din tumultul de gânduri care frământă inimile tuturor celor nevoiți să părăsească locul natal, ca să trăiască departe de el, dintr-un motiv sau altul.  
 
Eu sunt româncuța de prin țări străine,/ Cu zâmbetul pe buze printre greutăți,/ Ce-şi înveleşte inima şi-un piept cu o ie,//  
 
Din vatra strămoşească, luată de prin lăzi./ Cea ce-şi prinde codițele-n bujori,/ Roşii... ca sângele românesc din vene,/ Ce curge-n amintiri de țară şi de voi,/ Poate prea năvalnic în trecerea de vreme.// Sunt acea mândră de tot ce-i românesc,/ O vatră mirosind a pâine caldă,/ Sau ape repezi de prin munți ce tot vuiesc,/ Prin glasul cel mai dulce... ca o fragă. (Eu sunt româncuța)  
 
Eu sunt ființa ce poartă-n brațe spicele de grâu, spune ea, contopindu-se cu tot ceea ce a lăsat în urma sa plecând. Nicio durere nu este mai mare ca despărțirea. Sufletul se rupe, se face fărâme, fărâmițe, din care curg lacrimi de viață contopite cu moarte, la orice fel de despărțire. Din ele fiecare își ia putere, tăria de a merge mai departe. Un fel de mers împins de un nesfârșit glas interior care nu te lasă nici să mori, dar nici să trăiești, ci doar să exiști într-un alt fel. Pe unii, durerea depărtării de rădăcinile strămoșești îi înmoaie, iar pe alții îi face mai puternici, chiar dacă, prin neoprită zbatere, toți cei plecați încearcă să reziste dorului care se instalează în suflet și rămâne acolo, nevindecat pentru totdeauna.  
 
Poeta Aurelia Obreja a adunat acest dor și l-a presărat printre versurile sale. Cu el a înălțat glasul poeziilor. A croit drumul înapoi, către tot ce îi este mai drag și mai frumos pe lume, țara, cu Dunărea care o recheamă, câmpia cu spicele de grâu, părinți, frați, surori, copii și nepoți, prispa bunicilor, florile grădinii, ciripitul păsărelelor, doinele, datinile, apa de izvor și iarba verde crescută peste glasul pașilor săi plecați.  
 
Ființa ce poartă-n brațe spicele de grâu,/ De prin lanurile galbene... întinderi,/ În auz cu cânt de mierle... lângă râu, În pod de palme cu gliile prea sfinte.// Contopire îmi este tot ce înseamnă acasă,/ Umblu cu glezne acoperite de o fotă,/ Prin lumi străine ce tot mai rece-mi lasă,/ Treziri de zeci regrete...ceață deasă.// Mă cheamă câteodată...Dunărea în brațe,/Şi dealurile mă îmbie cu struguri...rod,/Dar e o soartă ce ține să m-agațe,/Pe-un alt tărâm şi-un alt norod.//Şi n-am uitat nici doine...nici balade,/Ce le aud ieşind dintr-un caval,/Iar chiote cu mulți copii la scalde,/Le-aud şi-acum în zgomotul izbirii unui val.//Îmi este umbletul pe alte meleaguri...reci,/Dar datini îmi țin sufletul...pe-al meu,/Poveşti cu temerari eroi şi cu mulți regi,/Îmi țin un cuget şi-o simțire românească...tot mereu./Sunt româncuța ce poartă straiul popular,/Într-o vâltoare de străinătățuri şi amar. (Eu sunt româncuța)  
 
Mărturisindu-ne cine este, unde se află și ce simte, poeta se face pe sine călător, ca să poată străbate drumul lung și uneori anevoios, pentru a ajunge la sufletele noastre și la inima corespondentă inimii sale:  
 
Ca să îți ajung la floare de suflet, /Am străbătut drumuri pe tulpini,/Rădăcinile erau în inimă...umplet,/Cu licăriri prin aortă...speranță lumini.( La răsărit de suflet)  
 
Vorbindu-ne, în această secvență a cărții, despre el, despre cel căruia îi aduce inima-n palmă, cântând din alăută în visul ce pornește de la granița real-poezie-ireal, într-un timp ideal, pierdut într-un basm sau într-o frumoasă poveste cu zâne și Feți Frumoși, poeta se descoperă pe sine scriind, așternând peste bruma timpului versul iubirii:  
 
