CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Orizont > Document >  




Autor: Lucian Zeev Herşcovici         Ediţia nr. 2505 din 09 noiembrie 2017        Toate Articolele Autorului

Lucian Zeev HERŞCOVICI - PE URMELE UNEI DECIZII CENTENARE - DECLARAŢIA DE LA BALFOUR ŞI IMPORTANŢA EI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La 2 noiembrie, anul acesta, va avea loc centenarul unei decizii importante pentru istoria poporului evreu: „Declaraţia Balfour”. Dată sub forma unei scrisori a ministrului britanic de externe („Foreign Secretary”), contele Arthur James Balfour, către lordul Rothschild, preşedintele Federaţiei Sioniste Britanice („British Zionist Federation”) la 2 noiembrie 1917, ea a exprimat simpatia guvernului britanic pentru aspiraţiile sioniste. Răspunsul lordului Rothschild nu a întârziat să vină, la 4 noiembrie 1917, el mulţumindu-i ministrului Balfour pentru sprijinul acordat de guvernul britanic aspiraţiilor marii mase a poporului evreu. Adăugăm traducerea făcută de noi „Declaraţiei Balfour” (originalul este în limba engleză):  
 
„Lord Balfour  
Ministerul de Externe  
2 noiembrie 1917  
 
Dragă Lord Rothschild,  
 
Am marea plăcere de a Vă comunica, în numele guvernului Majestăţii Sale, următoarea declaraţie de simpatie cu aspiraţiile evreieşti sioniste, care a fost supusă Cabinetului şi aprobată de el. Guvernul Majestăţii Sale vede în mod favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu şi va încuraja eforturile sale neîntrecute pentru realizarea acesui lucru, în mod evident fiind car înţeles că nu va fi făcut nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în orice altă ţară. Mă voi bucura dacă veţi aduce această declaraţie la cunoştinţa Federaţiei Sioniste.  
 
Al dumneavoastră,  
 
Arthur James Balfour”  
 
Declaraţie de simpatie, dar relativ ambiguă. Nu era vorba despre întemeierea unui stat evreiesc în Palestina. Nu era vorba nici măcar despre graniţele Palestinei în care să fie stabilit un „cămin naţional pentru poporul evreu” („Jewish National Home”). Bineînţeles, se menţiona obligaţia respectării drepturilor civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti din Palestina, fără a se menţiona cine sunt aceste comunităţi. Bineînţeles, aceste comunităţi nu au fost consultate: nici nu puteau fi consultate în condiţiile de război din 1917. Era menţionată şi obligaţia respectării drepturilor civile ale evreilor în toate ţările lumii: în marea majoritate a ţărilor lumii, evreii primiseră cetăţenia, trecuseră prin procesul emancipării şi integrării. Mulţi lideri evrei se opuneau sionismului, printre ei fiind şi organizaţiile evreimii britanice „Board of Deputies of British Jews” şi „Anglo-Jewish Association”, ca şi ministrul evreu anti-sionist Edwin Montagu din guvernul britanic, fapt care a întârziat publicarea acestei declaraţii, ca şi caracterul ei ambiguu. Declaraţia a fost dată de ministrul de externe al uneia dintre puterile Antantei, Marea Britanie, aflată în război cu Puterile Centrale, între care Imperiul Otoman, căruia îi aparţinea Palestina. Marea Britanie încă nu cucerise această provincie otomană, iar Antanta încă nu câştigase războiul, dar făcea eforturi pentru a-l câştiga şi punea problema noii hărţi politice a lumii, a poziţiei ei viitoare ca putere europeană, colonială şi mondială. Prin „Declaraţia Balfour”, Marea Britanie spera să-şi consolideze poziţia în Palestina după viitoarea cucerire a acesteia, provincie pe care ar fi urmat s-o împartă cu Franţa ca urmare a acordului Sykes-Picot: evreii sionişti urmau să-i fie recunoscători şi să-i servească drept bază de susţinere în Palestina şi chiar în Orientul Mijlociu. Dar, deocamdată, promitea să dea ceva care încă nu-i aparţinea, un fel de piele a ursului din pădure: soarta războiului încă nu era decisă. Ulterior, „Declaraţia Balfour” a fost aprobată de conferinţa de la San Remo la 24 aprilie 1920 şi introdusă în normele referitoare Mandatul Britanic asupra Palestinei acordat de Liga Naţiunilor, la 24 iulie 1922. Ambiguitatea ei a fost resimţită în politica britanică în Palestina Mandatară în tot cursul acestei perioade, până la decizia Organizaţiei Naţiunilor Unite de împărţire a Palestinei într-un stat evreu şi unul arab.  
 
