Recif cu rechini
Doamne, ce frumoşi sunt
rechinii recifului tău,
cum plutesc ei
în sensul curentului
care îi poartă
spre Raiul Pirania
spre plajele caraibe!
Înotăm într-o libertate
cu fălci puternice,
profesorul de socialism ştiinţific
îşi scoate pălăria şi ne salută…
Ţara fericită
Noi ne-am născut morţi!
În fiecare scâncet se ascunde
un mort nou născut, în fiecare literă
e scos la tablă trupul silitor al unui elev,
la fiecare întâmplare un preot intră în altar
şi cântă slujba de mântuire
pereţilor care au ochi şi urechi…
Dar morţii fac ţările să prospere,
ei lucrează în linişte pe şantiere, vin cuminţi
la mitinguri şi aplaudă spunând „bogdaproste!”
pentru bănuţii de ort ai pomenilor.
Pentru asta să ne fi împodobit noi
mâna dreaptă cu semnul victoriei?...
Orbiţi de speranţă n-am văzut
că apar gratii în cer, pe pământ şi pe ape
şi că se nasc alţi morţii, îmbălsămaţi
în formolul tare al fericirii.
Hristoşii nimănui
Chiar şi azi, când nu mai sunt zăpezi,
vin ţărani cu ele să ne-îmbete,
doar în ochii lor mai poţi să vezi
toată sarea mărilor de sete.
Şi prin târg îi simţi ai nimănui,
pipăindu-şi banii ca pe moaşte,
când tristeţea are ochi căprui
în umile sărbători de paşte.
Cine-s ei? S-au sufocat sub măşti
şi-au venit să-şi târguiască gerul;
au venit bătrâni, bolnavi şi proşti
în oraşul mort să-şi vândă cerul.
Iar când foamea-i molfăie-n gingii
şi-ospătarii le arată nota,
pleacă înspre zările pustii
şi se-ntorc acasă, pe Golgota.
Uitarea prin gard
Mă uit la istorie prin gard...
Trec unii pe uliţă cu un război mondial
şi fac atâta gălăgie şi mor atât
de inutil şi caraghios.
Şi pe urmă vin albii şi roşii
iar oamenii se prefac că trăiesc,
până le explodează liniştea în faţă
pulverizându-i printre mausolee şi spaime.
Pe urmă trece un convoi mortuar...
Doamne, azi îl înmormântează
pe tatăl meu Lazăr
şi pe mine au uitat să mă cheme...
Mă uit la istorie prin gard...
Mare lucru uitarea!
Ţara surdo-mută
În ţara mea surdo-mută
trâmbiţele îngereşti
anunţă o nouă epocă de aur
şi lucrurile gravitează
în mintea oamenilor inventând
Americi de purpură şi planete
Nedescoperite, de unde televiziunile
transmit în direct ziua de mâine...
În ţara mea interzisă îngerilor
flutură drapele şi iluzii,
fericirea se vinde ambalată
în pungi de plastic,
se dansează după ropotul ploii,
nici un sentiment nu e interzis
şi lumea e veselă
ca la o nuntă de la care a fugit mireasa...
Ochean întors
În deşertul de zile şi nopţi,
visăm viitorul printr-un ochean întors.
Nu mai ştim unde e Patria,
afişele de pe ziduri
nu mai urlă: „Libertate, te iubim!
Ori învingem ori murim!...”
Fluviul istoriei ne-a, pietrificat
în prundişuri secetoase,
memoria noastră a devenit blondă!
De la o vreme democraţia e
o dictatură cu amortizor
îndreptată spre tâmpla universului
care se deplasează spre roşu...
Nopţi şi ani
(Doamnei Lidia Vianu)
Au fost nopţi şi ani,
au fost cărţi arse pe rug
şi drumuri în deşert, ţărmuri
de mare şi amintiri
pe care n-am avut timp
să le trăim.
Copii ne-au murit în războaie
care nu erau ale lor,
au fost fabrici cu ziduri de fum
şi promisiuni, mereu
promisiuni glorioase şi poveşti
despre vârsta de aur…
Dar noi, vă întreb, noi
când am trăit?
O galaxie gigantică, sau tot universul
nu pot îndura atâta durere
câtă poate îndura un suflet,
un biet suflet de om
răstignit între stele.
Uitaţi-vă la picăturile de rouă,
la păsările trădate de aripi,
priviţi bine în jur: sunt bâlciuri
catedrale, cetăţi în ruină şi
vânturi nestatornice…
De aceea vă mai întreb,
cu gura amară de cuvinte,
când rătăcim îndurând
frigul şi iubirea:
Noi când am trăit
În care secol, în care secundă?
De bostan, de floarea soarelui
Stadioane-n delir, strigăte improvizând
emoţia şi fantezia şi imprevizibilul
asediat de nervozitatea conchistadorilor
noului secol, tăcerea se aude tot mai tare
în vacamul fisurat al tribunelor,
fotbal minut cu minut, sinucideri
şi mizerie şi lux şi cutremure,
cifre uluitoare, viaţă minut cu minut,
soarele se rostogoleşte printre nori
şi spectatorii ronţăie fericiţi
aplauze şi alte iluzii.