Îmi apari în vise pur şi simplu,/Iar pana te scrie pe un vers,/Cu mâna ce şovăie în timpul,/Dezamăgiri... cu un burete şters.//Scrie singur parcă un condei,//Cuvintele curg cascadă-n rime,/Poveşti cu Feți Frumoşi şi zmei,/Frumosul ce răsare şi un urât ce-apune.//Năvală de valsuri vieneze,/Plutiri condole în sublim,/Balet în poezie...să rimeze,/În ochi de cititori şi un destin.  
 
Uneori sufletul învinge, grăiește cu glas de sfânt, luând-o înaintea rațiunii, el își dezvăluie liber toate tainele. Se curățește pe sine prin spovadă, rămânând infinit mai ușor după mărturisire, asemeni poetei care se lasă într-o lumină nesfârșită, purtată de sufletul animat de dorințe:  
 
Mă iartă de te iubesc aşa de tare,/Uitând de mine printre zile./Alint îți sunt,chiar dacă doare,/Tăcerea ce îmi presari prin file.//Mă iartă că suflarea nu iese de pe buze,/Fără să-ți atingă trupul tot,/În grija ce o poartă chiar şi-n poze,/Să nu rămâi departe...căci nu pot. (Mă rog cu palme împreunate)  
 
O zbatere de aripi a sufletului se simte printre versurile acestei poezii, lovind întunericul de lumină, glasul de surzenie, strigarea de pământ, inima de foc, dorul de așteptare, așteptarea care nemurește, făcând sufletul să rămână torță în altarul poeziei peste ruga poetei care simte, cheamă și așteaptă infinitul iertării. (Mă rog cu palme împreunate):  
 
În piept cu flăcări...lumânări,/Topiri de dragostea ce-ți port,/Apuc condeiul,să-ți mai scriu cântări,/Cu ființa-mi toată...într-un cor.//Iartă dacă o flacără ce ai aprins,/Nu poți să stingi cu apă rece,/Va fumega şi arde tot mocnit,/De nu o spulberă un vânt ce trece.//Iertare să îmi fie,de nu pot să te las,/În alte brațe...marmuri reci,/Cu atâtea sentimente ce-au rămas,/Ce aş mai putea face...dacă pleci?!// Mă rog cu palme împreunate,/ Rămâi stăpân pe inima ce-mi bate. (Mă rog cu palme împreunate)  
 
Pierzându-se pe firul speranței, iubirea aduce poetei neîmplinirea sufletului însetat de dor, lăsând-o într-o stare agonică. Istoviri de trupuri slăbite,/Zbucium de lacrimă şi chin,/Cascadă de regrete...şiroaie, toate se petrec în inima ei, venind ca un nesfârșit glas al tăcerii, care o dezleagă de rostul strigătului său după prințul mult visat, coborât pe aripi de stele în lumina Poeziei, lăsându-se chemat, așteptat și dorit.  
 
Zbucium, spune poeta,„Rătăciri de speranțe şi gânduri, Iluzii deşarte vătămătoare de suflet”, și totul apare în lumina durerii, nu în tonuri pozitive, ca pecete a însemnării omului plin de „cicatrici”, căruia soarta i se împotrivește și care, astfel, capătă alte răni, pentru a i se înmulți suferința. Ne sunt prezentate, în continuare, imagini zguduitoare, sugestive, creionând încă o lecție de viață (Zbucium):  
 
...//Zbucium de lacrimă şi chin, /Macină încredere şi...speranță,/Luând nemilos de amar...tain,/Încă o lecție de viață. //Cascadă de regrete...şiroaie, /Curge în clocot...neîncetat, /Alungând senin...şi soare/Şi tot ce până mai ieri,ne-a legat.//Rătăcit-ai drumul şi vrerea,/În brațe şerpeşti şi fără de rost,/De nu a fost să fie aievea,/Să mă povesteşti frumos. (Zbucium)  
 
