CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593



Acasa > Literatura > Eseuri >  




Autor: Lucia Elena Locusteanu         Ediţia nr. 3416 din 08 mai 2020        Toate Articolele Autorului

LIVIU REBREANU - ION
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pentru mine arta (…) înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. 
  
Astfel arta (…) devine cea mai minunată taină.” 
  
,,CRED” 
  
”modernismul adevărat nu cere înstrăinarea de realitățile naționale, ci tocmai înțelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea și valorificarea originalității 
  
acestor realități. 
  
Literatura fără țară nu există, cum nu există plantă fără pământ”. 
  
Roman realist, obiectiv, modern, social, de familie, erotic, psihologic, doric 
  
Monografie a universului rural cu lumea ţăranilor, dar şi a intelectualităţii satului 
  
Narator omniscient ce foloseşte tehnica contrapunctului care conferă aspect polifonic operei 
  
Motive: al pământului, al iubirii, al destinului, al morţii 
  
1920 - Editura ,,Viața românească” 
  
,,Autorul romanului ,,Ion” izbutește, practic, grație unor creații epice obiective, neegalate, să străbată o întreagă etapă evolutivă. Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii române moderne, Rebreanu e romancierul ei” – George Călinescu. 
  
,, Poet al omului teluric”, Rebreanu creează o frescă realist - obiectivă a ,,vieții sociale a Ardealului, care, deși închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificație de la simplul vagabond până la candidatul de deputat și la mediul administrației ungurești cu o faună bogată în exemplare variate.” – Eugen Lovinescu. 
  
Tradiţionalist prin tematică, romanul ,,ION” este modern prin problemele care conturează tragicul destin al personajului eponim. 
  
Tema centrală a romanului ,,ION” este socială, romanul prezentând - într-o monografie a satului transilvănean dinaintea Primului Război Mondial – setea ancestrală de posesiune a pământului, sete devenită patimă dusă la paroxism a ţăranului. Tema pământului e împletită cu tema destinului, a iubirii, a familiei, a condiţiei intelectualităţii rurale româneşti din Ardealul subjugat de Imperiul Austro – Ungar. 
  
Pentru Rebreanu, romanul trebuie să aducă o lume populată de destine, cu biografii, conflicte, relaţii şi implicaţii sociale şi morale, deci o realitate potenţială, care, în cazul romanului, devine sensul intim al operei, impunând o 
  
anume organizare dirijată. 
  
Romanul ,,ION”, conceput ca o ,,figură grafică” – ca un corp geometric perfect - ,,corp sferoid”, are o compoziţie bipolară, cu titluri rezumative, 
  
metafore sintetizatoare, ce dezvăluie cele două laturi / frământări, de fapt, 
  
conflictul interior al personajului central: :,,Glasul pământului” şi ,,Glasul iubirii”, titluri ce se regăsesc în planul narativ, subliniind problematica / tema centrală a romanului - zbaterea lui Ion între cele două patimi: patima pământului şi cea a iubirii: ,,Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un 
  
vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului.”. 
  
Şi cel de al doilea titlu îl regăsim notat cu aceeaşi intensitate,dat fiind faptul că glasul / obsesia pământului nu anulează glasul / obsesia iubirii pentru Florica: ,,Ion se gândi deodată: ,,Adică ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să scap de urâţenia asta?”; ,,Ion jucă iar cu Florica (…) fierbea şi-şi încleştase degetele în şoldurile ei pline, uitând de tot de Ana, închipuindu-şi că Florica e mireasa lui…Deodată apoi îi şopti răguşit, cu ochii înflăcăraţi: - Numai tu mi-eşti dragă în lume, Florică, auzi tu? 
  
Edificatoare pentru ,,Glasul iubirii” e şi remarca lui George la nunta lui cu Florica: ,,Rotindu-şi însă privirea la oaspeţii preacinstiţi, întâlni deodată ochii lui Ion Glanetaşu, înfipţi ca nişte lipitori în Florica. Ochii aceştia dârji, aprinşi şi tulburi îl înspăimântară şi parcă îi spuseră că dintr-înşii porneşte primejdia.”; ,,Şi Ion nu-şi lua ochii de la mireasă, ca şi când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimaşă că nici o putere din lume să nu-i mai poată despărţi…” - (gest similar sărutului pământului, când Ion ,,Se vedea acum, mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, asemănat de scriitor cu pasărea de pradă - ,,uliul”); ,,Ana simţise de la începutul ospăţului că Ion pofteşte pe Florica.”. 
  
Dar cel mai semnificativ rămâne momentul, când Ion îi mărturiseşte , iubirea pătimaşă pentru Florica, acum nevasta lui George, cerându-i - şi de data aceasta – sfatul lui Titu Herdelea: ,,- Nu-mi trebuie alta, domnişorule! scrâşni Ion deodată furios şi cu o hotărâre sălbatecă în ochii sticlitori.”; 
  
,,Pe Ion, răspunsurile lui Titu (,,Să te astâmperi!”; ,,- atunci fă ce ştii!”; ,,Dar atâta totuşi pot să-ţi spun: astâmpără-te!”) îl umpleau de fiere. Destăinuia întâia oară frământarea lui cuiva şi, în loc de încurajare, găsea împotrivire.” Îl ustura inima că nu poate scăpa de nehotărâre. Şi totuşi 
  
patima lui crescuse atât de puternică, încât simţea bine că are să-l mistuie dacă nu. va nemeri calea spre potolirea ei. 
  
-Trebuie, domnişorule, trebuie! Gemu dânsul stăpânindu-şi focul.” 
  
Titlurile ilustrează puternicul şi tragicul conflict, reprezentând cele două voci interioare, cele două dominante sufleteşti ale personajului eponim – Ion. 
  
Cele două titluri metaforice reprezintă cele două trăiri / cei doi poli între care se zbate Ion, dar şi Laura Herdelea, care e nevoită să nu asculte de 
  
glasul iubirii pentru Aurel, ci de glasul raţiunii, căsătorindu-se – fără zestre – cu Pintea. 
  
Cele două părţi ale romanului au la rândul lor capitole cu titluri 
  
semnificative pentru firul narativ, capitole cu subcapitole numerotate: ,,Glasul pământului” – 6 capitole, respectiv: Capitolul I - ,,Începutul”, cu 9 subcapitole şi Capitolul VI - ,,Nunta”, cu 8 subcapitole . ,,Glasul iubirii” – 7 capitole, - 
  
respectiv: Capitolul VII - ,,Vasile” cu 7 subcapitole şi Capitolul XIII 
  
,,Sfârşitul” – cu 5 subcapitole. 
  