Chaim Weizman  
 
Ce alte motive au determinat guvernul britanic să dea această declaraţie? Unii publicişti şi activişti politici din perioada interbelică şi chiar postbelică au afirmat că motivul ar fi fost ”vânzarea secretului acetonei” de către liderul sionist, profesorul universitar de chimie Chaim Weizmann, guvernului britanic, ceea ce ar fi ajutat Britaniei în război. Această afirmaţie a creat un mit atât asupra „Declaraţiei Balfour”, cît şi asupra personalităţii lui Chaim Weizmann. Este o interpretare complet greşită. Este adevărat că Chaim Weizmann, tânăr evreu emigrat din Rusia în Anglia ca student şi devenit profesor universitar de chimie la universitatea din Manchester ajunsese unul dintre liderii sionişti din Marea Britanie. De asemenea, este adevărat că el a reuşit să-şi creeze relaţii atât în lumea evreiască din Marea Britanie, cât şi în rândul clasei politice din această ţară. Dar reuşita lui ca cercetător în domeniul chimiei, încununată de descoperirea fermentării acetonei l-a ajutat în consolidarea relaţiilor sale ştiinţifice şi politice, fără să devină o târguială între el şi guvernul ţării lui de adopţiune, căreia îi era devotat. Realitatea este că relaţiile de care dispunea l-au ajutat să obţină ajutorul guvernului britanic. Mai mult decât atât: prietenii lui, din clasa politică britanică, au apreciat faptul că el refuzase să ducă tratative cu Biroul Sionist „neutru” de la Copenhaga şi afirmase că viitorul sionismului este legat de triumful democraţiilor occidentale. Acest lucru se adăuga farmecului său personal, lucru susţinut de istorici contemporani, printre care profesorul evreu american Howard Sachar. Aceasta se întâmpla atunci când mulţi lideri sionişti erau pro-germani şi când mulţi evrei americani emigraţi din Rusia erau reticenţi faţă de Antanta, deoarece Rusia Ţaristă era una din puterile Antantei. Chaim Weizmann, precum şi Nahum Sokolow, Şef-Rabinul Sefard Moses Gaster (originar din România) şi Herbert Samuel au reuşit să atragă un număr de lideri politici şi religioşi britanici, printre care David Lloyd George, Mark Sykes, Winston Churchill, arhiepiscopul de Canterbury, Arthur James Balfour însuşi, precum şi personalităţi din domeniul presei, precum Henry Wickham Steed, editorul ziarului londonez „Times” şi Charles P. Scott, editorul ziarului „Guardian” din Manchester. Unii istorici vorbesc şi de faptul că simpatia unei părţi a lumii politice britanice faţă de sionism nu a apărut dintr-o dată: semne în acest sens au existat încă de la începutul secolului al XX-lea, atunci când au existat propuneri de aşezare a evreilor în Peninsula Sinai, respectiv în zona El Arish, precum şi în Uganda. Faptul este subliniat de „Encyclopaedia Judaica”. Alţi istorici au vorbit despre orientarea anglicană spre Biblie (respectiv spre „Vechiul Testament”), ajungând până la ideea că englezii, înainte de a înapoia evreilor ţara, le-au înapoiat Biblia, afirmaţie făcută în perioada interbelică, printre alţii, de istoricul şi publicistul Henry Marcus din România. În acest caz, putem căuta rădăcinile acestei idei încă în orientarea deiştilor englezi din secolul al XVIII-lea şi în gândirea lui Benjamin Disraeli. Totuşi, revenind la situaţia din anul 1917, ne putem gândi la unele aspecte politice. Printre ele, dorinţa guvernului britanic de a obţine susţinerea evreimii mondiale, în special a evreimii americane: SUA încă nu intrase în război. De asemenea, a liderilor evreimii ruse: după revoluţia din februarie 1917 exista posibilitatea ca Rusia să iasă din război, iar speranţa era că liderii evreimii ruse vor influenţa în direcţia rămânerii în război, sau cel puţin în direcţia opunerii ca Germania să folosească bogăţiile naturale şi elementele strategice din Ucraina. De asemenea, circula un zvon că Germania se pregătea să dea o declaraţie asemănătoare, împreună cu Turcia, ceea ce ar fi atras evreimea mondială de partea Puterilor Centrale. Cert este că „Declaraţia Balfour” a fost dată cu aprobarea preşedintelui american Woodrow Wilson: la început, acesta nu a aprobat o asemenea atitudine, sub influenţa cercurilor antisioniste. Ulterior a aprobat-o, datorită situaţiei politice şi militare. Dar a avut loc o întârziere de câteva luni, tocmai din cauza evreimii britanice antisioniste, în special a ministrului Edwin Montagu. Tocmai teama unei declaraţii asemănătoare, poate chiar mai concretă şi mai favorabilă evreilor din partea Germaniei, a grăbit emiterea „Declaraţiei Balfour”.  
 
