Atunci când ne furişam după caişi simţeam îmbrăţişarea lor de îndrăgostiţi şi ne plăcea dar nu spuneam la nimeni. Era în aer o mireasmă cotropitoare care lumina toate amiezile, dimineţile şi serile şi nu ne plictiseam deloc.  

Odată... când ne ascundeam după portocalul în floare ni se spărgeau în inimă bocetele pomilor noştri loiali şi rănile rămâneau deschise îngreunându-ne trăirea. Eu nu voiam să plâng căci crestăturile lacrimilor mele pe dimineţile pure, înduioşau tot anotimpul printemps dar era aşa o împingere de nu ştiu unde şi palmele mele de copil renăscut nu puteau şterge nimic.  

Pe maluri de risipituri ne bălăngăneam picioarele mici şi prăfuite, obosite şi înspinate, aranjând printre exerciţiile acestea de gimnastică următoarele acţiuni.  

În ţinuturile îmbrăţişate de oameni străini de ostilităţi, şovăieli şi neîndurări, puteam pribegi eternităţi ca şi cum de nimeni nu ne împiedicam şi nimeni nu ne stânjenea.  

Erau fericiri printre care alunecam, pe altele le prindeam, pe unele le ignoram dar toate se desfăşurau într-o inocenţă specifică nouă.  

Palmele cărau deopotrivă ţărâna grădinii şi stelele cerului, fără a suferi de urmele lăsate. Dar nu erau semne, nu ne dureau liniile destinului, ne întreceam în răsturnarea celor vitrege nouă.  

Poate căutam fericirea absolută, uitându-ne în colţuri de casă până la durere dar cine să ne spună că aşa ceva nu exista? Când rugăciunile noastre repetate în faţa lui Dumnezeu de câte două trei ori pe zi erau reduse la câteva fraze din cauza grabei inexplicabile, le înlocuiam cu altele improvizate, consideram că făceam păcate şi ceva din fericirile acelea simţeam că ne părăsea.  

Îmi plâng mâinile acelea de-atunci. Mi le ţinea la obraz mama şi tata şi aproape nu ştiam când mi le sărutau. Mă uit acum la ele şi seamănă cu ale lor. Nu sunt atât de trudite că stiloul nu face bătături dar îmi vine să le sărut. De ce? Pentru că pe ele mai stăruie amprenta buzelor lor şi le simt iubirea.  

Îmi pare tristă lumea de un timp încoace.  

- Voi aţi trecut prin aşa ceva?  

- Da, că suntem oameni!  

După o vreme de minte împrăştiată, se cade ca amintirile să nu-mi mai facă dureri. Fac de strajă lumii în fiecare noapte şi plâng în cea mai bună linişte.  

Norocul unora declanşează invidia altora. Caut să mă îndepărtez de răutăţile devenite contaminante căci am un Dumnezeu.  

Mi-am găsit alţi caişi după care să mă ascund. Cu părere de rău se uită la mine piersicii, fac gălăgie gutuii şi nucii...  

- Ei, dar ce faceţi voi cu mine? Îmi trebuie un anotimp să vă sărut pe câteva petale.  

- Te vrem aici, mereu cu noi. De câteva ore stai stană de piatră. Hai, în ţinutul nostru!  

- Dar sunt cu voi!  

Şi-mi şterg obrajii de înrourare sau poate că nu ar trebui că şi aşa inima mi se supune pustiirii. Cana de pe colacul fântânii mă aşteaptă cu apă bună. În faţă îmi stă decorul de basm, în spate am amintirile noastre, în gând mă zbat, răcnesc şi în inimă parcă mă înec. Cuvintele se opresc undeva şi doar cântecul clopoţeilor roşii l-aş mai recunoaşte. Din rama veche şi prăfuită chipurile lor îmi zâmbesc şi mă îndeamnă să mă liniştesc. Rup logodna cu durerea şi-mi îngrop tăcerile ca şi cum stăpână am fost peste ele mereu. Mă mint, asta o ştiu şi promit că nu o voi mai face dar om sunt şi prea nu ştiu multe. Mă destramă cuvintele şi necuvintele, mă adun temporar şi ineficient...  

- O! Tu, Doamne! Trece-mă prin linişti şi înţelegeri mai sus decât le am acum!  

Caişii au început să stârnească adieri albe şi verzi, agitând albinele şi mâhnirile. Mi s-a înrourat obrajii iar mâinile mi-s prea mici să-i răcorească.  

Un singur lucru trebuie să mă mâhnească şi să mă îndurereze: păcatul.  

- Sunt eu sigură că printre caişi nu am făcut mii de neîngăduiri?