În total, romanul e structurat în 13 capitole, deschizându-se şi sfârşindu-se circular, sferic, punând în evidenţă, prin simetrie, dar şi prin antiteză, episoade ce dau romanului un aspect polifonic, folosind tehnica contrapunctului, tehnică ce prezintă aceeaşi situaţie, temă, eveniment, în momente şi medii diferite. 
  
Romanul ,,ION” se circumscrie exact, închizând lumi paralele între două momente dispuse simetric şi având semnificaţii ce se revelează. 
  
Se deschide şi încheie cu motivul drumului. Descrierea drumului anexează şi alte motive – elemente din peisaj, motive încărcate cu multiple semnificaţii, mişcate într-o dramatică anticipare a evenimentelor la care vom participa. 
  
Drumul – personificat - devenit personaj - ca la alţi scriitori ,,timpul” –aici doar schiţat - conferă simetrie romanului, e motivul prin care părăsim, la început, lumea reală, conducându-ne în cea fictivă, unde vom participa la tumultul dramatic al atâtor destine. Descrierea drumului până în Pripas, chiar a împrejurimilor şi a satului corespunde în mare măsură realităţii concrete şi, totuşi, ,,albul drumului imaculat, nerăbdător, crucea de lemn strâmbă, cu Hristosul de tinichea ,,cu faţa spălăcită de ploi” realizează cadrul, ca un 
  
preludiu al intrării cititorului într-o altă lume ca printr-o poartă: ,,Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul (motiv al scurgerii timpului). 
  
când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se 
  
desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de 
  
lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. 
  
Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre 
  
dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii - Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua - Mortului, unde picură veşnic (motivul timpului) apă de izvor răcoritoare, apoi 
  
coteşte brusc pe sub Râpele - Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.” 
  
Poate, de aceea, la început,/1., drumul e alb – nota cromatică sugerând puritate; ,,înaintează vesel, neted” – dublu epitet personificator, încărcat de multiple semnificaţii. Tot motivul drumului e cel ce închide sferic, circular, simetric romanul, dar e încărcat acum de alte semnificaţii. Ieşim din universul în care am participat cu adâncă emoţie la derularea unor evenimente, destine. 
  
Martor al atâtor destine, e şi ,,el” - ,,drumul”,acum, bătrân şi obosit, pierzându-şi puritatea – albul iniţial a devenit ,,cenuşiu”. 
  
,,La Râpele – Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor.” 
  
Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început…” 
  
Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cişmeaua – Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veşted, delniţele se urcă, se împart, se încurcă 
  
până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea - Domnească înghite uruitul 
  
trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase… 
  
Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuşi mersul vremii.” Secvenţa – parcă prefigurează descrierea roţilor de tren al drumului de fier cu care se deschide romanul RĂSCOALA”, deci, drumul nu conduce neapărat în - în lumea reală, 
  
ci spre o nouă lume fictivă cea din ,,RĂSCOALA”: 
  
Drumul, de data aceasta, închide o lume frământată de zbuciumul atâtor destine, univers din care ieşim împreună cu Ghighi, cu Doamna şi Domnul Zaharia Herdelea, în timp ce: ,,Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s ar fi întâmplat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii VREMEA vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari şi mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurături plăpânde într-un uragan uriaş.” 
  
Secvenţa citată e o profundă meditaţie asupra condiţiei umane în Univers, secvenţă ce evidenţiază şi motivul timpului. 
  
Începutul* şi finalul sunt realizate prin descrierea unor elemente spaţio-temporale, conturând o structură compoziţională sferică. 
  
Între cele două planuri simetrice – Capitolul I - ,,Începutul” şi Capitolul al XIII-lea - ,,Sfârşitul” – se organizează planuri generale într-o proiectare panoramică: imaginea cristică, satul, casele, topografia satului, care întregesc planul structurii compoziţionale alături de motivele horei, copacului, Savistei: ,,La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o coroniţă de flori veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere uşoară, şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri.” 
  
Imaginea cristică pare a prefigura soarta unor personaje al căror destin sumbru îl vom cunoaşte intrând în tumultul vieţii încărcată de tensiuni şi patimi. 
  
Crucea - ca rezultat al unui sistem de axe ale timpului, în forma căreia se regăsesc, pe axa verticalităţii şi cea a orizontalităţii - cerul şi pământul - reprezintă pe de o parte - suferinţa, calvarul, moartea, iar pe de altă parte - afirmarea vieţii biruitoare. 
  
Reluată în final, imaginea cristică dobândeşte – parcă – noi dimensiuni semantice, sugerând o oază de speranţă, dat fiind semnificaţia razei întârziate – simbol al luminii: ,,Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă.” 
  
Gilbert Durand atrage atenţia asupra izomorfismului dintre simbolul crucii şi acela al copacului. 
  
În ,,Poetica postmodernismului” (p. 50 – 51), Liviu Petrescu consideră că: ,,În romanele lui Liviu Rebreanu, copacul este o imagine asociată, pe rând, printr-un fenomen de detotalizare, când cu una, când cu cealaltă dintre semnificaţiile polare pe care le unificase simbolul matrice al crucii.” 
  
Un alt motiv prezent este cel al copacului. Nucul – simbol al morţii – învestit cu semnificaţii thanatice, prezent – mai târziu – şi la Mircea Eliade în 
  
,,LA ŢIGĂNCI”, deschide şi închide cercul simbolic al copacului, ca loc de întâlnire a contrariilor. 
  
Nucul e prezent la începutul romanului, când, sub nuc, Ion o sărută pe Ana: ,,Ion merse pe cărare doi – trei paşi, apoi coti la stânga şi se aşeză sub un nuc bătrân şi scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilţ.”; ,,Apoi deodată tresări, o strânse la piept şi, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze.” 
  
Sărutul dat Anei e de fapt sărut dat pământului, pentru că pentru Ion – Ana reprezintă pământul: ,,Nu-i fusese dragă Ana (…) Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”; ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”; ,,-Ce să fac?... Trebuie s-o iau pe Ana!...Trebuie!...” 
  