A rezolvat acest document problema naţională evreiască şi problema stabilirii evreieşti în Palestina? Răspunsul este negativ. „Declaraţia Balfour” a însemnat însă recunoaşterea oficială a mişcării sioniste şi a dreptului istoric al evreilor de a se aşeza în Ereţ Israel, de a întemeia un cămin naţional evreiesc în patria istorică. Această recunoaştere oficială a întărit mişcarea sionistă. Mai mult, un val de bucurie a cuprins comunităţile evreieşti din Europa răsăriteană. Faptul că, după circa o lună, armata britanică în fruntea căreia se afla generalul Allenby a cucerit Ierusalimul, a creat un nou val de bucurie. Unii evrei au afirmat că a venit timpul lui Mesia… Unii intelectuali evrei au afirmat că este începutul unei noi epoci istorice pentru poporul evreu. Un exemplu în acest sens este istoricul şi scriitorul Jacques Pineles din Iaşi, nepotul liderului sionist Samuel Pineles: el a scris un manual popular de istorie a evreilor „din cele mai vechi timpuri până la Declaraţia Balfour”. Ulterior, motivelor politice care au determinat „Declaraţia Balfour” le-au fost adăugate şi motive morale. Probabil că asemenea motive au existat într-adevăr, deşi motivele politice au primat.  
 
A reuşit „Declaraţia Balfour”? Care au fost urmările ei? Perioada Mandatului în istoria Palestinei a fost problematică. La început, imigrarea evreiască în Palestina a crescut. Totuşi, majoritatea evreilor nu vedeau în aceasta o soluţie: putem cita în acest sens evreimea din România. Organizaţia sionistă era palestinocentrică, apoi a apărut şi partidul „Renaşterea”, care vorbea despre educaţia evreiască a tineretului. Dar mai puţin despre emigrare în Palestina Mandatară. Faptul că nu avusese loc nicio înţelegere cu comunităţile neevreieşti din Palestina, iar în rândul arabilor locali a început să apară naţionalismul arab modern, a dus la conflictul arabo-evreu, devenit ulteror conflictul israelo-palestinian. Limitarea imigrării evreieşti, prin „Cartea Albă” britanică a împiedicat salvarea milioanelor de evrei europeni care şi-au pierdut viaţa în Holocaust. A fost oare o nerespectare a „Declaraţiei Balfour”, o violare a acesteia? Dar împărţirea teritorială, mai întâi între cele două maluri ale Iordanului, apoi cea propusă de Comisia Peel şi de Organizaţia Naţiunilor Unite? Este greu de răspuns la aceste întrebări, tocmai din cauza ambiguităţii „Declaraţiei Balfour”.  
 
Totuşi, importanţa „Declaraţiei Balfour” nu poate fi ştearsă. Astăzi ea este insuficient menţionată, insuficient cunoscută de generaţiile tinere. Cu toată importanţa altor evenimente care i-au urmat, respectiv Holocaustul, întemeierea statului Israel, imigrarea evreiască masivă în acest stat, „Declaraţia Balfour” nu trebuie uitată, fiind prima recunoaştere politică oficială a dreptului poporului evreu la un cămin naţional în Ereţ Israel. Ea a reprezentat o poartă, o deschidere, chiar dacă nu a fost pusă în aplicare aşa cum se promisese. Să ne gândim la aceste lucruri acum, la centenarul ei.  
------------------------------------  
Lucian Zeev HERŞCOVICI  
Iierusalim, 1 noiembrie 2017  
 
Referinţă Bibliografică:
Lucian Zeev HERŞCOVICI - PE URMELE UNEI DECIZII CENTENARE - DECLARAŢIA DE LA BALFOUR ŞI IMPORTANŢA EI / Lucian Zeev Herşcovici : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2505, Anul VII, 09 noiembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Lucian Zeev Herşcovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Lucian Zeev Herşcovici
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!