Lacrima îşi face drum pe obraji, în inimă şi iarăşi sunt nopţi de gânduri sfâşietoare neterminate.  

Ochii mi-i opresc pe lună şi am impresia că Sfinxul s-a născut din privirea mea. Cumplit!  

Abia când se anunţă zorii prin vreun cocoş mai exact decât ceasul, am mai calculat o noapte nedormită, am mai pus virgulă la un bilanţ care nu prea are cheie de control. Nu-mi rodeşte nici un pom al nădejdii, nu-mi înfloreşte nici un ram de speranţă şi încă nu ştiu cum să trag cerul spre pământ ca să acopere atâtea dureri. Cumplit!  

Sau... măcar să pot ademeni soarele, prin rugăminţi, îndemnuri şi alte trucuri lumeşti...  

O! Vino, tu, Soare mare!  

Pe orice cărare,  

Pe oricare drum,  

Să te am acum,  

Lângă poartă  

Doar o dată,  

Să am uitare,  

O! Tu, Soare!  

Se poate zâmbi Destinului, dar oare unde sunteţi voi ajutoare? Unde se pot găsi clipe de miraj, unde?  

Eu nu am alergie la aşa ceva, dar ceva se numeşte obstacol. Ceva nu stă normal în calea mea.  

- De ce?  

- Nu ştiu.  

Timpul se risipeşte într-o doară, în defavoarea personajului şi nimic nu se poate face. În acelaşi mod se învârte soarele, aceeaşi privire ne arată stelele, dar cât sunt de altfel, nu se poate spune. Poate că viaţa se grăbeşte inexplicabil, poate că nu, doar că am sesizat lipsa culorilor din jur. Un vânt rău a descompus acronimul Rogvaiv şi la ce să te aştepţi în acest caz?  

Se simte jarul şi arsura lui domină, este trufaşă şi insistentă şi face din dor numai durere. Mă simt certată de cele patru zări, dar zadarnică le este truda. Alerg prin pustiuri de apocalipsă şi nu am ţintă. Cumplit! S-a năpustit tristeţea peste mine şi din cercul ei, cum aş putea ieşi? Uneori sunt dincolo de cer şi este bine, dar ce-i frumos, durează mult? Când plec şi-ajung dincolo de pământ, mă-ntorc cu oboseală şi dureri multiplicate. Este iarăşi cumplit! Apar îndoieli şi nu e firesc. Credinţa ajută, dar sunt din nou îndoieli? De ce?  

Amalgamarea lor într-un timp fără importanţă aduce incertitudinea. Ploaia spală piatra metaniilor mele şi nu cred că şi păcatele. Am adunat multe şi poate că şi grele, am dat peste ele, au dat peste mine, dar, Doamne, iartă-mă, că om sunt! Ştiu că am fost infidelă Ţie, dar am porniri de muritor.  

Câte cuvinte spuse în deşert au fost! Ştiam că există în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat:  

"În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt deşert spus în viaţă"  

Poate că metaniile şi lacrimile îmi vor da pacea, liniştea. Am obosit alergând printre bolovani şi pietre uscate, colţuroase şi nemiloase. Mi s-au bătătorit tălpile de-atâta umblet, mi s-a dus fruntea la pământ şi nu am observat, mă dor ochii de privit în gol, mă arde cumplit dorul, ai auzit, Doamne? Mă arde cumplit dorul! Doamne, nu vreau să te mânii!  

La intrarea în pădurea de stejari stă cel mai falnic dintre ei. Nimic nu l-a clintit din loc şi zilnic cuprinde soarele cu crengile sănătoase, zilnic mângâie cerul, zilnic atinge cu tandreţe norii albi şi pufoşi. Şi eu?  

Florile grădinii mele şi ale universului vorbesc în limbile lor şi fără ştire de dialecte, tu, înţelegi totul sau poate nu! Ceva m-a ţintuit în loc, dar nu în acela cu stejari şi flori. Au dispărut păsările şi nu mai este cântec. Nu mai curge izvorul şi se moare de sete. Cumplit!  

Parcă răsfoiesc o carte plină cu amintiri dureroase. Ating un obraz catifelat şi-mi place, privesc doi ochi superbi şi simt bucurie, ţin în mâna mea o altă mână şi-i netezesc asperităţile şi cad în genunchi. Mă trezesc şi este cumplit!  

Cum să uit că moartea vine fără veste? Şi totuşi...  

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul"