Păstrez surâsul tău pe un catarg,
Dintr-un ocean de bruscă amintire
Şi printre valuri ce de noi se sparg,
Mai risipesc arar cȃte-o privire.
Sub frunzele lovite de amurg,
Pămȃntul rece se ȋmbrăţişează
Cu iarba ofilită. Norii curg –
De noi, cumva, nici nu-i interesează
Şi ne îndepărtăm cu frământare
Spre zarişti diferite, prea opuse,
Nepăsătoare de o-nveşmântare
Pentru esenţele din noi distruse.
Aleile-mi primesc conturul şters,
Pierdut pe lâng-o bancă de mătase,
Uitându-mă-n văzduh, cu ochi imers,
La lumea ce din tine mă descoase.
*
Balansoar părăsit se vaită şi el
De toţi ce-au călcat spre departe,
Pe drumuri bătute, ca ultim apel,
Cu paşii lor fermi înspre noapte.
Păstrez glasul tău – anoste ecouri,
Strigȃnd ȋn tăcere-un prenume;
Păstrezi ochii mei ca din vechi tablouri,
Ce sorb fericirea din lume.
Aştept să-mi răspunzi – eşti demiurg –
Idealuri închise-n dorinţe – ,
Gândul că tu, un taumaturg,
Ai putea vindeca suferinţe...
Acum ştiu că frunze, şi iarbă, şi-alei
Pansează o lipsă de mine,
La fel cum, din ploaia pe care o bei
Cu toamna, mă-ntorc iar la tine.
30 mai 2016, Constanţa
Sursa foto:
Mysty Park - Leonid Afremov
Oil on canvas