A visa la iubire este ideal, însă iubirea, chiar dacă este sentimentul cel mai nobil dintre toate simţămintele existente, nu întotdeauna aduce și fericirea. Poeta ne-o prezintă, arătând-o și în straie de prințesă, și de cerșetoare. Ea este când dulce, când amară, când arzătoare, când rece, sugerând starea de neîmplinire a poetei şi lăsându-se citită printre rânduri în poezii ca Ropot; Mai pune-mi dragoste-n cafea; Patima; Lung e drumul pân’ la tine și altele:  
 
Am vrut să-ți fiu şi nu ți-am fost,/Ropot de ploaie şi foşnet de frunze,/Taină şi bine...în al vieții rost,/Plutire pe versuri...rostite de buze.//Am vrut să-ți fiu, ce n-ai avut,/Arcuş de vioară...dând cântec duios,/Umbră suavă în sentimentul tăcut,/Ce-ți mângâie sufletul atât de frumos.//În plete...pulbere de stele,/Aş fi vrut să îți mai fiu,/Jucând haotic...în părul inele./La ceas de taină, în noapte târziu. //(Ropot)  
 
Dar ca o prelungire a iubirii din prima secvență, poeta însuflețește trupul viselor sale prin trăiri edificatoare, dând culoare existenței în secvența a doua a cărții, unde mijloacele artistice sunt îmbogățite prin imaginile create între om și natură, între anotimpuri și vietățile pământului:  
 
Floare albă pe pământuri, /Este sufletul de om,/Cupă în fântâni adâncuri,/Chinuit de trai...canon.//O sorbire pe îndelete,/De vin vechi prin beci...arome,/Strânse-n viță în buchete,/Albe boabe...în ciorchine. (Floare albă pe pământuri)  
 
Scoțând la iveală versuri care oglindesc firescul sufletului ei, poeta Aurelia Obreja obține imagini calde, splendide, ce ne conduc într-o lume a basmelor, făcându-ne atenți la tot ce ne înconjură prin puterea cuvintelor sale:  
 
Line ape...cristaline,/Oglindiri de al meu chip,/Răcoriri de negre gene,/Filtre-n valuri ...de nisip.//Sărutări pe buze două,/Roşii foc...doar de iubiri,/Strânse-n picuri...care plouă,/Într-o mare şi-n simțiri.//Frumuşică față vede,/O oglindă de adâncuri,/Ce prin algele de verde,/Dau în irişi viață...imnuri.//(Răcoriri de negre gene)  
 
Un spectacol de culoare sau de intensă trăire a trezirii primăverii la viață se regăsește în versurile frumoasei poezii Primăvara, unde aceasta este pusă în mișcare, acționând în luna lui aprilie cu toate forțele sale, aducând ghioceii după amorțirea iernii, trezind gâzele la viață, făcându-le muze printre rime sau metaforă de viață și de bine, splendidă imagine, dar și o foarte reușită sintagmă. Mușcatele intră și ele pe făgașul figurilor de stil, autoarea personificându-le, făcându-le să se aranjeze în oglindă, iar un pui de vrabie se prinde de viață, încercând să învețe zborul într-un cuib de suflet.  
 
Natura întreagă se dezlănțuie, aducând pe rând câte o culoare, un tril, un susur de izvor, un mugur crăpat, o floare și vii săgeți de raze ale soarelui care cad peste întreg pământul, încălzind firul ierbii, îmbogățind firescul vieții, rotit prin ciclul fusului celor patru anotimpuri, în forfoteala clipelor trecute prin eter:  
 
...//Spectacol de culoare mi-e văzduhul,/Zambile ce arome răspândesc,/Natura-şi etalează...pămătuful,/Un fin...desprins din rai ceresc.//O forfoteală e eteru-n clipe,/Cu păsări călătoare, ce revin,/Fâlfâiri de fulgi şi-aripe,/Transformă tot amurgul în festin. (Primăvara)  
 
Versuri pe aceeași temă se regăsesc în poeziile: Şi-mi mângâie o pană... Luna, Pastel de culori, Mi-e duhovnic floarea dragă, Bolta se îmbrcă-n seri, Coboară lin amurgu-n pleată, care întregesc suita trăirii în armonie cu natura, escaladând treapta timpului și a viselor prin imaginația poetei, dusă până dincolo de cer.  
 
Despre descrierea la viață pe lângă cea a întregii primăveri, găsim într-o altă imagine poetică imaginea vieții autoarei, care, adusă pe valul sentimentului nostalgic, ni se arată în trup și suflet, în chip de învățăcel, asemeni puiului de vrabie din poezia „Primăvara”, până ce ajunge la maturitate, când îi cresc flori de nea la tâmplă, pe care le privește cumva neresemnată:  
 
...//Am strâns regrete şi împliniri deopotrivă/Şi am ajuns la vremea...de acum,/Atât de repede de parcă o clipită,/Mi-a fost întreaga viață... şi un drum.//Habar nu am cât o mai fi,/Trăirea-mi este tot mai dragă,/Căci niciodată nu pot ştii,/Când o suflare în regret... îmi zboară.//Grăbire mi-a fost copilăria...spre o tinerețe,/Cu năzuințe şi mărețe idealuri/Şi n-am ştiut c-o bătrânețe,/Mă va scălda într-un final...în valuri.//Nu mi-a păsat atunci.../Acum îmi pasă,/Când pusă aproape pe butuci,/O existență în amurg...mă lasă.// Şi mă căiesc acum într-un târziu,/ Când părul mi-e pictat în argintiu. (Trecut-au anii toți de-a valma)  
 
Mergând pe firul neîntrerupt al cărții, descoperim, pe lângă dragostea de țară, atașamentul pe care îl are autoarea vis-à-vis de noi, cei pentru care a scris cu pana sufletului său, lăsându-şi la vedere toată simțirea, într-o suflare de cuvinte. Ea nu uită să lase ca semn de carte poeziile-testament, așezate între inimă și suflet: Să mă purtați în inimă și-n cuget și O altă zi în răsărit.  
 
Plină de iubire, ni se adresează direct, declarând răspicat dragostea sa de viață, de țară, dar și de noi, oamenii, etalându-şi sufletul adus în deplină armonie cu iertarea, împăcarea, bucuria și fericirea, virtuți care nu sunt deseori atinse în viaţă, nici măcar de ochiul minții. Poeta dovedeşte însă că a ajuns la o anume maturitate, ne introduce, prin puterea înțelepciunii dobândite, într-un segment al existenței umane pe care cu toții dorim să îl atingem:  
 
Iubesc viața şi oamenii aşa cum sunt,.Furtună în pahar cu apă pe pământ. (Câte-au fost, în vânt să treacă...)  
 
Întru cătarea de sine, autoarea scrie o serie de poezii, dialogând cu sufletul (Dialog cu sufletul), vorbind cu viața (Rămâi), întrebându-se cine este (Cine sunt), meditând (Eu și marea), ca mai târziu, după frământarea inimii, întru aceea care a devenit, trecând prin toate valurile vieții învolburate, să își răspundă singură (Uite aşa mă poartă viața), arătând cum sufletul caută răspunsuri şi se lasă purtat pe valuri, până ce își croiește drum către originea lui şi aleargă în brațele lui Iisus Hristos:  
 
Uite aşa mă poartă viața,/Tot pe valuri...în sus şi-n jos,/Şi-mi petrec o viață toată,/Implorându-L pe Hristos.//Brațe se ridică-n vânturi,/Degete închină ceruri,/Nu mă tragă-n jos adâncuri,/În plutiri mă poarte Domnul.//Pasu-mi tremură în apă,/Un uscat nu-l mai atinge,/Vine El şi iar mă scapă,/Fără glasu-mi...să îl strige. (Uite aşa mă poartă viața)  
 
Și așa, regăsindu-se, ea capătă liniștea propice scrisului și încropește, cu trăirea, frumoase imagini în versuri, făcând poeziei loc în viața sa şi lăsându-ne la vedere întregul său suflet.  
 
În următoarea secvență a cărții, Aurelia Obreja schimbă registrul și ne prezintă câteva parodii. Acestea au ca motiv tradiţia noastră populară.  
 
Poezia clasică, întâlnită pe parcursul întregului volum, îi vine ca o mănușă autoarei, ea oferindu-ne din preaplinul darului său o carte cu poeme înfrumusețate prin imagini realizate artistic, folosindu-se de metafore sugestive, peste care nu putem trece cu vederea:  
 
Catifea de roşii inimi sau Trandafir în serenadă ori Sclipiri de muze în lumina minții. Nici Clopote îmi bat...în mănunchiuri, nu pot fi omise, ori Corul de brazi şi de stejari sau Nectar de mosc şi drag,Din amintiri cu chipuri...prea iubite etc. Toate la un loc devin mirul fermecat, care unge sufletul transportat în incursiunea făcută printre versurile poetei românce.  
 