Lucruri caudate
Ţi se întâmplă lucruri tot mai ciudate,
dimineţi aruncate peste balustrada oraşului,
ninsori şi amintiri dintr-o altă existenţă,
visezi în sanscrită şi crezi că frica
e o şansă mai mare decât speranţa,
la capătul dinspre nord al zilei
viitorul e o biată baracă de scânduri,
într-o tentativă diperată de supraveţuire
râzi, iubeşti, exişti apoi intri într-o bodegă
şi ceri de băut o otravă mai tare ca viaţa.
Sepiile
De la o vreme îmbătrânim
la fereastra televizorului
care ne transmite viaţa în direct
şi înnoptăm, tot mai des,
în apartamentul închiriat
al singurătăţii,
tot mai des ne trezim
în dimineţi străine, tot mai des
trimitem fotografii
de foarte departe şi la destinaţie
nu ajung decât sepiile mării.
Vuietul mării
Ţara mea se rostogoleşte tot mai repede
spre raiul promisiunilor, se agaţă de amintirea
zilei de mâine sau se aruncă, de la balcon
în veselul balamuc al vieţii.
Am avut cândva o duzină de prieteni,
unul îşi inventase un ocean cu apă călduţă
prin furtunile căruia căuta America, altul
îşi fotografia copilăria într-un azil de bătrâni
şi îmi trimitea ninsori timbrate
cu capete de zimbri, cel mai fericit
dintre noi a emigrat pe o insulă,
unde pictează vuietul mării.
Gimnastică anaerobică
Gândurile se amestecă
în răpăitul de mitralieră al inimii,
pasărea din muzeul
de ştiinţe naturale al patriei
bate brusc din aripi,
uzina chimică se ridică-n văzduh
(aici, în est, zăpezile naturale
ar costa mult prea mult),
actorul intră în scenă
în mână cu craniul bufonului,
statuia libertăţii
o ia razna pe străzi
în timp ce oamenii politici
recită la microfoane
comenzile lecţiei de gimnasică anaerobică
şi moartea se preface că citeşte ziarul,
peste umărul poetului.
Spiritism
Bunii mei concetăţeni
Se strâng, seară de seară,
în faţa televizoarelor
pentru şedinţele de spiritim
care mişcă lucrurile
obligate să vorbească cu morţii.
Aţi auzit, mâine vine
viscolul, vin cutremurele
şi armata roşie, vine lehamitea
viitorului în odăjdii,
vin saltimbancii şi spaimele,
vine neasemuita, infailibila
destrăbălare a morţilor!
Şi câinii lucrurilor scot limba
la oameni, adulmecând
urmele palide ale viitorului
Respirând
Tot mai des respiraţia neliniştită
abureşte ferestrele nopţii şi
scriu, ca în copilărie, cu degetul
cuvântul „ Patrie” (cu sensurile lui
mutilate de semantica cotidiană:
piatră, viscol, apatie sau spaimă
sau paşii de lup pe zăpadă...)
Scriu „ Patrie”, pe geamul dintre
secundă şi eternitate, şi
din cuvânt se scurg lacrimi şi
literele alunecă în întâmplări
fără noimă, în discursuri
surdo-mute sau în blana
marelui iepure şchiop, călare
pe jumătăţi de oameni.
O larmă deşirată ridică de jur împrejur
ziduri de cârciumă, ferestrele
se fac ţăndări sticlind
în ochii câinilor comunitari
şi în pieţele publice e linişte şi pace...
De mâine n-o să mai pot scrie
cuvântul Patrie
decât atunci când respiră Dumnezeu
şi se abureşte cerul cu gratii!
Năvălire barbară
În vremea liceului, bătrânul meu profesor
de ştiinţe inexacte m-a invitat să-i văd
oceanele şi continentele şi chiar galaxiile
din biblioteca lui răvăşită de percheziţii şi zvonuri.
Cutreieram împreună printre gheţurile
rostogolite de pendula din holulul sărăcăcos
al duminicii şi cafeaua era amară
şi din stradă se auzeau cuvinte neînţelese,
răpăit de tobe şi tropote în surdină.
A doua zi, profesorul a dispărut în ceaţa
de ovaţii şi aplauze, stârnită
de galopul copitelor, inconfundabil.
Condamnarea la ninsoare
Nu credeţi în naivitatea lui Platon! – spuneau,
Nu izgoniţi Poetul din cetate,
de fiecare dată el se întoarce, precum iarba,
precum vântul, nevăzut şi neauzit!
Poetul – au mai spus – trebuie stârpit fără milă!
Pipăiţi-i cuvintele: sunt pline de sânge!
Ascultaţi-i tăcerile: sunt pline de sânge!
Priviţi-i mâinile: sunt pline de sânge!
După ce au plimbat cerul cu gratii
prin mahalalele oprobiului public
au adus cuşca cu poetul în marea sală
de festivităţi a tribunalului:
Priviţi-l! priviţi-l! – uralau, priviţii
lacrimile care strălucesc, priviţi-i
mâinile pline de sânge!
Dar poetul nu avea mâini, doar o inimă
în flăcări şi două aripi palide din care
ningea peste lume