Nucul apare şi la sfârşitul romanului, când sub nuc, Ion îşi consumă îndelungata şi chinuitoarea agonie: ,, Poate un sfert de ceas să fi ţinut sforţarea crâncenă care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă (…). Sub nuc însă i se întunecase iarăşi tot.; ,,băltoaca de sânge lângă grădiniţă, aproape de prispă, apoi dâra roşiatică, spălăcită, ce se întindea până sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne.” 
  
Mărul – simbol al vieţii şi al iubirii – e şi el prezent, dar e un măr. pădureţ. Mărul de pe pământurile dobândite de Ion, este un simbol. Ana,,sub un măr pădureţ din marginea holdei” – în durere şi speranţă – aduce pe lume 
  
copilul lui Ion: ,,Prin umbra subţire a mărului lumina albă pândea tremurându-şi petele străvezii pe corpul chinuit al femeii.” 
  
Sub frunzişul unui păr pădureţ se consumă şi scena de dragoste dintre Ion şi Florica – când ,,glasul iubirii” – ce încalcă legea morală – reînvie pătimaş în sufletul Glanetaşului: ,,Trecură prin porumbişte şi se opriră sub părul 
  
6pădureţ unde sumanul bărbatului era aşternut pe jos la umbră, ca un culcuş pregătit înadins. Se aşezară privindu-se în ochii strălucitori de o fericire de mult aşteptată.”; ,,- Tot a mea trebuie să fii tu!”; ,,Îşi reteză deodată vorba. Frunzele mărului foşneau ca o imputare. Şi imputarea îi aducea aminte de Ana.” 
  
Metafora copacului alături de cea a drumului conferă simetrie construcţiei narative. 
  
Prefigurarea intensităţii patimilor e sugerată chiar de la începutul romanului de ziua înăbuşitoare de vară, zi de duminică în care intrăm în Pripas: ,,Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh şese o tăcere năbuşitoare.” 
  
Prima casă din sat e a învăţătorului Zaharia Herdelea: ,,Casa învăţătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre”, apoi casa părinţilor lui Ion: ,, Drumul trece peste Părâul – Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop – Glanetaşu.” 
  
Romanul se încheie simetric. În peisaj apare din nou casa Glanetaşului: ,,Zenobia, care şedea posomorâtă pe prispă, veni la trăsură, vorbi despre Ion, plânse cu sughiţuri…”; ,,Zenobia sre întoarse acasă, lăsând în urma-i o dâră de jale.” Ultima casă – fostă a învăţătorului Herdelea era acum în aşteptarea lui Zăgreanu – noul învăţător:,,Pe urmă însă se uitară cu toţii la casa lor mereu goală, mereu încuiată, cu ograda năpădită de buruieni. 
  
-Casa vă aşteaptă s-o stăpâniţi, murmură Herdelea privind încrezător în ochii urmaşului său.” 
  
Acţiunea romanului întregeşte sfericitatea compoziţională şi cu scena de etnografie a satului, cu hora, care – în zi de duminică – scenă matriceală care deschide şi închide romanul, doar că hora din Capitolul I - ,,Începutul” este o horă a soartei, / destinului: ,,Duminică. Satul e la horă. Şi hora e pe Uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.”; ,,Hora e în toi…Locul geme de oameni…Nucii bătrâni de lângă şură ţin umbră.”; ,,Cei trei lăutari cântă lângă şopron să-şi rupă arcuşurile.”; ,,De tropotele jucătorilor se hurducă 
  
pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc…” 
  
Someşana e jucată cu patimă . E patima erotică transferată mişcărilor pătimaşe ale jocului tradiţional, ca un preludiu al ,,Glasului iubirii”. 
  
Jocul din final - ,,învârtita” – capătă cu totul alte valenţe. În ultimul 
  
capitol ,,Sfârşitul”, într-o Duminică de toamnă ,,aproape de asfinţitul soarelui”, după sfinţirea noii Biserici, satul e din nou adunat la horă: ,,Lăutarii cântau învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau ţanţoş, iar fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete de mulţumire pe faţă. Umbra nucilor bătrâni de lângă şură se întindea din ce în ce mai subţire, cuprinzând aproape toată ograda.” 
  
,,Imaginea HOREI din finalul romanului ,,ION” poate fi interpretată ca o ,,figură” ritualică a indiferenţei timpului faţă de zbaterea umană. ( semn constant, prin aceste valori, cu cel al ,,Hristosului de tinichea”). Prin raportul pe care îl stabileşte cu BALUL, ceremonie a intelectualităţii satului, HORA se constituie ca şi factor de coerenţă a discursului.” /2. 
  
Simbolul cu rol premonitoriu, care prevesteşte, descoperă şi dezvăluie fatalitatea - e verişoara Floricăi - Savista – oloaga satului: ,,Are picioarele încâlcite din naştere, iar braţele lungi şi osoase ca nişte căngi anume spre a-şi târî schilozenia, şi o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colţi de dinţi galbeni, rari şi lungi.” 
  
Savista e un personaj de factură naturalistă ce apare în momentele cheie, prefigurând, anticipând, parcă, momentele dramatice: o avertizează pe Ana ,,Ana asculta şi nu pricepea nimic. (…) Oloaga rosti rar două vorbe, dar apoi urmă mai repede şi mai bâlbâit.(…) 
  
-Nu vie Ion… Poznă mare… Florica nu… George omoară, urlă dânsa foarte iute, ameninţând cu pumnii…” 
  
Apoi, prefăcându-se că doarme, pândeşte pe Ion când vine la Florica şi, în 
  
final, în avertizează pe George:,,Oloaga, din ascunzătoarea ei vedea…”; ,,Oloaga nu răspunse: în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că Ion plecă (…). Era fericită şi de-abia aştepta să vie seara, să-i spună lui George (…). – Ion… fost … Florica… fost… Tâlhari…Omoară, omoară! Gemu oloaga desperată.” 
  
Şi imaginea Savistei, din final, conferă simetrie structurii narative: ,,Unele babe mai lacome de bârfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru şi cerşea iar în Uliţa Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi. Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veşnic acră şi mânioasă, încât 
  
lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morţii.” 
  
Nu numai Savista anticipă faptele, ci chiar unele gesturi sau replici au caracter premonitoriu. Sărutul dat Anei sub nuc e sărutul dat pământului: ,,Nu-i fusese dragă Ana (…) Ana avea locuri, şi case, şi vite multe… (…) Apoi deodată tresări, o strânse la piept şi, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze.” Pentru Ion Ana reprezintă pământul,iar gestul lui anticipă sau anunţă sărutul dezumanizant al pământului: ,,Lotul negru, lipicios, îi ţintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. Îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. (…) Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…” 
  
Bătaia de la cârciumă, dar, mai ales, descrierea neveridică - în viziunea sătencelor - a stării de sănătate a lui George, anticipă loviturile de graţie date , de date acesta, de George ,în finalul romanului, lui Ion, pricinuindu-i - cu adevărat moartea: ,,Femeile mai cu seamă, care unde zăreau, născoceau amănunte noi. Multe se jurau c-au fost de faţă şi au văzut cum a crăpat ţeasta lui George, când l-a izbit Ion cu lătunoiul, cum i s-au împrăştiat creierii prin colbul uliţei… Altele ştiau că feciorul Tomii trage să moară, iar câteva mai îndrăzneţe strigau c-a murit de azi – noapte şi că Toma s-a dus la popa pentru înmormântare…” 
  
Replica lui Ion la nunta lui cu Ana: ,, - Amu ce te boceşti? Că doar nu mergi la spânzurătoare…”, ca şi moartea lui Moarcăş sau a lui Avrum, anticipă sinuciderea Anei. 
  
Faptele se înlănţuie cauzal, sunt realiste, credibile, graţie naratorului omniprezent, omniscient care trasează, cunoscând de la început traiectoria / drumul / evoluţia /destinul personajelor sale, deşi păstrează echidistanţa necesară faţă de acestea, cât şi faţă de faptele lor, dând naraţiunii veridicitate şi obiectivitate. 
  
Iluzia realităţii e dată sau egală cu viziunea realistă, obiectivă asupra 
  
celor două lumi: cea a ţăranilor şi cea a intelectualităţii – în special – rurale, din Ardealul aflat sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, dar şi de folosirea tehnicii planurilor paralele, trecând de la un plan narativ la altul prin alternanţă, iar respectarea cronologiei întâmplărilor – succesiunea secvenţelor narative – realizată prin înlănţuire. 
  
Aspectul polifonic al romanului e dat de folosirea tehnicii 
  
9contrapunctului ce constă în prezentarea aceluiaşi aspect / situaţie / faptă = temă în cele două planuri / universuri: cel al ţăranilor şi cel al intelectualităţii satului, respectiv: nunta Anei cu Ion corespunde cu nunta 
  
Laurei Herdelea cu Pintea; conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu are 
  
corespondent cu cel dintre preotul Belciug şi învăţătorul Zaharia Herdelea. 
  
Romanul ,,ION” se deschide cu descriere drumului spre satul Pripas, în care intrăm în zi de duminică, când tot satul era la hora - din curtea casei văduvei lui Maxim Oprea - Todosia. 
  
Stratificarea socială şi intelectuală a privitorilor se remarcă prin aşezarea în grupuri separate de restul sătenilor. (expoziţiunea):,,Bărbaţii se ţin mai departe, pe lângă casă, pe la poartă, grupuri – grupuri, vorbind de treburile obşteşti.”; ,,Primarul, cu mustăţi albe răsucite tinereşte, cu nişte ochi albaştri mari şi blajini, caută să-şi păstreze demnitatea apăsând vorbele şi însoţindu-le cu gesturi energice, în mijlocul câtorva bătrâni fruntaşi. Ştefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată, (…) găseşte fel de fel de clenciuri primarului…” Între dânşii, Trifon Tătaru, mititel, cu părul gălbui şi glasul subţire, se uită când la unul, când la altul, înfricoşat parcă să nu se încaiere.”; ,,Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi.”; ,,Deodată toată lumea se întoarse spre uliţă. Toţi bărbaţii scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare… Venea preotul Belciug împreună cu doamna Maria Herdelea, soţia învăţătorului, cu domnişoara Laura şi cu Titu. Primarul şi fruntaşii satului ieşiră în poartă întru întâmpinarea domnilor.” 
  
Trebuie menţionat faptul că în roman asistăm la un conflict social,dublat de unul tragic, dar este prezent şi un abia schiţat conflictul naţional. 
  
Conflictul dintre Vasile Baciu – tatăl Anei – şi Ion, ca şi bătaia dintre acesta şi George Bulbuc – cel căruia îi fusese sorocită Ana reprezintă intriga. 
  
Desfăşurarea acţiunii aduce – prin tehnica contrapunctului – a alternanţei şi a înlănţuirii - nararea unor întâmplări atât din lumea ţăranilor, 
  
avându-l în centru pe Ion, dar şi din cea a intelectualităţii satului – 
  
protagoniştii fiind Zaharia şi Titu Herdelea, dar şi preotul Belciug. 
  
Deşi o iubeşte pe Florica, ,,glasul pământului” îi impune lui Ion s-o seducă pe Ana,lăsând-o ,,grea”, obligându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, împreună cu toate pământurile. Ajuns în posesia lor, face gesturi 
  
dezumanizante, printre care sărutul pământului ca pe o ibovnică. 
  
Nunta lui George cu Florica reînvie în sufletul lui Ion ,,glasul iubirii”. 
  
După numeroasele umilinţe şi aflând – de la Savista – de legătura 
  
dintre Ion şi Florica, Ana se spânzură, Copilul – Petrişor moare – Petrişor - care pentru Ion reprezenta - ,,tot pământul, câştigat cu stăruinţi şi zbuciumări atât de îndelungate”. 
  
Ion suportă detenţia pentru brazda de pământ furată de la vecinul său de hotar- Simion Lungu şi, după ce se iubeşte cu Florica ,,sub părul pădureţ”, e hotărât ,,s-o recupereze”, indiferent de consecinţe. (punctul culminant). 
  
George bănuind de legătura dintre cei doi, dar având şi confirmarea tot de la Savista, îl omoară pe Ion şi se predă. ( deznodământul). 
  
Dominat de cele două patimi ,,glasul pământului” şi cel ,,al iubirii”, Ion - personaj eponim, realist, principal, complex, exponenţial tipic, reprezentativ, individualizat, construit prin tehnica basoreliefului - este o existenţă tragică, o brută, un ticălos prin încălcarea normelor morale, a ordinii rituale a vieţii, e ,,victima mătreaţă a fatalităţii.”N.Manolescu. 
  
Moartea lui Ion este dictată de un destin implacabil, destin ce reflectă eşecul în planul valorilor umane. 
  
