Dragi prieteni, public mai jos un articol al d-lui Cornel Galben, referitor la cartea mea "Strajă cuvintelor", căruia îi adresez mulţumiri pentru acest gest.  

.  

Barcagiul iubirii  

„Rostogol, / tot rostogol, / vieţii /dăm mereu obol“, pare a fi deviza lui Leonid Iacob, poetul bântuit de furtuni şi obligat, „Azi, ca şi ieri“ să facă slalom printre „porţile-capcană /întinse de nu ştim cine şi de ce“.  

Trăitor lâng-o margine de lume, nu departe de albia Trotuşului şi de Palatul Ghica, singurele repere mai acătării ale oraşului în care îşi caută încă „lecţia de supravieţuire“ printre florile „săpate în stânci“, nisipurile „spălate de valuri“şi zâmbetul senin al cerului, trasând „drumuri / spre răstigniri şi temeri, / sau spre lumina / ce se cerne / din aura sfinţilor“ ori construind din „hârtia cuvintelor“ păsări cu „aripi firave“, „căprioare /cu ochi verzui de căprui sau albaştri“şi alte minunăţii izvorâte din sufletul său „mereu călător“, mereu însetat de-atâta aşteptare.  

Măcinat de doruri şi iubiri ce s-au „pierdut / în aspra încleştare de răstimpuri“, de „cumplitul dor nemângâiat“ şi de lupta perpetuă cu timpul care-i dă, oră de oră, „vestirea lui vicleană“, încearcă, „trudit“, să afle misterul „clipelor ce pleacă / rostogol“, însă primele taine aflate sunt dezamăgitoare: N-are timpul, timpul n-are / nici iubire nici picioare / şi nici ochi pentr-o secundă, / că-i secund şi-n nori s-afundă. /Şi tot trece ostăşeşte / şi pe noi ne nimereşte. / Tu secunda cea frumoasă, / viaţă vie, luminoasă, / eu secundul, / timp uscat / ce-a trecut şi s-a secat. // N-are timpul, / timpul nare / vise, doruri călătoare /Şi nici ochi / ca să pătrundă-n / frumuseţe /de secundă, / stă în colţul de iatac / şi tot bate / tic şi tac / şi priveşte ziua toată / cu privirea lui / netoată / cum sub umbră de copac / tu faci tic / şi eu fac tac.//  

Rămas „numai cu dorul“, sufletul său nu dezarmează, ci îşi croieşte, încet-încet, „rădăcini / pentru timpul ce vine“, dar cum nu a scăpat complet de „praful amintirilor grele“, se metamorfozează instantaneu, decis mai mult ca oricând să grăbească procesul (Cu timpul azi mă fac Ivan/şi-l leg să steie în turbincă, / că-l ştiu că este prea avan / şi-n glas e caţă-caterincă. //Şi chem să-mi vină primăveri / să-mi dea din verdele lor pur: / un timp de ieri, un timp de azi, / pe cel de mâine o să-l fur.).  

Îmbrăcat „cu-odăjdiile firii“, e preotul ce oficiază „din pravila iubirii / acelaşi vechi şi tânăr ritual“, dăltuind din vis o „altă casă de iubit, / cu zid de piatră diafană / în care iar te voi zidi, femeie-ană“, dar, concomitent, şi„soldatul de plumb“ ori „sentinela ultimului cânt“, deposedat de propria cetate, însă gata să aştearnă noi însemne pe răbojul vremii (Sunt sentinela ultimului cânt, / sub vămile de fum ale tăcerii, / uitat de flori cu trupul frânt, / mai las un ceas pe marginea-nserării. // Cetatea mea de mult e cotropită / şi-n turnu-i orologiu grav tot bate, / pe când un murg cu stele sub copită / nechează îndelung cu gluga nopţii-n spate. // Şi-n golul orb prin turlele visării / pe-o pagină de suflet tot mai scriu / un cânt de plumb pe colţurile zării / când bate iarna codrul a târziu. // Sunt sentinela ultimului cânt, / Cetatea mea de mult e cotropită, / Iar pagina cu vise zboară-n vânt / Prin gluga nopţii în păduri pitită.).  

Convins că numai „iubirile / cad în ispite“, scrie iubitei „peste trup poeme / din cer, din apă şi cuvânt“, sfătuind-o, ca şi pe noi, de altfel, să asculte muzica vieţii și să nu se oprească, întrucât „mai sunt de trăit şi de scris idealuri“, dar „Oasele cuvintelor / au început să trosnească“ şi literele să strige, obligându-l să se scrie pe sine: Strigă literele toate /de ieri, azi şi mai departe / şi mă-ntoarce, / mă desface / într-un fir / ţesut de Parce. // Strigă literele toate / de iubiri şi de păcate / şi s-adună / pe sub lună / şi mă pasc fără să-mi spună. //Şi când trec prin ochi de stele / mă petrec până la ele / şi mă scriu pe filă-n vreme / în poem, între poeme. // Strigă literele iară / şi pe umeri pun povară, pun povara scrisului / pe aripa vântului / ochiului, descântului, / dorului, pământului. // şi le pun în palma ta / să le scrii cu inima / Să le scrii cu inima...  

Adunate în cea de-a cincea carte de poezie – Strajă cuvintelor (Editura PIM, Iaşi, 2015), poemele dau seamă de zbaterile sale şi ale eului ce „moare / în izvoare / tot ducând cu el caline / vise cu culori de soare“, de singurătăţi şi tristeţi ce-i dau, totuşi, şansa să rescrie din „doruri triste alte stanţe“, de sondaje în adâncul fiinţei şi de întrebările chinuitoare, de căutările şi agonia sufletului „golit de izvor“, de încercări, speranţe şi iluminări, de patimi i iubiri rebele, de sensuri şi nonsensuri şi de tot amalgamul existenţial, pe care, ca un Sisif, îl urcă din greu, pentru a se răstigni, aidoma lui Hristos, pe „crucea dăltuirilor de tihnă“.  

Cu degetele „arse / de necântec“ şi cu „peniţa / înmuiată-n ger“, acest barcagiu al iubirii e ca „apa ce curge prin maluri proscrise“, plutind în „deriva / corăbiei-dor“, de unde, privind în „oglinda apelor / şi a cerului“, zăreşte nu doar propriul chip, ci şi imaginea noastră, „suflete firave, / sorbind sufletul cuvintelor / pentru a naşte alte cuvinte“  

Şi cum în fiecare zi „murim printre cuvinte“, nu ne rămâne decât să le aşteptăm pe cele viitoare, întrucât, stăpân deplin pe uneltele sale, înzestratul poet comăneştean scrie ca în transă ( Şi tot scriu / şi iarăşi scriu / şi de mine / nu mai ştiu... / şi de mine nu mai ştiu.), aşteptând un „tren deştept“, care a pornit deja, „fluierând / cu toamna-n plete“.  

Cornel GALBEN.  

poet, critic literar, scriitor, publicist.  

membru al U.S.R.