Stilul scrierii este direct (între autoare şi cititori), pe un ton confesiv, discret şi covârșitor de sincer.  
 
Pe întreg parcursul cărții, poeta creează imagini reuşite din natură, ale datinilor, descrie stări sufletești, dar și chipurile sau straiele tradiționale purtate în zile de sărbătoare, toate fiind însoțite de acel mesaj care captează imediat ce se începe citirea.  
 
Pas cu pas, ea ne descoperă frumusețea interioară, lăsându-ne să o cunoaștem exact așa cum este, arătându-ne că oricine se poate regăsi în versurile prezente între coperțile volumului. Nu este nevoie decât să le deschidem și să ne căutăm. Ne vom regăsi. Sunt presărate aici dorul, dorința, strigătul, așteptarea, visarea, căutarea, zbuciumul, lacrimile, focul și apa, cerul și pământul, stelele și luceferii, lumină și întuneric, glas și muțenie, suflet și trup și multe altele, pe care noi toți le simțim, atingem, dorim sau visăm.  
 
Cunoscând poezia Aureliei Obreja, de fapt cunoaștem sufletele celor nevoiți să se rupă de la rădăcină și să se lase strămutați pe alte meleaguri. Ei nu își vor uita niciodată glia, obiceiurile, mirosul pâinii ori neamul. Le vor cânta despre acestea toate, cu toată puterea, acelora care le-au învățat limba și vor deveni cei mai buni ambasadori ai țării noastre, scoțând ia din ladă, costumul popular și opincile, cornul sau acordeonul, vioara ori țambalul, cozonacul ori piftia, caltaboșul sau borșul, făcându-le cunoscută doina sau vorbindu-le despre frumusețile acestor meleaguri. Astfel, românii care se stabilesc peste hotare, dar și cei care merg doar temporar pentru a lucra, fac cinste țării, descriind felul nostru de a fi, portul și trăirea, asemeni Aureliei Obreja, în versurile poeziei Azi în sat e nuntă mare:  
 
"Azi în sat e nuntă mare",/Se distrează românaşii,/Noi pantofi şi mândre țoale/Şi-au luat finii şi cu naşii.//Voal pe creştet în oglindă,/Cu flori albe...de un măr,/Aşteaptă de păr să prindă, Cu orchestră şi urări.//Mult am aşteptat momentul,/Soacra mică dă să plângă,/Dar se-ntinde tot rimelul /Şi o râde ginerică.//Hore, sârbe, geamparale,/Le vom bate toți pe toc,/Nu ne trebuie sarmale,/Ci doar râs şi joc cu foc.//Vom cânta în cor cu toții/Şi-om ciocni şi o fetească,/Să-nțeleagă ciprioții,/Farmec...nuntă românească.//Nu suntem ca ei...măi vere,/Să mâncăm şi doar să bem,/Găuri facem în pod cu ele,/Pân’ la ziuă, dă...putem!/Şi la toți ce v-am chemat,/Ce ați râs şi n-ați crezut,/O să v-arătăm pe chat,/Ce distracție ați pierdut.// Trăiască mirii şi cu naşii, /Să vină cât mai mulți nuntaşii!  
 
Poeta Aurelia Obreja a ales să cânte cu mândrie, la răsărit de suflet, viața dusă departe de țară, împletită cu dragostea față de ea, asemeni multora care, din dor de glie, au așternut pe coala albă versul și au devenit poeți. O felicităm și îi așteptăm cu interes noile creații literare!  
 
Manuela Cerasela Jerlăianu  
 
20 Iulie 2020  
 
Ziua Sfântului Ilie  
 
Referinţă Bibliografică:
Pe râul de cuvinte, Aurelia Obreja, LA RĂSĂRIT DE SUFLET, Ed. Stef, Iași 2020 / Manuela Cerasela Jerlăianu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3498, Anul X, 29 iulie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Manuela Cerasela Jerlăianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Manuela Cerasela Jerlăianu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!