Construit prin tehnica pluralităţii perspectivelor, din ,,lumini şi umbre”, plecând de la opiniile sătenilor, ale preotului Belciug:,,,un stricat şi-un bătăuş, e un om de nimic”; ale familiei Herdelea: ,,un băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ:”; ale lui Vasile Baciu sau ale Anei, Ion e văzut diferit, contradictoriu. 
  
Deşi înzestrat cu câteva calităţi. isteţime, hărnicie, dragoste de muncă: 
  
,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă istovitoare.”, ,,iute şi harnic ca mă-sa”, comportarea lui Ion faţă de semeni scoate la suprafaţă trăsături negative ca brutalitatea, cruzimea, indiferenţa, etc. Este aspru şi brutal cu Zenobia – mama sa – pe care o acuză că l-a ,,făcut sărac”, apoi o bate după moartea lui Petrişor; tatălui său îi reproşează că ii-a băut averea; pe Florica o amăgeşte că o va lua de nevastă; cu Ana, la început pare tandru, apoi o batjocoreşte, se poartă cu indiferenţă, ca în final s-o lovească fără regrete, ,,cu sânge rece”, împingând-o spre moarte. 
  
Trăsăturile negative de caracter se desprind, amplificându-se şi din atitudinea lui Ion faţă de omul care-l îndrăgise pentru isteţimea lui de pe când 
  
îi fusese elev şi care-l luase sub aripa lui protectoare, atrăgându-şi şi din 
  
această cauză duşmănia preotului Belciug, atitudinea indiferentă a lui Ion faţă 
  
de soarta lui Herdelea - pe care-l trădează – spunându-i lui Horvath că Zaharia 
  
i-a făcut plângerea, gest cu urmări nefaste pentru învăţător: suspendarea din învăţământ, până la pronunţarea sentinţei, apoi pensionarea. 
  
Ion e josnic şi nerecunoscător când nu i se face pe plac: ,,Lui nu-i 
  
trebuiau sfaturi, ci pământurile,toate pământurile… Îl cuprinsese o mânie 
  
sălbatecă împotriva lui Herdelea.” 
  
Lipsit de cel mai elementar bun simţ este Ion şi în relaţiile cu Vasile 
  
Baciu – viitorul său socru, iar pentru impulsivitatea şi violenţa sa e temut de flăcăii din sat. Lacom de pământ, dar şi de iubire, e orgolios, dornic de răzbunare, e mânios, viclean, indiferent la trăirile / suferinţele altora, egoist, brutal. 
  
,,Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de 
  
deşteptăciune.(…) Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.” – scrie George Călinescu în ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. 
  
Iubirile lui Ion, nu sunt iubiri, ci patimi. Aşa cum pe Mara, dar şi pe 
  
Ghiţă din ,,Moara cu noroc”, patima banului îi dezumanizează şi pentru Ion patima pământului e dezumanizantă.. 
  
Personal, nu văd la Ion ,,iubire mitologică pentru pământ”, dat fiind 
  
faptul că gestul sărutului pământului e un gest patologic, bolnav, ce n-are nimic din gestul de a săruta pământul al personajului - Dan din poemul ,,Dan căpitan de plai” de Vasile Alecsandri. 
  
Că dintotdeauna ţăranul şi-a dorit pământ e un lucru firesc – pământul 
  
reprezenta şi reprezintă o necesitate vitală.Că în acea perioadă istorică pământul îţi oferea o anumită poziţie socială e un adevăr. Dar de aici, la a călca în picioare totul şi pe toţi pentru a acapara cât mai mult pământ e dezumanizare. şi acest lucru l-a transmis şi Rebreanu dacă urmărim cu atenţie fiecare cuvânt sau gest 
  
al lui Ion: ,,- Tot pământul e al meu, domnişorule! rânji Ion cu mulţumire 
  
pătimaşă. Cât pământ!...”; ,,Patima din glasul lui Ion înfioră pe Titu. Îndârjirea,egoismul şi cruzimea cu care omul acesta a urmărit o ţintă, fără să se uite în dreapta sau în stânga, îl înfricoşau.” 
  
Dezumanizarea lui Ion e magistral redată în subcapitolul 8, din 
  
capitolul ,,Sărutarea”, în care Ion e întrupat de scriitor în metafora ,,uliului” 
  
simbol al păsării de pradă: ,,Îşi încrucişă, braţele pe piept şi-şi linse buzele simţind neîncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. 
  
Satul în vale departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgăună de frica uliului.” 
  
În ,,Arca lui Noe”, criticul Nicolae Manolescu îl cataloghează pe Ion - 
  
ca şi G. Călinescu - tot brută, dar ,,bruta ingenuă”, considerând că: ,,în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune. Ion este victima măreaţă a fatalităţii biologice.” 
  
Dar mai inuman e Ion în raport cu Ana, de ce nu chiar şi cu Florica, pe care o iubeşte în felul lui, dar dint-un monolog interior desprindem atât concepţia lui despre căsătorie, cât şi o trăsătură negativă de caracter: 
  
,,În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii ei albaştri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când îşi amintea de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel jigărât şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă… Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana.” 
  
Atât Vasile Baciu, cât şi Ilie Onu îi intuiesc adevărata faţă a caracterului Glanetaşului, numindu-l: ,,ticălos”, ,,tâlhar”, sărăntoc”, dar şi ,,ucigaş” – prefigurând faptul că Ion este moraliceşte ,,ucigaşul Anei”. 
  
Florica este şi ea – până la un punct – un Ion feminin, lipsindu-i, totuşi, o mulţime din trăsăturile negative ale acestuia. Şi, totuşi…, şi ea încalcă legea morală, când reîncepe legătura cu Ion deşi era măritată cu George, lucru la care nici nu visase: ,, Florica se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui ,,bocotan” ca Toma Bulbuc. Cum împlinise douăzeci de ani şi, afară de nişte boarfe zestre n-aducea, s-ar fi agăţat bucuroasă de oricine, numai să se vadă la casa ei.” 
  
Florica şi Ana – simboluri ale celor două obsesii / glasuri din sufletul lui Ion - sunt personaje feminine antitetic şi complementar construite, atât ca şi portret fizic, cât şi moral. 
  
Blândă, răbdătoare, harnică, Ana e prinsă în jocul fatalităţii. Şi ea aude un glas - ,,glasul morţii”. 
  
Figură cu totul aparte, căreia i se face şi o fină analiză psihologică e 
  
dominată de chemarea neantului: ,,gândurile negre începură s-o stăpânească mai des. (…) trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someş, dincolo de 
  
Jidoviţa, se oprea acum mereu în dreptul stăvilarului şi privea. lung vălmăşagul apelor adânci care parcă o chemau.” 
  
,,Norocul meu, norocul meu“ devine un laitmotiv, o lamentaţie, ce şi 
  
schimbă sensul în final Ca-ntr-un cerc vicios, închis, fără scăpare, Ana preferă moartea atunci când e convinsă că nu este iubită de omul care pentru ea reprezintă totul: ,,- Am să mă omor…” (…) ,,Nici o bucurie nu mai găsea în lume.” ( …) ,,Numai Ion e pricina…”. 
  
În paralel, alternând şi intersectându-se, urmărim destinul familiei lui 
  
Zaharia Herdelea, venit, din Feldioara - unde fusese învăţător comunal - în Pripas ca învăţător de stat. Aici, ,,se cerea limba ungurească pe care el o rupea greu de tot.” Deşi trecerea ,,la stat însemna într-un fel o dezertare la vrăjmaş.”, întrucât devenea ,,Românul care trebuie să înveţe pe copii să vorbească numai ungureşte nu mai e român, ci renegat sadea.”, Zaharia Herdelea acceptă postul, fiind mai bine plătit, deci, din necesitatea de a-şi întreţine familia. 
  
Dar ,,În Pripas, la început a dus-o parcă mai greu ca în Feldioara.” , 
  
fiind nevoit să-şi cheltuiască banii săi spre a repara o casă ţărănească, în care să locuiască, casă care după ce a fost recondiţionată să-i fie luată de ţăranul şiret” care ,,a desfăcut contractul de închiriere şi s-a mutat el într-însa.”, iar Herdelea ,,a trebuit să risipească alţi bani, cu altă casă, unde a păţit la fel… (…). Cu învoirea lui Belciug, învăţătorul s-a apucat de şi-a zidit o casă proprie.”; ,,Nici prin gând nu i-a trecut învăţătorului să-i ceară vreun 
  
înscris.”; ,,Pe atunci erau prieteni foarte buni.” Şi totuşi, în zâmbetul ciudat al preotului ,,Herdelea citea o ameninţare ascunsă.” 
  
Iată că - pe lângă ameninţările date de grijile familiei, de afirmarea ca 
  
poet şi gazetar al lui Titu, de măritatul celor două fete: Laura şi Ghighi - intervine şi teama de a nu-şi pierde şi casa construită pe pământul bisericii, de fapt, al preotului Belciug. Între familia Herdelea şi Belciug, pe nesimţite şi tot mai puternic, se declanşează un conflict, conflict care se adânceşte, prin atitudinea opusă a celor doi faţă de faptele lui Ion, conflict care, totuşi, în 
  
final, se estompează, spre deosebire de cel din lumea ţăranilor. 
  
Reprezentant al intelectualităţii rurale, Zaharia Herdelea, e prezentat în 
  
complexitatea relaţiilor sale cu obligaţiile familiale, în numele cărora face mai multe compromisuri regretabile, făcute dintr-o laşitate, dată – probabil - de dorinţa de-aş proteja familia, dar cu şi relaţiile sale cu instituţiile statului Austro - Ungar, relaţii care dezvăluie cu veridicitate condiţia dramatică a românilor ardeleni din acea perioadă: ,,Deodată profesorul Spătaru, mititel şi cu cioc blond, în culmea înflăcărării mult stăpânite, se porni să cânte 
  
,,DEŞTEPTĂ-TE, ROMÂNE!” Solgăbirăul Chiţu (…) se ridică în picioare şi curmă cântecul”; ,,Spătarul îşi puse în cap să convingă cu orice preţ pe Chiţu că e mişel împreună cu toţi cei de teapa lui şi începu să-i înşire nedreptăţile şi mizeriile pe care le suferă românii în Ungaria. 
  
- Suntem mai oropsiţi ca robii din vechime! Întrerupea deseori Belciug foarte grav şi posomorât.” 
  
Sentimentul profund de apartenenţă la naţia şi patria română e 
  
evident în replica de un cald patriotism al profesorului Spătaru – simbol al glasului lui Liviu Rebreanu – expresie a dorinţei de-a se uni cu ţara a românilor din Ardealul subjugat: ,,- Vrem să fim liberi şi independenţi, domnilor! Urlă Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu fraţii noştri de pretutindeni! 
  
Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria tuturor 
  
popoarelor, că dorinţa de unire cu fraţii de acelaşi sânge e o pornire firească pe care n-o poate împiedica nici o putere omenească.” 
  
Şi în această situaţie, Herdelea dă dovadă de laşitate,din dorinţa de a-şi 
  
apăra familia, ca şi Klapka din ,,PĂDUREA SPÂNZRAŢILOR”, deşi în sufletul lui trăia aceleaşi nobile sentimente, laşitatea e dată şi de frica de-a nu-şi pierde postul: ,,Herdelea vorbea încet, ungureşte, cu perceptorul şi dezaproba cu un zâmbet pe Spătaru, deşi în sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăşte pe solgăbirău şi pe unguri.” 
  
Condiţiile vitrege, raportate şi la necesităţile materiale, au determinat, 
  
unele suflete poate mai puţin puternice, să îşi calce pe suflet. 
  
Dacă Titu Herdelea nu concepe compromisul, revoltându-se şi 
  
replicând: ,,- Adică cum! Pentru o leafă mizerabilă, ungurii au pus lacăt pe sufletul omului?... Laşitatea asta înseamnă trădare naţională, ar însemna să-şi dea singur certificatul de renegat!... Cu ungurii trăim noi aici, ori cu românii?... Crezi că vom mai scoate noi capul în lume, dacî nu vom face nici măcar atâta pentru cauza românească?”, Zaharia Herdelea îşi calcă pe suflet, încercând să-şi scoată la liman familia: ,,Şi, în vreme ce doamna Herdelea se 
  
hărţuia cu Titu, i se perinda în gând toată viaţa lui alcătuită aproape numai din umilinţe, speranţe veşnic spulberate, necazuri necurmate, viaţa întreagă care şi-a bătut mereu joc de dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pricina cărora niciodată nu şi-a putut asculta glasul sufletului, viaţa care i-a 
  
îngrămădit în inimă amărăciunea otrăvitoare…” 
  
Spre deosebire de tatăl său, Titu Herdelea - ca un adevărat român – 
  
,,critica, din ce în ce mai îndârjit, strădania ungurilor de a ucide prin 
  
deznaţionalizare un neam întreg cu un trecut îndoliat de suferinţe şi de vitejie,şi dovedea că, împotriva acestei tendinţe criminale, românii sunt siliţi să lupte pe viaţă şi pe moarte.” 
  
