Se foiesc zilele precum clipele, fără niciun astâmpăr. Mă-ndrept spre nu ştiu care zi şi nici nu cunosc scopul. Aştept şi-mi programez destule. De ce fac eu aşa ceva? Nu eram programatoare pe termen lung. Dar nici acum nu prea văd capătul. Aud doar zgomotul de cădere a îngerilor. Nu ştiu de ce cad.  

Sau poate doar ating cu aripile genele mele şi din când în când degetele. Ambiguitate. Şi nu era aşa ceva.  

Concretă este clipa rugăciunii, când se deschide în inimă rana tristeţii, dar este stăpânită de speranţă.  

Nu prea-mi mai aud cuvintele, dar întind mâinile şi-ating picăturile de sânge, plâng şi iar mă rog.  

S-au uscat lacrimile s-au ars obrajii. Fruntea mi-e tot lipită de genunchi şi tot plânsul Văii Renumite, trece prin mine precum rădăcinile de cactuşi.  

S-a dus ceasul în frunze. Ticăie şi-mi sfredeleşte creierul în orice clipă. Am început o altă numărătoare. Unii spusn că este inversă, eu spun că este perversă şi numai eu acum, am dreptate. Mi-am uscat ochii uitându-mă la frunze, poate le-oi răni cumva şi-or înceta sacadarea, ciopârţirea, omorârea timpului, dar nu. Nici iarba nu mi-a mai ascultat umbletul, nici florile nu mi-au mai dat mirosul de înviorare, nici albinele nu m-au mai înţepat ca altădată, nici, nici...  

Nu demult deasupra pădurii stătea aproape să cadă un albastru de basm şi când şi când nişte nori albi, rotunzi şi pufoşi se aliniau după forme de împăraţi şi regine şi-acum tot aşa fac doar mi-or descreţi fruntea, dar nu.  

Şi frunzele astea aproape negre de verde, tot tic şi tac fac. Îşi bat joc de mine şi nu se cade, eu nu le-am măsurat niciodată candoarea şi nici greutatea boabelor de rouă.Se clatină orizontul şi de-un apus de soare mi-e cam frică. M-a cuprins abisul şi nici nu ştiu când, de ce?  

- I-ai dat voie.  

- Ei, aş!  

- Un pic de indiferenţă nu strica.  

- Ştii tu asta...  

- Da, ştiu de când fluturii stăteau pe genele tale.  

- Şi abia acum îmi spui?  

- Alergai prin gânduri şi obosită cum erai, te lăsam să pluteşti în toate universurile mate. Aici, puteai afla direcţii, reguli, disciplină. Dar ţi-ai luat tristeţi şi vreme rea. Nu ai mai respirat prin petale albe şi nici roşii, nici altfel.  

Toate furtunile şi ploile reci s-au adunat în ochii mei. O bucată de suflet s-a desprins şi restul se scurge. Este iarăşi ceas de rugăciune. Nu prea-mi mai aud cuvintele, dar întind mâinile şi-ating picăturile de sânge, plâng şi iar mă rog. S-au uscat lacrimile sau ars obrajii. Fruntea mi-e tot lipită de genunchi şi tot plânsul Văii Renumite, trece prin mine precum rădăcinile de cactuşi.  

S-a dus ceasul în frunze. Ticăie şi-mi sfredeleşte creierul în orice clipă. Am început o altă numărătoare...şi nu mi-am putut face din timp un prieten.