A venit la curtea mea aseară
O nălucă-n lesă cu o fiară.
Se făcea că plouă, deşi toamna
Era jos, în beci, şi-aştepta iarna.

Prima oară m-am uitat la lună.
Fiara-n ochii mei cerca să spună
Că-mi dă aur pentr-un pumn de lemn.
I-am pus mâna peste cap, solemn:

„Nu ai trebuinţă, ai destul!
Văd că-l porţi şi lesne, şi fudul,
Dar am pentru tine zece cai
Şi piciorul şchiop de la un plai.

Poţi să-l călăreşti pe care vrei!”
Fără nicio bază ori temei,
S-a uitat năluca lung, la lună,
Apoi a-nceput şi ea să spună:

„Poate ai vreo sanie prin pod”
(Mă uitai la dânsa, cam nărod)
„Păi atunci să vii tocmai la vară!
Iarna îmi fac car, nu sănioară.”

Ridicai din umeri, amuţit.
Mintea lor, pesemne,-a asfinţit;
Poate astea toate-au fost un vis.
Mă dezic şi azi de paradis!

Stau mai bine singur, în bordei,
Să-mpletesc cuvinte cu hamei,
Timp în care grav, cu ironie,
Mă-ntreb ce-i aşa filosofie...

Mâine, ştiu, năluca se întoarce
Şi cu fiara-n lesă, şi cu poarce.
Ce să le mai zic, să scap de ei?
Să le spun că-s sluj la dumnezei?

Să-i întreb, întocmai ca un snob,
Dacă-n orzul gâştei e vreun bob,
Negru şi precar, ca o neghină,
Auriu şi copt, pus în lumină?

Să-i întreb de acul meu pierdut
Într-un car cu fân, necunoscut?
Am putea să-l căutăm cu toţii,
Poate-aşa stârpim şi idioţii.

15 septembrie 2016, Constanţa

Sursa foto:

A #Tribute to #Among the #Sleep - #Eszter #Anna#Vörös

#ArsMuriendi #literatura #poezie #poezii