Titu îşi doreşte cu ardoare să trăiască în România: ,,-Unde-i norocul 
  
să pot trece şi eu în ţară! suspină Titu cu mândrie.”; ,,oricum ar fi, bine sau 
  
rău, cel puţin ştiu că tot e românesc şi numai românesc! (…) Şi prin urmare 
  
nu poate veni orice fleac de renegat să-ţi impună să vorbeşti şi să simţi ca un străin!”; ,,Era mai ales mulţumit pentru că a avut curajul să-şi declare fără înconjur sentimentele adevărate.”; ,,Zi de zi simţea însă că locul lui nu este aici, într-un cuib unguresc, mai ales că e silit să îndeplinească o slujbă nenorocită, îndreptată tocmai împotriva celor săraci şi năpăstuiţi”. ; ,, dorinţa de a pleca în Ţară îi răsări poruncitoare. Acolo e locul lui …”; ,, - Am să plec în România.”; ,, De aici încolo trăi numai cu speranţa aceasta, mângâind-o şi 
  
împodobind-o zi cu zi.” 
  
Titu Herdelea doreşte unirea cu România, ceea ce căpitanului Pintea 
  
i se părea ,,o utopie” motivându-şi afirmaţia: ,, -Vrei să zici că România s-ar 
  
putea întoarce împotriva noastră? Zâmbi căpitanul. Greşită socoteală. Foarte greşită. Pe care România nici nu va face-o niciodată, căci toate interesele ei o silesc să fie alături de noi. O silesc! Accentuez special: o silesc!” 
  
Întrebat de Titu ce-ar face dacă totuşi s-ar întâmpla altfel, el –Pintea 
  
s-ar putea lupta cu ,,fraţii noştri”, Pintea a replicat asemeni lui Varga din ,,Pădurea spânzuraţilor”:,,- Curioasă întrebare! zise Liviu devenind grav. Mi-aş face, evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici prin gând nu mi-ar trece vreodată să şovăiesc măcar o clipă în faţa unui duşman al împăratului, oricine ar fi duşmanul!”; 
  
,, - Aici nu încape frăţie. Când fratele şi-e duşman şi vrea să-ţi 
  
răpească ţie casa ta şi ograda ta ca să-şi mărească pe ale sale, ei bine, îi dai la cap ca şi altui duşman şi nici nu-ţi pasă că ţi-a fost frate!” 
  
Când fu dat afară din slujba sa de ajutor de notar, pentru că în loc să 
  
pună sechestru românilor, s-a întors ,,cu un car de zăloage, adunate însă numai de la unguri” Titu ,,se declară fericit c-a scăpat teafăr din cuibul acela de străini, unde la fiecare pas trebuia să îndure jigniri în sentimentele lui cele mai sfinte.” 
  
Nu acelaşi sentiment era în sufletul învăţătorului care ,,înţelegea însă 
  
.numai atâta, că tânărul a fost concediat şi a rămas iar fără pâine, ceea ce 
  
însemna o greutate mai mult pe capul lui cărunţit de necazuri, tocmai acum când grijile au început să-l copleşească mai rău.”, dacă punem la socoteală şi faptul că primise citaţia că are de plătit ,,- Trei sute de coroane! murmură 
  
Herdelea cu un surâs desperat, Şi tocmai azi în preajma nunţii!” 
  
Şi asta nu era tot:,,Mai dureroasă era totuşi ştirea despre retragerea 
  
bătrânului Cernatony, căci ridica la orizont ameninţarea întregii lui cariere 
  
dăscăleşti. Cernatony a fost om cu suflet şi a trecut multe cu vederea; Horvat, urmaşul lui, însă e un ungur furios care şi până acum a încercat să-i facă zile fripte, veşnic nemulţumit că copiii din Pripas nu vorbesc ungureşte.” 
  
Trădat de Ion, care-i spusese lui Horvat că învăţătorul i-a făcut jalba, 
  
Herdelea e conştient că ,,s-au îngrămădit numai pe capul lui toate nenorocirile!” şi că greşeala lui Ion îl poate costa libertatea, dar şi pierderea a ,,tot rodul muncii de treizeci de ani.”, lucru care se va înfăptui întrucât Horvat - meticulos şi calculat, cu înverşunare şi ură – îl va urmări în permanenţă 
  
arătându-se nemulţumit de prestaţia didactică a învăţătorului în limba oficială a statului ungar: ,,Într-adevăr, în ultima zi înainte de vacanţele Paştilor, se opri o caleaşcă falnică în faţa şcolii. Era subinspectorul Horvat care înadins venise aşa de târziu şi pe neaşteptate. Stătu în clasă vreo două ore, cercetând tot, ascultând pe toţi copiii, încurcându-i numai pe ungureşte şi strâmbându- 
  
se urât dacă nu-l înţelegeau…” 
  
Horvat continuă să-l urmărească şi să-l ia prin surprindere: ,, - Te-am 
  
căutat în Pripas… Nu ştiam că nu stai acolo… Eu, spun drept, nu – mi pot închipui o şcoală bună condusă de un învăţător din altă comună…” şi e enervat de replica tăioasă şi demnă a doamnei Herdelea: ,, - Pricep eu ce ziceţi, dar nu vreau să vorbesc ungureşte! (…) sfârşi dăscăliţa cu o superioritate zdrobitoare şi strângând din buze, parcă numai gândul c-ar putea vorbi ungureşte îi strepezeşte dinţii.”, dar şi mai revoltat că şi domnişoara are 
  
aceeaşi atitudine:,, - Niciodată… nu… n –am vorbit! răspunse Ghighi.” 
  
Horvat, intrigat că familiei ,,unui învăţător al statului, nu ştie 
  
ungureşte”, nu se vorbeşte în familie ungureşte - limba oficială a statului: ,,Inspectorul plecă stăvilindu-şi în gât revolta.(…= ,,spuse foarte grav lui 
  
Herdelea 
  
-Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poţi fi înţeles cu limba 
  
noastră nici în casa unui învăţător, care trebuie să fie un propovăduitor 
  
.sincer, atunci cum să progreseze învăţământul ungar?” 
  
Inspectorul Horvat transformă examenul elevilor într-o adevărată 
  
tortură: ,,se amesteca într-una, încurca întrebările şi, de îndată ce un copil greşea, încrunta din sprâncene” replica: ,,- Cum să ştie, dacă nu cunosc limba! … Nici unul nu vorbeşte cumsecade ungureşte!” 
  
Horvat nu s-a lăsat până nu şi – a atins:scopul de a-l determina să-şi 
  
scrie cererea de pensionare: ca să nu fie dat afară., iar postul lui să fie ocupat 
  
de Zăgreanu cel care-l înlocuise în perioada suspendării până la anunţarea verdictului: ,,nevinovat” 
  
Dacă preotului Belciug, porectit ,,Pămătuful” i se pot reproşa / găsi 
  
multe defecte ca om, dar şi ca preot – a se vedea faptul că se răzbună pe familia învăţătorului ne sfinţindu-i casa de Bobotează – nu i se poate trece însă cu vederea demnitatea sa ca român adevărat, păstrător al religiei şi al cultului pentru limba naţiei sale, pentru limba română: ,, - Nu se poate, vorbi Belciug 
  
cu o francheţe care-l înălţa, pentru că elevii nu ştiu rugăciunile pe ungureşte, pentru că eu i-am învăţat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le ştiu pe ungureşte…” 
  
Când inspectorul Horvat îl apostrofează că îl ,,surprinde şi culoarea, 
  
şi înţelesul cuvintelor dumitale, părinte! Zise inspectorul Horvat grav. Legea prevede ca în şcolile statului religia să se predea(…) în limba oficială ungară.”, preotul Belciug îi răspunde cu demnitate: 
  
,, - Domnule inspector, eu unul prefer să nu mai predau religia în 
  
şcoala aceasta decât să-mi pângăresc conştiinţa şi să zăpăcesc sentimentele credincioşilor mei! Orice să-mi cereţi, domnule, dar asta nu! Măcar credinţa să ne rămână neatinsă! Măcar atâta drept s-avem şi noi în ţara asta, în care ne-am născut şi s-au născut părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri!” 
  
Considerând că limbajul preotului e ,, de cel al agitatorilor care 
  
stârnesc zâzanie între naţiunea ungară şi ungurii de buze române”, Horvat îl ameninţă că va lua măsurile necesare în astfel de situaţii, la care Belciug cu prestanţă şi argumentat îşi impune crezul său, replicând: ,, - Dacă respectul credinţei mele strămoşeşti şi împlinirea cinstită a datoriei mele de preot 
  
înseamnă agitaţie, domnule inspector, primesc bucuros orice urmări! Dar 
  
de la ceea ce cred că este datoria mea, nu mă voi abate, în nici un caz!” 
  
Acesta este şi momentul în care ura, distanţarea dintre preot şi învăţător 
  
se încheie: ,,Ochii lor se îndulciră privindu-se. Şi în acelaşi timp inimile lor se umpleau de iubirea care înfrăţeşte pe ostaşi în faţa duşmanului.” 
  
Caracter puternic, preotul Belciug, rămas văduv, se dedică enoriaşilor 
  
săi români, păstrând vie credinţa şi respectul faţă de valorile străbune – perene, realizându-şi visul de a construi un nou locaş – ,,dar” făcut posterităţii, în conformitate cu credinţa lui nestrămutată că: ,,- Biserica este leagănul nostru, unde ne întoarcem când ne-a obosit viaţa, unde veşnic găsim mângâiere şi înălţare, este scutul neamului nostru credincios şi asuprit. Cine 
  
dăruieşte biserici, dăruieşte poporului, preaslăveşte pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica noastră va fi mare şi statornică, toate vijeliile şi urgiile lumii le vom 
  
înfrunta cu tărie…” 
  
Nemuritoarea iubire de Dumnezeu, alături de cea faţă de pământul strămoşesc, dar şi de neam, de limbă şi de dorinţa fierbinte a împlinirii idealului de unitate naţională, se fac prezente în roman multiplicând ,,glasurile”, nuanţându-le, dându-le multiple semnificaţii. 
  
,,Glasul pământului” şi ,,Glasul iubirii” sunt prezenţe, auzite şi trăite şi de intelectualii români din Ardealul subjugat de Austro – ungari, dar cu alte, superioare valenţe. 
  
Criticul Nicolae Manolescu în ,,Arca lui Noe” scrie: ,,Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv”, realist, care, în ,,ION”, prin dilemele personajelor, prin situaţiile de viaţă create, dă literaturii române – după părerea lui Eugen Lovinescu - ,,cea mai puternică creaţie obiectivă”, creând o lume autentică, lume în care fiecare detaliu devine sugestia unui destin sugestie asemănătoare vieţii reale. 
  
Romanul ,,ION” ,, înseamnă” şi pentru Liviu Rebreanu, dar şi pentru cititor ,,creaţie de viaţă şi de oameni”, ,,minunată taină”. 
  
……………………………………………………………………………………. 
  
• 1. Consider o stupiditate folosirea termenului ,,INCIPIT” la orice operă, fie epică sau dramatică, dar, mai cu seamă, la cele lirice, având în vedere definiţia termenului din ,,Supliment la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române”, DEX – S, Editura AC. R. S. R. ,Buc., 1988 ,p.83: ,,INCIPIT” s. n. Formulă introductivă dintr-o CARTE tipărită sau într-un MANUSCRIS ANTIC sau MEDIEVAL, care cuprindea TITLUL LUCRĂRII ŞI NUMELE AUTORULUI . 
  
• în lat. (hic) incipit - ,,aici începe” 
  
• Personal, n-aş folosi termenul ,,incipit”, chiar dacă noul DEX îi dă uşor o altă / nouă semnificaţie. 
  
• 2.. PAMFIL, ALINA - ,,SPAŢIALITATE ŞI TEMPOHALITATE” – Eseuri despre romanul românesc interbelic, Ed. ,,DACOPRESS”, Cluj – Napoca, (1993), p. 359. 
  
Prof. Lucia – Elena Locusteanu 
  
Membru al Ligii Scriitorilor Români 
  
Filiala Cluj - Napoca 
  
Referinţă Bibliografică:
LIVIU REBREANU - ION / Lucia Elena Locusteanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3416, Anul X, 08 mai 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Lucia Elena Locusteanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Lucia Elena Locusteanu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!